Ma gandeam astazi, uitandu-ma afara la vremea rece si schimbaroare din aceasta primavara, la toate mamicile care, probabil, se lupta cu refuzurile copiilor lor de a se imbraca adecvat, inainte de a iesi afara. Si care cu siguranta incearca din rasputeri, toate metodele stiute ca sa le obtina cooperarea, insa de cele mai multe ori fara niciun rezultat. Imi amintesc cum si eu la randul meu, cu aceasta ocazie, ajungeam sa imi pierd rabdarea dupa ce, in opinia mea, eu simteam ca am incercat toate variantele posibile. La noi, refuzurile au fost mereu prima optiune, in special cand venea vorba de mic-dejun, pranz sau cina si nicodata nu s-au limitat doar la asta. Cum am reusit sa obtin cooperarea copilului meu de buna voie si nesilit de nimeni, am sa va povestesc, pe larg, in cele ce urmeaza.
Refuzurile copiilor nostrii, desi sunt comportamente neintentionate ale acestora, sunt cele care duc la nesfarsite si zgomotoase conflicte. Si sunt cele care, de cele mai multe ori, transforma linistea dintr-o familie intr-un camp de razboi. Ca orice mama mi-am dorit mereu sa reusesc sa gestionez cat mai eficient refuzurile zilnice ale copilului si sa ajung sa am o relatie echilibrata si sanatoasa cu el. Si din ce incercam pe rand toate metodele cunoscute pentru a convinge copilul sa ma asculte, cu atat mai mult reuseam sa ma indepartez de rezultatul dorit. Ceea ce am incercat si din pacate nu a ajutat la obtinerea cooperarii, sunt metode pe care eu ca si parinte le-am folosit aproape instinctiv dar cu foarte bune intentii. Iar ceea ce am obtinut, au fost cel mult rezultate de moment dar care pe termen lung afecteaza calitatea emotionala a vietii copilului. Cateva dintre aceste metode si tehnici nesanatoase folosite de mine si de alte cateva milioane de parinti, probabil, le-am structurat in cele ce urmeaza:
1. Am venit cu argumente logice. Din pacate, desi noua, adultilor, aceasta metoda ni se pare ca functioneaza mai mereu, trebuie sa ne reamintim ca partea logica a creierului nostru se dezvolta mult mai tarziu. Asfel, pentru a ajunge sa inteleaga argumentele noastre logice oferite pentru fiecare refuz al lui, copilul trebuie sa creasca si sa isi dezvolte suficient emisfera stanga a creierului. Acest lucru incepe sa se intample in jurul varstei de 7 ani si dureaza pe toata perioada adolescentei. Prin urmare, atunci cand nu obtinem cooperarea copilului de 2-3 ani in urma argumentelor noastre logice, trebuie doar sa ne amintim ca este inca prea mic pentru a le intelege.
2. Am negociat. Este o metoda din care am simtit ca nimeni nu are de castigat atunci cand vine vorba de educatie. Copilul va invata ca mereu poate sa schimbe regula in favoarea lui iar acest lucru pe termen lung este nesanatos pentru el si foarte frustrant pentru parinte. Regulile sunt facute pentru a fi respectate iar noi ca parinti suntem direct responsabili pentru modul in care ne invatam copii sa le respecte.
3. Am folosit forta. Cred ca uneori ajungem sa simtim ca este singura solutie dar hai sa-ti explic de ce nu recomand sa apelam niciodata la aceasta metoda. Cand este mic copilul nu va avea nicio sansa sa castige aceasta lupta, uneori nu va putea nici macar sa se opuna, ceea ce trebuie sa fie foarte frustrant pentru el. Creierului nostru nu-i plac luptele. Iar pe termen lung, copilul va intelege ca, intotdeauna, cel mai puternic castiga, ca parintele este un adversar, nu un coechipier si sunt sanse foarte mari ca si el sa ajunga sa isi foloseasca forta ca metoda de obtinere a cooperarii, in relatiile cu ceillati.
4. Am spus de 100 de ori, am rugat, am repetam. Din pacate aceasta metoda nu duce la obtinerea cooperarii din partea copilului. El din pacate invata astfel ca altcineva este responsabil mereu pentru el iar cand va deveni adult, nu-si va asuma vina pentru propriile greseli si nici initiativa.
5. Am dat comenzi. Este tare neplacut sa primesti tot timpul comenzi chiar si pentru un adult iar ca si copil aceasta metoda nu incurajeaza deloc stima de sine. Copilul care doar primeste comenzi are nevoia de autonomie nesatisfacuta iar pe masura ce creste se poate transforma fie intr-un copil obedient si timid fie intr-un copil rebel, care niciodata nu asculta.
Ceea ce pe mine ca mama m-a ajutat foarte mult, a fost sa inteleg ca refuzurile copilului meu sunt niste simtome, pe care le pot trata, doar daca aflu cauza reala a acestora. De aceea am incercat sa inlocuiesc vechile metode, care incalca grav nevoile emotionale ale copilului, cu unele noi, care sa respecte cu prioritate aceste nevoi. Cele cinci metode care m-au ajutat sa obtin cooperarea copilului, sunt urmatoarele:
1. Am evitat sa fiu un parinte elicopter. Fara sa ne dam seama, viata copiilor nostri este preponderent ghidata de noi sau de alte persoane delegate iar asta nu ajuta foarte mult la dezvoltarea increderii de sine a acestora. Si pe buna dreptate, ei ajung sa se simta lipsiti de libertate in luarea propriilor decizii. Pentru a ajuta la satisfacerea nevoii de autonomie a copilului, este important sa cream reguli in cadrul carora copilul sa dispuna de toata libertatea. Cum facem asta?! Trebuie doar sa stabilim regulile, sa le comunicam si sa le reamintim mereu copilului iar in cadrul acestora sa oferim optiuni. De exemplu, atunci cand trebuie sa plecam din parc putem spune: In 5 minute plecam din parc. Vrei sa te mai dai in leagan sau pe tobogan?! Regula nu se negociaza niciodata, in schimb in privinta optiunilor trebuie sa ramanem deschisi si flexibili. Astfel copilul va putea simti ca si el decide in privinta lucrurilor care il privesc.
2. Am adresat intrebari, nu am dat comenzi. Copii reactioneaza foarte bine atunci cand se simt bagati in seama si mai ales atunci cand primesc atentia de care au nevoie. Asa ca in loc sa-i adresez comenzi copilului am preferat sa-i adresez intrebari. Cum am facut asta?! L-am intrebat mereu ce preferinte are si l-am implicat in luarea deciziilor. Cand trebuia seara sa ne spalam pe dinti spuneam: Pana te culci este bine ca dintii tai sa fie curati. Vrei sa te speli inainte sa strangem jucariile sau dupa. Tu alegi?! In aceiasi ordine de idei putem intreba: Ce am agreat sa facem fiecare atunci cand venim la masa? Sau: Cum am agreat ca vii in pat pentru povestea de seara?
3. Am inlocuit pe DACA cu DUPA. Este un detaliu mic dar foarte important. DACA vine din mecanismul pedeapsa sau recompesa si ofera o conditionare nesanatoasa asupra actiunilor copiilor. In schimb DUPA schimba cu totul energia lucrurilor, punand mai mult accent pe actiunea dorita din partea copilului si reuseste sa transmita o energie pozitiva. Asadar in loc sa spun: Daca mananci mancare poti manca ciocolata am spus Dupa ce mananci mancare poti manca ciocolata.
4. Am cerut si parerea copilului. Aceasta tehnica satisface cele trei nevoi emotionale de baza ale copilului. De aceea, este bine sa incurajam copii sa participe la procesul de luarea a deciziilor care ii implica si de ce nu, sa le aratam ca pentru noi parerea lor conteaza. Daca era vorba de un program pe care noi ca parinti doream sa il facem, mai ales in perioada sarbatorilor, am incercat sa aflu si ceea ce isi doreste copilulu. Asa ca am intrebat: De Paste, ti-ar placea sa mergem la bunici sau sa vina ei la noi?! Si am fost pregatita sa gestionez orice raspuns primit si sa adaptez programul pentru astfel de momente si in functie de parerea copilului.
5. Am intarit responsabilitatea copilului. De la inceput am inteles ca responsabilizarea copilului este un proces de educatie continua, asa ca am lasat marile asteptari deoparte si m-am concentrat pe pasii mici. Responsabilitatea se dezvolta gradual, adaptand situatiile la nivelul de dezvoltare al copilului. Daca la 2 ani doar am vorbit si explicat ce inseamna responsabilitatea deja la 3 ani am reusit si sa implic copilul in acest proces. Cum am facut asta?! Am transmis mereu aceleasi mesaje valoroase care mi-am dorit sa devina mai tarziu vocea interioara a copilului. Si am spus asa: Este corpul tau si este responsabilitatea ta sa ai grija de el. Acum ca esti mic, mami te va ajuta sa ai grija de el, dar cand vei mai creste, vei putea sa o faci chiar tu. Sau, am incercat sa incurajez mereu responsabilitatea copilului, atunci cand era potrivit pentru el sa participe, spunand astfel: Cand mergem afara, putem lua cateva jucarii cu noi. Pe care vrei sa le luam? Ok, inteleg ca vrei sa luam bicicleta si mingea. Mami poate sa te ajute doar cu una din ele. Pe care vrei sa o duci tu?!
Eu am inteles ca a creste un copil, este partea simpla a rolului meu de parinte, insa educatia pe care o ofer acestuia este adevarata provocare. De multe ori, am simtit ca nu stiu cum sa fac lucrurile mai bine iar ca mama nu am cum sa nu-mi doresc sa le fac cel mai bine pentru copilul meu. Asa ca atunci cand am simtit nevoia de ajutor, am citit si am cautat mereu surse de inspiratie de la cei care reusesc sa faca asta mai bine decat mine. Si ce bine este cand poti invata si descoperi metode care sa inlocuiasca tipatul si amenintatul cu blandetea si cooperarea. Sunt recunoscatoare tuturor celor care m-au ajutat sa evoluez zi de zi spre aceasta forma de educatie binevoitoare si pozitiva, pe care stiu ca ma pot baza oricand am indoieli. Mie mi-au facut viata de parinte mai usoara si mai frumoasa iar pe copilul meu l-a facut sa spuna Da mami, de drag si mult mai des.