Frica este o emotie fundamentala a omului si reprezinta un mecanism de aparare ce apare ca o reactie psihilogica si bio-chimica a corpului la o amenintare concreta, negativa. Fricile fac parte din evolutia fireasca a oricarui copil care, atunci cand este mic, inca nu reuseste sa faca diferenta intre real si imaginar dar care, pe masura ce creste, invata sa prevada dar si sa controleze mai bine, schimbarile din mediul care il inconjoara si care adesea ii creaza un sentiment de teama si nesiguranta. Este normal si sanatos sa-i fie frica copilului in situatii periculoase, insa de cele mai multe ori, frica lor apare in momente in care noi, adultii nu putem intelege acest sentiment.
Ca mama de copil cu o usoara tendinta anxioasa, m-am lovit in mod repetat de teama lui de zgomotele puternice. Cauza inca nu nu o cunosc dar consider ca indiferent care ar fi aceasta, nu schimba cu nimic modul in care trebuie sa gestionam problema. De la bun inceput am ales blandetea si rabdarea in educarea copilului, am ales sa-i validez emotiile, oricare ar fi acestea si am vrut sa fiu alaturi de el, in momentele in care aceasta frica apare.
Toate au fost bune pana cand a aparut si provocarea mea de mama. Lui Aaron ii plac foarte mult trenurile si recunosc ca m-a incantat aceasta pasiune a lui, mai ales cand imi imaginam cate drumuri la munte si la mare vom face impreuna. Doar ca Aaron a refuzat vehement sa urce intr-un tren si mai apoi in orice vehicul care provoaca un zgomot puternic atunci cand este in miscare, fie el tren, tramvai sau metrou. Era clar ca singurul noatru mijloc de transport acceptat era masina.
Pentru a reusi sa elimin orice frustrare de mama, cel mai bun lucru pe care am putut sa-l fac, pe langa validarea emotiilor copilului, a fost sa renunt la orice asteptari de om mare, mai ales atunci cand am inteles ca pentru copilul meu, explicatiile logice sau incurajarile bine intentionate nu erau de prea mare ajutor.
Asa ca am pornit in cautarea unor solutii alternative prin care sa imi ajut copilul sa isi gestioneze mai bine sentimentul de frica.
Mai jos voi scrie despre lucrurile care pe noi ne-au ajutat in procesul de gestionare cu blandete a acestei anxietati:
1. I-am respectat mereu dorinta de a nu merge cu mijloacele de transport. Chiar daca au fost momente in care mi-ar fi fost la indemana sa merg cu tramvaiul, autobuzul sau metroul, atunci cand eram impreuna cu Aaron, am ales mereu varianta cu care sa se simta si el confortabil. Nu am vrut sa il fortez niciodata, chiar daca am intalnit si pareri potrivit carora, asta ajuta cumva la acomodarea copilului cu factorul de stres. Posibil sa ajute, nu contest, la obtinerea rezultatului dorit de catre adult, dar hai sa ne gandim putin si la ce simte copilul atunci cand este fortat? Simte ca este iubit si acceptat sau mai degraba simte ca nu este inteles si respectat?! Am vrut ca Aaron sa intelaga ca mama lui il iubeste chiar si atunci cand lui ii este teama si ca poate avea incredere ca ii voi reapecta mereu dorinta, oricare ar fi ea.
2. Pentru a ne imprietenii cu frica am folosit tehnica pasilor mici. Asa ca am mers sa ne uitam la tren, tramvai sau metrou, fara a urca in ele, atunci cand el si-a dorit asta. Poate esti tentat sa te gandesti ca, sigur ai si alte lucruri mai bune de facut intr-o zi normala, dar hai sa-ti spun de ce am ales sa fac lucrurile pas cu pas, in ritmul lui si sa nu ma grabesc. Am inteles ca astfel Aaron incearca sa isi invinga frica, intr-un mod foarte precaut. Mai intai el vrea sa inteleaga aceste lucruri care produc zgomot si cum altfel sa reuseasca decat privind lucruile zgomotoase care pe el il sperie. Au fost nenumarate momentele in care am cumparat cartela de metrou doar ca sa mergem sa stam pe scaunele de pe peron si sa il asteptam sa vina. Si pentru ca uneori nu ai tot timpul din lume, am stabilit ca limita superioara a asteptarii noastre, sa fie un numar de trei metrouri. Apoi plecam acasa fericiti amandoi, reamintindu-i mereu ca vom merge cu metroul atunci cand se ca simti el pregatit.
3. Am desenat zgomotul si i-am pus un nume amuzant. Ca sa reusim sa fim mai relaxati in fata acestei frici, intr-o zi cand Aaron si-a dorit sa deseneze un metrou, am propus sa deseneze si zgomotul de care el se teme. Si dupa ce a desenat el ceva ce nu semana cu nimic, am inceput sa-i punem urechi de iepure, un nas mare si rotund, ochelari, o coada si la final l-am numi Scârț. Ne-am amuzat si am ras copios si m-am bucurat ca de aceasta data, zgomotul devenise ceva simpatic si prietenos, nu un lucru de care ii era atat de teama.
4. Am citit carti despre frica. Fara carti, viata noastra ar fi atat de goala, ele au minunatul rol de a ne umple neajunsurile si lipsurile intr-un mod foarte sanatos si creativ. Cu fiecare carte citita am fost mai constienti despre ce inseamna frica, ce simtim atunci cand ne este frica si ce putem face pentru a ne gestiona frica intr-un mod constructiv. Sunt sigura ca fiecare cuvant citit ne-a ajutat sa fim astazi unde suntem si m-a bucurat ca acolo unde eu nu am avut cele mai bune explicatii, cartile au venit si mi-au dat o mana de ajutor.
Scriu astazi aceste randuri la distanta de cateva zile de momentul in care Aaron a vrut sa mearga cu metroul de buna voie, pentru prima oara. Si pentru ca a facut asta de drag si fara presiune, dupa ce am coborat din metrou ne-a apus ca vrea sa mergem maine si cu trenul. L-am strans in brate atat de bucuroasa si i-am spus ca maine din pacate nu vom putea, dar weekendul urmator vom merge cu trenul sa il vizitam pe bunicul de la Braila.
Fiecare provocare de mama pe care o traiesc alaturi de copilul meu este de fapt o lectie pe care eu trebuie sa o invat impreuna cu el, doar asa voi putea sa-i inteleg nevoile si sa-i alin suferintele. Cat despre frica, am ajuns amandoi la o concluzie tare frumoasa si sanatoasa. Frica nu inseamna ca nu ai curaj iar curajul nu inseamna lipsa fricii. Curajul este cel care ne ajuta sa ne invingem teama, atunci cand motivatia interioara este cea care ne indeamna si este suficienta.