Sunetul și suflul respirației modulează spațiul-timp. Fiecare undă sonoră aferentă diferitelor note muzicale curbează spațiul-timp în mod diferit. Astfel, niciun sunet nu se lovește de nicio formă (ex.: perete), ci îi creează structura prin spiralare. În funcție de curbura formată, convexă sau concavă, spațiul este un sunet concentrat prin absorbție sau propagat prin respingere. Dualitatea creează și polaritatea magnetică. Dacă privim realitatea ca un întreg, constatăm că spațiul-timp este una și aceeasi undă, însă depinde de unghiul din care se face observația.

De exemplu: cântatul într-o peșteră și cântatul în afara ei; sau sunetul sirenei de la o ambulanță. Când ambulanta este în îndepărtare și se apropie de noi, sunetul este foarte ascuțit și ni se pare că durează foarte mult până ajunge în dreptul nostru. Când se află în fața noastră, sunetul este absorbit și nu îl mai auzim așa pițigăiat; de îndată ce se îndepartează, sunetul sirenei devine mult mai estompat, nu se mai aude "ascuțit", ci ușor înfundat și pare că nu mai durează așa mult ca atunci când se apropia. Acesta este dublul efect al curbării suprafeței terestre, dar și capacitatea anatomiei umane de a curba spațiul-timp și de a absorbi sunetele din apropiere.

Același fenomen are loc și când trecem pe lângă un spațiu-timp "gură de rai".