Spărgătorii blocadei - Jules Verne

 I DELFINUL.

 Cel dintâi fluviu ale cărui ape făcură spume sub roţile unei nave cu aburi a fost Clyde. Era în l8l2. Vaporul se numea Cometa şi făcea curse regulate între Glasgow şi Greenock, cu o viteză de şase mile pe oră. Începând de atunci, mai mult de un milion de steamere sau de pacheboturi au urcat ori au coborât pe râul scoţian, iar locuitorii marelui oraş comercial trebuie să fi fost cu totul familiarizaţi cu minunile navigaţiei cu aburi.

 Totuşi, în ziua de 3 decembrie l862, o imensă mulţime compusă din armatori, negustori, manufacturieri, muncitori, marinari, femei, copii, se îngrămădea pe străzile noroioase din Glasgow şi se îndrepta spre docul Kelvin, vast şantier de construcţii navale aparţinând domnilor Tod şi Mac Gregor. Acest ultim nume dovedeşte cu prisosinţă că faimoşii descendenţi ai nobilimii din Highland1 au devenit industriaşi şi că din toţi vasalii vechilor clanuri au făcut muncitori de uzină.

 Docul Kelvin e situat la câteva minute de oraş, pe malul drept al lui Clyde. Curând, imensele sale şantiere fură invadate de curioşi; nu mai rămânea vreun loc neocupat nici pe chei, nici pe zidul debarcaderului, nici pe acoperişurile depozitelor; râul era şi el brăzdat de ambarcaţiuni, iar pe malul stâng înălţimile Govan deveniseră un furnicar de spectatori.

 Nu era vorba, cu toate acestea, de vreo ceremonie extraordinară, ci pur şi simplu de lansarea unei nave. De asemenea operaţiuni cei din Glasgow nu puteau fi decât prea sătui. Delfinul – acesta era numele vaporului construit de domnii Tod şi Mac Gregor – avea, prin urmare, ceva deosebit? La drept vorbind, nu. Era o navă mare, de o mie cinci sute de tone, construită din tablă de oţel, şi pentru care se făcuse totul în vederea unei navigaţii rapide. Motorul ei, ieşit din atelierele Lancefield Forge, suporta presiuni înalte şi avea efectiv cinci sute de cai putere. El punea în mişcare două elice jumelate, situate de-o parte şi de alta a etamboului2, spre pupa, şi complet independente una de cealaltă – aplicaţie cu totul nouă a sistemului domnilor Dudgeon şi Millwal, care dă navelor o viteză apreciabilă şi le permite să evolueze într-un spaţiu foarte restrâns. Cât despre pescajul Delfinului, acesta nu era prea mare. Cunoscătorii nu se înşelau apreciind pe bună dreptate că nava aceea era destinată navigaţiei prin trecători de adâncime mijlocie. Dar, în sfârşit, toate aceste particularităţi nu puteau justifica în nici un fel interesul ieşit din comun al publicului. În definitiv, Delfinul n-avea nimic nici în plus, nici în minus faţă de alte vase. Trebuiau cumva învinse, la lansarea lui, unele dificultăţi mecanice? Nicidecum. Fluviul Clyde găzduise până atunci în apele sale nenumărate nave cu un tonaj mai demn de luat în seamă, iar lansarea Delfinului urma să se facă în chipul cel mai obişnuit.

 Într-adevăr, când refluxul mării prinse a se face simţit, începură manevrele; loviturile de ciocan cădeau perfect sincronizate asupra penelor care trebuiau să clintească chila navei. Curând, un tremur străbătu toată acea construcţie masivă; deşi fusese mişcată abia puţin, se simţea că începe să se deplaseze; alunecarea porni, se acceleră, şi în câteva clipe Delfinul, părăsind cala unsă meticulos, plonja în Clyde în mijlocul unor nori denşi de stropi albi. Partea din spate se lovi de fundul mâlos al apei, apoi săltă pe creasta unui val uriaş, iar magnificul steamer, purtat de propriul său elan, s-ar fi zdrobit de cheiurile şantierelor din Govan dacă nu l-ar fi oprit ancorele, aruncate toate deodată cu un zgomot de-a dreptul formidabil.

 Lansarea la apă reuşise perfect. Delfinul se legăna liniştit pe undele fluviului Clyde. Când îl văzură ajuns în elementul său natural, spectatorii bătură din palme şi urale nesfârşite se înălţară de pe cele două maluri.

 Dar de ce atâtea strigăte şi aplauze? Fără îndoială, chiar şi celor mai pătimaşi dintre spectatori le-ar fi venit teribil de greu să-şi explice entuziasmul. De unde venea, aşadar, interesul cu totul deosebit trezit de nava aceea? Numai şi numai din misterul în care îi era învăluită destinaţia. Nu se ştia ce fel de comerţ urma să facă şi, întrebând diferite grupuri de curioşi, rămâneai pe bună dreptate uimit de diversitatea părerilor emise în legătură cu acest subiect foarte serios.

 Totuşi, cei mai informaţi, sau cei care pretindeau că sunt astfel, erau de părere că vaporul urma să joace un rol important în războiul cumplit care decima pe atunci Statele Unite ale Americii. Dar nu ştiau mai multe despre asta, iar dacă Delfinul era un vas pirat, o navă de transport, un vapor confederat sau unul al marinei federale, nimeni n-ar fi putut s-o spună.

 Uraaa! striga cineva, afirmând că Delfinul era construit în contul Statelor Sudului.

 Hip! hip! hip! striga altul, jurând că un vas atât de rapid nu se mai întâlnise pe coastele americane.

 Prin urmare, ignoranţă deplină, iar ca să ştii exact cum stau lucrurile ar fi trebuit să fii asociatul, ori măcar prietenul intim al lui Vincent Playfair and Co. din Glasgow.

 Bogată, puternică şi pricepută casă de comerţ era aceea pe a cărei firmă figura numele Vincent Playfair and Co. Era o familie veche şi stimată, descinzând din acei lorzi Tobacco, care construiseră cele mai frumoase cartiere ale oraşului. După actul de independenţă al Uniunii, aceşti negustori abili întemeiaseră primele agenţii comerciale din Glasgow, făcând comerţ cu tutun din Virginia şi din Maryland. Se născură averi imense; fu creat un nou centru comercial. Glasgow deveni curând un oraş industrial şi manufacturier; se înălţară pretutindeni filaturi şi topitorii, iar în câţiva ani prosperitatea locului atinse nivelul cel mai înalt.

 Casa Playfair rămase fidelă spiritului întreprinzător al înaintaşilor. Se lansă în operaţiuni dintre cele mai îndrăzneţe şi păstră neştirbită onoarea comerţului englez. Actualul ei conducător, Vincent Playfair, om la cincizeci de ani, cu un temperament mai ales practic şi pozitiv, nu însă şi lipsit de îndrăzneală, era un armator pursânge. Nimic nu-l preocupa în afara chestiunilor comerciale, nici măcar partea politică a tranzacţiilor. Altfel, era foarte onest şi loial.

 Ideea de a fi construit şi echipat Delfinul nu şi-o putea totuşi revendica. Ea aparţinea categoric nepotului său, James Playfair, un holtei prezentabil de treizeci de ani, cel mai cutezător skipper3 din marina comercială a Regatului Unit.

 Într-o zi, la cafeneaua Tontine de sub arcadele primăriei, după ce citise înfuriat ziarele americane, James Playfair îi împărtăşi unchiului său un proiect de mare aventură.

 — Unchiule Vincent, îi zise pe neaşteptate, se pot câştiga două milioane în mai puţin de o lună!

 — Şi ce se riscă? întrebă unchiul Vincent.

 — O navă şi o încărcătură.

 — Altceva nimic?

 — Ba da, pielea echipajului şi a căpitanului; dar asta nu contează.

 — Hai să vedem, zise unchiul Vincent, căruia îi plăcea expresia.

 — Ce să mai vedem? reluă James Playfair. Ai citit Tribune, New York Herald, Times, Enquirer of Richmond, American Review?

 — De douăzeci de ori, nepoate James.

 — Crezi şi dumneata, ca mine, că războiul Statelor Unite va dura încă multă vreme?

 — Foarte multă vreme.

 — Ştii ce mult suferă din cauza acestei lupte interesele Angliei şi mai ales cele ale oraşului Glasgow?

 — Şi încă şi mai mult cele ale casei Playfair and Co., răspunse unchiul Vincent.

 — Îndeosebi acelea, replică tânărul căpitan.

 — Mă necăjesc zi de zi din pricina asta, James, şi mă gândesc cu groază la dezastrele comerciale pe care le poate aduce după sine acest război. Nu pentru că firma Playfair n-ar fi solidă, nepoate, dar ea are parteneri pe care-i poate pierde. Ah, americanii ăştia, sclavagişti sau aboliţionişti, îi trimit la naiba pe toţi!

 Dacă din punctul de vedere al marilor principii ale umanităţii, mereu şi pretutindeni superioare intereselor personale, Vincent Playfair n-avea dreptate să vorbească astfel, el avea motivele lui să nu judece lucrurile decât sub aspect pur comercial. Cel mai important produs american de export lipsea pe piaţa din Glasgow. Foamea de bumbac4, ca să folosesc energica expresie englezească, devenea pe zi ce trece mai ameninţătoare. Mii de muncitori se vedeau obligaţi să trăiască din mila publică. În Glasgow sunt douăzeci şi cinci de mii de războaie de ţesut mecanice, care înainte de războiul din America produceau şase sute douăzeci şi cinci de mii de metri de fir din bumbac pe zi, ceea ce înseamnă cincizeci de milioane de lire pe an. Ţinând cont de aceste cifre, vom înţelege perturbările produse în activitatea industrială a oraşului când materia textilă începu să lipsească aproape în întregime. Fiecare oră aducea noi falimente. Toate uzinele îşi restrângeau producţia. Muncitorii mureau de foame.

 Tocmai spectacolul acestei cumplite mizerii îi dăduse lui James Playfair ideea îndrăzneţului său proiect.

 — O să merg să caut bumbac, zise el, şi-o să-l aduc, orice s-ar întâmpla.

 Dar, fiind şi el,negociant” ca şi unchiul Vincent, se hotărî să procedeze prin schimb şi să prezinte operaţiunea sub forma unei afaceri comerciale.

 — Unchiule Vincent, zise, iată ideea mea.

 — Hai să vedem, James.

 — E foarte simplă. Vom cere să ni se construiască o navă de mare viteză şi foarte încăpătoare.

 — Asta se poate.

 — O vom încărca apoi cu muniţii, cu alimente şi îmbrăcăminte.

 — Astea se găsesc.

 — Am să preiau comanda acestui vapor. Voi sfida toate navele marinei federale întâlnite în drum. Voi sparge blocada unuia dintre porturile Sudului…

 — Îţi vei vinde scump încărcătura confederaţilor, care au mare nevoie de ea, zise unchiul.

 — Şi mă voi întoarce încărcat cu bumbac…

 — Pe care ţi-l vor da pe nimic.

 — Aşa cum spui, unchiule Vincent. Merge?

 — Merge. Dar ai să treci?

 — O să trec, dacă am o navă bună.

 — Ţi se va face una în mod special. Dar echipajul?

 — Oh, am să-l găsesc! Nu-mi trebuie prea mulţi oameni. Câţiva pentru manevre, şi atâta tot. Nu-i vorba să ne batem cu federalii, ci să-i lăsăm în urmă.

 — Îi veţi lăsa, zise unchiul Vincent cu toată siguranţa. Şi acum, James, spune-mi înspre care punct de pe coasta americană intenţionezi să te îndrepţi?

 — Până în acest moment, unchiule, câteva vase au spart deja blocada la New Orleans, la Willmington şi la Savannah. Eu mă gândesc să intru de-a dreptul în Charleston. Nici o navă englezească n-a reuşit încă să intre în şenalurile sale, exceptând Bermuda. Voi face la fel ca ea, iar dacă nava mea are un pescaj mic, am să merg pe unde vapoarele federale nu vor putea să mă urmeze.

 — Adevărul e, zise unchiul Vincent, că în Charleston există bumbac din belşug. Îl ard ca să scape de el.

 — Da, încuviinţă James. În plus, oraşul e aproape încercuit. Beauregard nu mai are muniţii; îmi va plăti încărcătura cu aur greu.

 — Bine, nepoate! Şi când vrei să pleci?

 — Peste şase luni. Am nevoie de nopţi lungi, nopţi de iarnă, ca să trec mai uşor.

 — Se va face, nepoate.

 — Ne-am înţeles, unchiule.

 — Ne-am înţeles.

 — Nici psst?

 — Nici psst!

 Şi iată cum, cinci luni mai târziu, steamerul Delfinul era lansat la apă de la şantierele docului Kelvin fără ca adevărata lui destinaţie să fie cunoscută de cineva.