Egoistul - AlexandreDumas

Carl a moştenit de la tatăl său, o fermă cu toate acareturile, cu vite şi culturi întinse, hambarele şi grajdurile erau pline, atât de multă bogăţie şi totuşi, ciudat, Carl nu părea să vadă nimic din toate acestea, singura lui dorinţă era de a avea şi mai mult, şi lucra zi şi noapte, ca şi cum ar fi fost cel mai sărac ţăran din sat. El era cunoscut ca fiind cel mai puţin generos din toţi fermierii din zonă, şi nici un om mai sărman nu şi-ar fi găsit de lucru permanent la el. Personalul lui era în continuă schimbare, pentru că slujitorii lihniţi de foame, se descurajau repede şi plecau.

 Acest lucru crea îngrijorare pentru că avea o soră bună şi iubitoare. Amil era o gospodină excelentă, şi s-a îngrijit întotdeauna pentru bunăstarea lui Carl, deşi se străduia, la rândul său, să compenseze zgârcenia fratelui său cu generozitatea ei, ea nu a putut prea mult, pentru că el era foarte atent.

 Carl era atât de egoist, încât el mereu cina singur, pentru că era preocupat să aibă cina caldă doar pentru el, şi trebuia să fie servit doar el, în timp ce sora lui, gusta ceva pe afară, după ce îl servea. Lui nu-i plăcea sub nici un motiv să aştepte, nu, singur îşi stabilea când va lua masa, reuşind să ajungă exact la ora stabilită pentru 3 cina lui, pe care n-o comunica nimănui. Prin urmare, este clar că Carl era egoist, era o calitate nu tocmai onorabilă.

 Amil era curtată de către un om foarte bine plasat în societate pentru a porni pe drumul său, dar toate acestea îl lăsau rece pe Carl, pentru că se temea că o va pierde pe sora lui, care-l servea fără să crâcnească. Trebuie să înţelegeţi că ei nu erau prieteni foarte buni, pentru că răceala lui Carl era prea evidentă ca să nu-i sară în ochi, iar lui Carl nu-i păsa de a avea prieteni! El spunea întotdeauna că el purta cei mai buni prieteni în traista sa, dar, vai! aceşti prietenii erau, totuşi, cei mai mari duşmani ai lui.

 Într-o dimineaţă pe când contempla un lan de grâu, a cărui spice de aur se legănau în jurul lui, iar el calcula cât ar putea câştiga de pe această tarla, Carl a simţit deodată că pământul i se mişcă sub picioare.

 — Trebuie să fie o cârtiţă mare, a spus el, retrăgându-se, gata pentru a ameninţa fiara, care se părea că ar fi acolo.

 Dar pământul a continuat să se ridice, în curând a devenit un morman care l-ar fi răsturnat impetuos pe maestrul Carl, care privea ca un bleg ce se întâmplă cu bogatele sale culturi.

 Teroare sa a crescut considerabil, când a văzut ridicându-se de la sol, nu o cârtiţă, ci un Pitic foarte ciudat, purtând o frumoasă mantie purpurie, cu o pană lungă fluturând pe boneta lui. Piticul a aruncat o privire spre Carl care nu anunţa nimic bun.

 — Ce mai faci, agricultorule? a spus el cu un zâmbet sardonic, care ciudat, nu-i plăcu lui Carl.

 — Cine eşti tu, pentru numele lui Dumnezeu? a întrebat Carl, care se sufoca.

 — Nu am nimic de a face cu numele Cerului, a răspuns Piticul, pentru că eu sunt un duh rău.

 — Sper că nu ai intenţia să-mi faci rău? a întrebat Carl cu umilinţă.

 — Într-adevăr, nu ştiu! Eu propun să-mi dai recolta de grâu în seara aceasta, la lumina lunii, deoarece caii mei, deşi ei sunt supranaturali, mănâncă, de asemenea, o cantitate de grâu destul de supranaturală, în general, eu recoltez de la cei care sunt cei mai în măsură să-mi dea acest cadou.

 — Oh! Dragul meu domn, a spus Carl, eu sunt cel mai sărac agricultor din district, am o 5 soră în îngrijirea mea, şi eu m-am simţit groaznic şi am pierderi multe.

 — Dar, în cele din urmă, eşti Carl Grippenhausen, nu-i aşa? a spus Piticul.

 — Da, domnule, se bâlbâi Carl.

 — Aceste tarlale imense de grâu, care seamănă cu un oraş mic, îţi aparţin, da sau nu? a întrebat Piticul.

 — Da, domnule, a spus Carl încă.

 — Aceste plantaţii frumoase de napi şi lunga serie de terenuri arabile, frumoasele şi bogatele efectivele de bovine care acoperă o parte a muntelui, îţi aparţin, de asemenea, cred?

 — Da, domnule, a spus Carl cu un glas tremurat, pentru că era îngrozit să vadă modul în care Piticul evalua atât de corect averea sa.

 — Tu, eşti un om sărac? Oh! Fi! Piticul a ridicat degetul ca o ameninţare spre mizerabilul Carl, cu o privire de reproş. Dacă vei continua sămi spui astfel de povesti, voi face, într-o clipă, ca poveştile tale monstruoase să devină reale… Fi!

 Fi! Fi!

 După rostirea ultimul cuvânt, el s-a retras în pământ, dar gaura nu s-a închis şi, prin urmare, Carl a continuat să strige cu voce tare, plângând a cerut milă de la vizitatorul său ciudat, care nu catadicsea să răspundă măcar.

 Nerăbdător şi deprimat, el a pornit încet spre casa lui, pe când el se apropia, trecând prin dreptul unui desiş, el l-a văzut pe iubitul surorii sale vorbind cu ea peste zidul grădinii. Un gând i-a venit în mintea lui, un gând egoist, desigur.

 Înainte de a putea fi observat de aceştia, el se repezi spre ei, şi luând în mâna lui pe cea a lui Wilhelm, în modul cel mai prietenos, el l-a invitat să ia masa cu el. O minune a minunilor!… Este de la sine înţeles că, în ciuda surprinderii lui extreme, Wilhelm a fost de acord. După masă, o idee strălucită a lui Carl s-a născut, spre uimirea surorii lui şi cea a lui Wilhelm. Şi care credeţi că era ideea? Nimic altceva, decât de a schimba suprafaţa lui mare de grâu copt gata pentru a fi tăiat, cu o tarla a lui Wilhelm, unde recolta era mai puţin abundentă. După câteva discuţii rapide, şi de mari demonstraţii de bunăvoinţă şi de bucurie, acest târg curios a fost încheiat, iar Wilhelm a plecat acasă cu mult mai bogat decât a plecat.

 Carl a mers la culcare, mângâiat de tranzacţia făcută, prea încrezător în Wilhelm, iar 7 grâul ce ar trebui să fie recoltat la lumina lunii de către Piticul lacom să-şi hrănească caii va fi considerabil mai puţin.

 El a deschis ochii devreme în zori, pentru că Piticul i-a bântuit somnul. El se grăbi să se îmbrace, şi a ieşit în câmpuri pentru a vedea rezultatul muncii de noapte a Piticului: grâu era la locul lui, legănat de briza dimineţii.

 — Probabil, am visat, gândi Carl.