CASA CU MENAJERIE- proză scurtă Hanibal Stănciulescu
On Sale
$2.00
$2.00
HALUCINOZA CA METODĂ DE SUPRAVIEȚUIRE
de Anca Delia Comăneanu
Volumul de proze scurte „Casa” reprezintă debutul lui Hanibal Stănciulescu.
Apărut în 1988 el s-a bucurat de multă atenție din partea criticii și de o cenzură destul de neglijentă. Profesorul Ovid S. Crohmălniceanu, fost cenzor in anii de glorie ai comunismului, i-a spus lui Hanibal într-o discuție particulară că volumul era subversiv „în spirit”.
O asemenea „subversiune” nu putea nicicum fi recunoscută de un regim politic care refuza însăși existența spiritului. În plus, încercarea de a revela în ce consta acest „spirit subversiv” ar fi obligat cenzorul la o analiză a tarelor societății comuniste... și, în situația asta, cenzorul risca să fie considerat el însuși un eretic. Așa că au trecut cartea... era soluția cea mai simplă...
S-au mulțumit să schimbe titlul unei secțiuni din „Halucinoze” în „Viziuni” (cine are fi îndrăznit să lase un titlu care sugera că trăim într-o lume care seamănă mai degrabă cu o halucinație decât cu o realitate?) au mai scos o proză sau două, au cerut să fie îndepărtată o propoziție care putea fi interpretată ca o ironie la adresa activităților propagandistice ale cuplului prezidențial de atunci... și... asta a fost tot ce-au cerut...
I-au ciuntit și titlul. Din „Casa cu menajerie” a rămas doar „Casa”. „Menajeria” nu era un cuvânt acceptabil... Se puteau naște similitudini stranii: dacă țara e casa, atunci menajeria ce este... Cine face parte din ea?
Ca să-l citez pe un critic, la vremea aceea încă tânăr, veșnic obsedat de agresiuni: „e un atac!”. Dacă, cuvântul „menajerie” putea fi considerat un „atac” de vreme ce conducerea țării avea conștiința clară că nu formează o clasă conducătoare ci doar o menajerie scăpată de sub control. (Din păcate lucrurile nu s-au schimbat foarte tare după așa-zisa Revoluție din 1989.) Cartea nu a avut nici cuprins... Puse unul după altul, titlurile ar fi revelat ceva... ce evident putea fi considerat „subversiv”.
Volumul debutează cu un prolog intitulat profetic „Nașterea tragediei”... o poveste în care amestecă secvențe dintr-o copilărie din care idilicul fusese spulberat de venirea brutală a comunismului, de cele două arestări politice ale tatălui, de izgonirea părinților din învățământ și de confiscarea averii ce nu fusese nici moștenită nici câștigată pe bursă, ci muncită. Urmează un capitol intitulat „Intuiții” în care evident, Hanibal face o reverență înaintea marelui Caragiale... Foarte pregnată este această „reverență” în proza intitulată „Apă curentă în urbea Ics”. Dar personajul, liderul politic, Conu’ Tase, nu se mai ferește de popor, ci îl atacă, îl provoacă și îl batjocorește deschis. (Recunoașteți modelul politic?) Haina lui Caragiale îl strânge însă un pic la încheieturi pentru că e croită pe alt tipar. Ridicolul benign dispăruse din lumea în care trăiam noi și grotescul, sordidul și sinistrul îi luaseră locul. Lumea lui Hanibal nu mai era lumea lui Caragiale... căci nu mai aveam voie să râdem, puteam doar să remarcăm și să trecem mai departe... Nici să remarcăm nu prea era permis... În fine, menajeria agresivă de la conducerea țării nu prea ne dădea voie nici să ne uităm în jur... Obiceiul nostru de a observa lumea a fost aspru sancționat. Am fost etichetați ca „cinici” și „răi”, „lipsiți de interes pentru cei din jur”... „lipsiți de omenie”... „elitiști care nu-i înțeleg și nu-i apreciază pe omenii simpli ce muncesc din greu”...
Ce alte etichete ne-or mai fi lipit nu știu, și ca să fie sinceră nici nu mă interesează. Ele ieșeau și ies și azi din mințile bolnave ale unor propagatori de lături, a unor oameni care îi urăsc pe adevărații scriitori dar care se înclină plini de admirație în fața impostorilor și a criminalilor... Etichetele de mai sus ne erau însă deseori aruncate în față de diverși „prieteni”. Cum v-am spus, pe lângă „prietenii lui Hanibal”, „prietenii lui Iov” erau niște băieți cumsecade... niște bieți visători... Nu le-a dat niciodată prin cap să-i pună otravă în mâncare lui Iov...
Sunt două lucruri care fac din proza lui Hanibal Stănciulescu un lucru aparte. Excepționala capacitate de a înregistra vulgarul, indecența și capacitatea de a defini realitatea cu un singur cuvânt, ales cu a precizie uimitoare. Dacă acest cuvânt nu există, atunci îl inventează: „epopeea mea era o schizopopee”, spune el. Și cuvântul „schizopopee” taie precis, ca un laser, definind refuzul lumii în care era obligat să trăiască.
Adaptarea unor sintagme foarte cunoscute, e o altă modalitate de a semnala modificarea semnificativă a lumii în care trăiam, alterarea ei dincolo de limitele rezonabilului. Astfel ne ciocnim în text de constatări ca „Protestez, deci exist!” sau îndemnuri ca „Scrie și nu cerceta!”.
Cultura capătă o viață nouă, e înglobată în lumea care ne sufocă. Cultura făcea lumea acea cât de cât suportabilă. Drept care, în etapa care a urmat comunismului, Cultura a fost supusă unui atac permanent, devastator.
Se mai poate vorbi și de capacitatea lui Hanibal Stănciulescu de a transforma accidentul biografic într-o expresie sintetică a unei realități cosmice... Căci ce altceva decât un cosmos supărat ne putea obliga să trăim în lumea generată de visările criminale ale unor entități politice ascunse, purtând nume misterioase ca „masoni”... „catolici”... etc...
Personajele, culese din lumea înconjurătoare căpătau dimensiuni mitice, populând Universul cu visările lor, uneori benigne ca la Stratulat, sau la Comandorul lăsat la vatră, uneori malefice ca la Măcinoiu, alteori perverse ca la Feldmann... sau fragil (gingaș)-viclene ca la Adina...
Majoritatea acestor proze au fost scrise înainte să ne căsătorim. Apoi, personajele din viața noastră s-au împuținat, lumea ne ocolea deja și ne considera „periculoși”. Omenii își ascundeau firea înaintea noastră... Uneori, din cauza crizei de personaje noi, foloseam amândoi același personaj... fiecare cu viziunea lui... Era criză de pâine, de carne, de orez, de cartofi, de brânză, de șervețele, de scobitori, de caiete, de creioane și de personaje...
Dacă timpul o să-mi îngăduie, poate am să reușesc să public și articolele lui Hanibal din „Contrapunct”. A fost o perioadă bună pentru el... Hanibal nu prea scria dacă nu avea unde să publice... Era cumva mai legat decât mine de lume și de recunoașterea pe care ceilalți... i-o datorau... Cei ce au construit programul de izolare la care ne-au supus, au intuit lucrul acesta și au sperat că, dacă Hanibal nu acceptă să scrie pentru alții, atunci cel puțin n-o să mai scrie deloc...
N-a fost chiar așa, pentru că surprinzător, evoluția tehnologică, apariția calculatorului și a Internetului ne-au făcut să găsim un public nou care, în timp, avea să accepte necesara transformare...
Închei această scurtă prezentare spunând încă o dată: Hanibal Stănciulescu este printre noi, scrierile lui au schimbat lumea și afirmația lui de la sfârșitul volumului „Casa” sau „Casa cu menajerie”, rămâne valabilă:
„EU SUNT AICI!”
a spus el.
de Anca Delia Comăneanu
Volumul de proze scurte „Casa” reprezintă debutul lui Hanibal Stănciulescu.
Apărut în 1988 el s-a bucurat de multă atenție din partea criticii și de o cenzură destul de neglijentă. Profesorul Ovid S. Crohmălniceanu, fost cenzor in anii de glorie ai comunismului, i-a spus lui Hanibal într-o discuție particulară că volumul era subversiv „în spirit”.
O asemenea „subversiune” nu putea nicicum fi recunoscută de un regim politic care refuza însăși existența spiritului. În plus, încercarea de a revela în ce consta acest „spirit subversiv” ar fi obligat cenzorul la o analiză a tarelor societății comuniste... și, în situația asta, cenzorul risca să fie considerat el însuși un eretic. Așa că au trecut cartea... era soluția cea mai simplă...
S-au mulțumit să schimbe titlul unei secțiuni din „Halucinoze” în „Viziuni” (cine are fi îndrăznit să lase un titlu care sugera că trăim într-o lume care seamănă mai degrabă cu o halucinație decât cu o realitate?) au mai scos o proză sau două, au cerut să fie îndepărtată o propoziție care putea fi interpretată ca o ironie la adresa activităților propagandistice ale cuplului prezidențial de atunci... și... asta a fost tot ce-au cerut...
I-au ciuntit și titlul. Din „Casa cu menajerie” a rămas doar „Casa”. „Menajeria” nu era un cuvânt acceptabil... Se puteau naște similitudini stranii: dacă țara e casa, atunci menajeria ce este... Cine face parte din ea?
Ca să-l citez pe un critic, la vremea aceea încă tânăr, veșnic obsedat de agresiuni: „e un atac!”. Dacă, cuvântul „menajerie” putea fi considerat un „atac” de vreme ce conducerea țării avea conștiința clară că nu formează o clasă conducătoare ci doar o menajerie scăpată de sub control. (Din păcate lucrurile nu s-au schimbat foarte tare după așa-zisa Revoluție din 1989.) Cartea nu a avut nici cuprins... Puse unul după altul, titlurile ar fi revelat ceva... ce evident putea fi considerat „subversiv”.
Volumul debutează cu un prolog intitulat profetic „Nașterea tragediei”... o poveste în care amestecă secvențe dintr-o copilărie din care idilicul fusese spulberat de venirea brutală a comunismului, de cele două arestări politice ale tatălui, de izgonirea părinților din învățământ și de confiscarea averii ce nu fusese nici moștenită nici câștigată pe bursă, ci muncită. Urmează un capitol intitulat „Intuiții” în care evident, Hanibal face o reverență înaintea marelui Caragiale... Foarte pregnată este această „reverență” în proza intitulată „Apă curentă în urbea Ics”. Dar personajul, liderul politic, Conu’ Tase, nu se mai ferește de popor, ci îl atacă, îl provoacă și îl batjocorește deschis. (Recunoașteți modelul politic?) Haina lui Caragiale îl strânge însă un pic la încheieturi pentru că e croită pe alt tipar. Ridicolul benign dispăruse din lumea în care trăiam noi și grotescul, sordidul și sinistrul îi luaseră locul. Lumea lui Hanibal nu mai era lumea lui Caragiale... căci nu mai aveam voie să râdem, puteam doar să remarcăm și să trecem mai departe... Nici să remarcăm nu prea era permis... În fine, menajeria agresivă de la conducerea țării nu prea ne dădea voie nici să ne uităm în jur... Obiceiul nostru de a observa lumea a fost aspru sancționat. Am fost etichetați ca „cinici” și „răi”, „lipsiți de interes pentru cei din jur”... „lipsiți de omenie”... „elitiști care nu-i înțeleg și nu-i apreciază pe omenii simpli ce muncesc din greu”...
Ce alte etichete ne-or mai fi lipit nu știu, și ca să fie sinceră nici nu mă interesează. Ele ieșeau și ies și azi din mințile bolnave ale unor propagatori de lături, a unor oameni care îi urăsc pe adevărații scriitori dar care se înclină plini de admirație în fața impostorilor și a criminalilor... Etichetele de mai sus ne erau însă deseori aruncate în față de diverși „prieteni”. Cum v-am spus, pe lângă „prietenii lui Hanibal”, „prietenii lui Iov” erau niște băieți cumsecade... niște bieți visători... Nu le-a dat niciodată prin cap să-i pună otravă în mâncare lui Iov...
Sunt două lucruri care fac din proza lui Hanibal Stănciulescu un lucru aparte. Excepționala capacitate de a înregistra vulgarul, indecența și capacitatea de a defini realitatea cu un singur cuvânt, ales cu a precizie uimitoare. Dacă acest cuvânt nu există, atunci îl inventează: „epopeea mea era o schizopopee”, spune el. Și cuvântul „schizopopee” taie precis, ca un laser, definind refuzul lumii în care era obligat să trăiască.
Adaptarea unor sintagme foarte cunoscute, e o altă modalitate de a semnala modificarea semnificativă a lumii în care trăiam, alterarea ei dincolo de limitele rezonabilului. Astfel ne ciocnim în text de constatări ca „Protestez, deci exist!” sau îndemnuri ca „Scrie și nu cerceta!”.
Cultura capătă o viață nouă, e înglobată în lumea care ne sufocă. Cultura făcea lumea acea cât de cât suportabilă. Drept care, în etapa care a urmat comunismului, Cultura a fost supusă unui atac permanent, devastator.
Se mai poate vorbi și de capacitatea lui Hanibal Stănciulescu de a transforma accidentul biografic într-o expresie sintetică a unei realități cosmice... Căci ce altceva decât un cosmos supărat ne putea obliga să trăim în lumea generată de visările criminale ale unor entități politice ascunse, purtând nume misterioase ca „masoni”... „catolici”... etc...
Personajele, culese din lumea înconjurătoare căpătau dimensiuni mitice, populând Universul cu visările lor, uneori benigne ca la Stratulat, sau la Comandorul lăsat la vatră, uneori malefice ca la Măcinoiu, alteori perverse ca la Feldmann... sau fragil (gingaș)-viclene ca la Adina...
Majoritatea acestor proze au fost scrise înainte să ne căsătorim. Apoi, personajele din viața noastră s-au împuținat, lumea ne ocolea deja și ne considera „periculoși”. Omenii își ascundeau firea înaintea noastră... Uneori, din cauza crizei de personaje noi, foloseam amândoi același personaj... fiecare cu viziunea lui... Era criză de pâine, de carne, de orez, de cartofi, de brânză, de șervețele, de scobitori, de caiete, de creioane și de personaje...
Dacă timpul o să-mi îngăduie, poate am să reușesc să public și articolele lui Hanibal din „Contrapunct”. A fost o perioadă bună pentru el... Hanibal nu prea scria dacă nu avea unde să publice... Era cumva mai legat decât mine de lume și de recunoașterea pe care ceilalți... i-o datorau... Cei ce au construit programul de izolare la care ne-au supus, au intuit lucrul acesta și au sperat că, dacă Hanibal nu acceptă să scrie pentru alții, atunci cel puțin n-o să mai scrie deloc...
N-a fost chiar așa, pentru că surprinzător, evoluția tehnologică, apariția calculatorului și a Internetului ne-au făcut să găsim un public nou care, în timp, avea să accepte necesara transformare...
Închei această scurtă prezentare spunând încă o dată: Hanibal Stănciulescu este printre noi, scrierile lui au schimbat lumea și afirmația lui de la sfârșitul volumului „Casa” sau „Casa cu menajerie”, rămâne valabilă:
„EU SUNT AICI!”
a spus el.