Contesa Fantoma - Alexandre Dumas

Florenţa, iarna anului 1841.

Ne aflam la castelul prinţesei Galitzin. Seara, lungă ca toate serile de iarnă, era totuşi plăcută.

Ne înţelesesem de cu vreme, ca fiecare din noi să povestească cea mai interesantă aventură a vieţii sale.

Toţi se achitaseră de datorie, fiecare se ostenise cât mai mult să ne încânte, fie prin verva lui, fie prin diversitatea întâmplărilor povestite, fie prin nimbul de mister care înconjura păţania fiecăruia.

— Dar contele Elim, de ce nu ne povesteşte ceva? Zise într-un timp unul din musafiri, care începuse să simtă povara tăcerii.

Încă tânăr, contele Elim avea o statură înaltă, subţire şi impunătoare. Ochii săi erau ferestrele bunătăţii şi melancoliei sufletului său; privirea lor sinceră trăda sentimentele ce-l stăpâneau, tot atât de schimbătoare ca şi firea lui nehotărâtă.

Trăsătura cea mai caracteristică a lui Elim era însă fără îndoială, credinţa sa în fantome, în năluci, în apariţii şi în spectre.

De câte ori prietenii îl întrebau care e explicaţia acestei credinţe, sau cel puţin care sunt motivele ce l-au convins de realitatea apariţiilor, Elim nu avea decât un singur răspuns, acelaşi totdeauna „Cred”.

De ce credea? Nimeni nu ştia.

De fapt nu s-a găsit omul, care să poată spume cu precizie de ce este sigur de realitatea unor astfel de lucruri; fiecare, crede sau nu, fără să se întrebe de ce şi pentru ce.

S-ar fi putut discuta asupra acestui subiect ceasuri întregi. Contele Elim nu ţi-ar fi răspuns niciodată mai mult decât invariabilul „Cred”.

Nimeni nu se îndoia însă de buna sa credinţă. Nimeni nu ar fi cutezat să gândească măcar că Elim n-ar fi sigur de apariţia spectrelor sau a celor dispăruţi.

Aşadar, când veni rândul său, fiecare se întoarse spre el, hotărât să înfrunte orice argument de împotrivire al povestitorului şi convins că ceea ce va urma, avea să îmbrace haina realităţii.

Dar Elim nici nu se gândea să refuze invitaţia de a vorbi. Îşi cerea numai iertare că dezvăluie auditorilor o întâmplare strict personală.

Se înţelege că această mică introducere nu era menită decât să mărească atenţia ascultătorilor.

Fiecare aştepta începutul povestirii. Răbdarea lor, nu fu pusă la grele încercări, căci contele începu:

„1838. Călătoream prin Germania; mă îndreptam spre domeniul de vânătoare al unui negustor din Frankfurt care ştiindu-mă pasionat după acest sport, mă invitase să vânez, nu cu el (trebuie să recunosc: negustorul nu aprecia deloc patima mea), ci cu fiul său care avea cu totul alte idei decât tatăl.

În ziua hotărâtă, ne-am întâlnit la locul fixat. Trăsurile ne aşteptau. Vizitiii, ba chiar şi caii, dădeau semne de neastâmpăr, aşa că ne-am grăbit să plecăm.

După vreo două ore, am ajuns la castelul gazdei; ne aştepta acolo un ospăţ în toată regula. Stăpânul vroia să-şi arate şi el talentele.

Nu eram prea numeroşi – numai opt – aşa că prieteniile s-au legat destul de uşor.

Fiul amfitrionului, profesorul lui, alţi cinci prieteni şi cu mine eram foarte veseli şi ne bucuram de ideea că, în curând ne vom putea arăta priceperea.

La masă, am fost aşezat lângă profesor; vorbeam de călătorii. El fusese în Egipt, iar eu tocmai sosisem din ţara faraonilor.

Ne-am împrietenit repede. O unire pe care o credem de lungă durată la început, dar se rupse foarte uşor.

Ne-am înţeles să vânăm împreună, unul lângă altul.

Sculându-se de la masă, profesorul mi-a dat un sfat: să fim veşnic în fruntea celorlalţi şi să ne apropiem cât mai mult de munţii Taunus.

— Iepurii şi potârnichile, spuse el, se adăpostesc întotdeauna în pădurile acestor munţi.

Am urmat sfatul cu ardoare, şi aceasta cu atât mai mult cu cât am căpătat repede convingerea că spusele profesorului erau adevărate. Belşugul vânatului ne-a făcut să uităm întârzierea pe care o suferise plecarea noastră de la castel.

Ispita era însă atât de mare încât, încredinţat de simţul de orientare al câinelui meu, m-am hotărât să mă afund, cât mai mult posibil în pădure.

DaR. Omul gândeşte şi Dumnezeu hotărăşte.

Într-adevăr câtăva vreme, deşi în plină pădure, puteam zări pe tovarăşii mei; nu m-aş fi putut rătăci deci.

Deodată, un cârd de potârnichi se coborî spre valea întunecoasă: m-am luat după el. Ţintisem câteva din ele şi, dornic de a mai nimeri şi altele, le urmăream.

— Încă o dată vă cer iertare, ne zise contele Elim, pentru toate aceste amănunte lăudăroase, sunt însă trebuincioase pentru a explica singurătatea mea şi fantastica aventură care urmează.

Am asigurat pe conte de atenţia noastră. Numai atunci a continuat:

— Urmăream deci cu înfocare stolul meu de potârnichi care, din colţ în colţ, din vale în vale, m-a condus în afunzimile prăpăstioase ale muntelui.