Satan si Isariotul - Volumul 3 - Razbunarea - Karl May
Capitolul I – La new Orleans.
Trecuseră patru luni de la cele ce v-am relatat mai înainte, din care trei le petrecusem veghind la căpătâiul uneia din cele mai dragi făpturi pe care le-am avut pe lume. Winnetou, prietenul, fratele meu, s-a luptat săptămâni întregi cu moartea. Organismul lui de fier a suferit mult din pricina aerului african, deşi nu am stat decât un foarte scurt timp acolo.
Ajunşi în Marsilia, am găsit repede un vapor care pleca la Southampton, în Anglia. Dar de-abia a pornit vaporul şi lui Winnetou i s-a făcut rău. Crezurăm mai întâi că pricina e răul de mare; am văzut însă că ne-am înşelat. Medicul vaporului ne-a spus că s-a declanşat o foarte gravă boală de ficat, care-i punea viaţa în primejdie. La Southampton a trebuit să fie dus pe targă în oraş, deoarece nu se putea ţine pe picioare.
Despre continuarea călătoriei nu mai putea fi vorba. Emery, care mai fusese pe-aici, a închiriat în împrejurimile oraşului – „Grădina Angliei”, cum i se zice.
— O vilă, unde l-am instalat pe bolnav şi doi din cei mai buni medici l-au luat sub îngrijirea lor.
Winnetou, omul acesta care văzuse de zeci de ori moartea cu ochii fără să-i pese, avea acum de luptat cu un duşman ascuns şi viclean.
Acum îl credeai pierdut, acum starea i se îmbunătăţea pentru a fi pe urmă şi mai disperată.
Vă închipuiţi că nu ne mai gândeam la nimic altceva decât la viaţa lui. Îl vegheam eu şi Emery, zi şi noapte, schimbându-ne cu rândul ca să ne putem odihni câteva ceasuri.
De-abia în a treisprezecea săptămână doctorii îl declarară salvat. Avea însă nevoie de foarte multă linişte ca să se poată întrema. Trebuia cruţat de orice emoţie sau oboseală.
Să mă cruţ? Zâmbi apaşul când auzi vorbele doctorului. N-am eu timp de aşa ceva! Credeţi că Winnetou se poate întrema în aerul de-aici şi zăcând în pat? Daţi-i preriile întinse şi pădurile seculare şi o să-l vedeţi precum a fost! Trebuie să plecăm… cât mai repede. Fraţii mei ştiu prea bine ce ne aşteaptă acolo, n-avem timp de pierdut.
Ştiam noi destul de bine, dar apaşul era atât de slăbit încât nu ne puteam gândi la plecare, în timp ce noi stăteam aici, ticăloşii puteau să pună mâna pe moştenirea rămasă de pe urma lui Hunter. Nu-l vorba, telegrafiasem din Southampton avocatului Fred Murphy la New Orleans. Deoarece telegrama nu venise îndărăt, însemna că a fost predată la destinaţie.
Imediat după expedierea telegramei, i-am scris şi o scrisoare lungă, în care îi explicam tot, rugându-l ca imediat ce vor sosi Meltonii la New Orleans să facă tot ce-i stă în putinţă pentru arestarea lor şi să fie bine păziţi până la sosirea noastră.
Răspunsul l-am primit după vreo trei săptămâni, îmi mulţumea pentru ştirile mele şi mă înştiinţa că se conformase întocmai. Ca bun prieten al lui Small Hunter şi avocatul lui, fusese numit executor testamentar; pusese la curent autorităţile cu telegrama şi scrisoarea mea şi, când falsul Hunter se prezentase să-şi revendice moştenirea, fusese arestat împreună cu tatăl său. Ionathan Melton semăna atât de mult cu Small Hunter, îi copiase perfect fiecare gest al lui şi se iniţiase atât de bine în toate lucrurile intime din viaţa lui, încât, dacă n-ar fi fost scrisoarea mea, ar fi fost cu siguranţă luat drept adevăratul Small Hunter şi ar fi fost pus, fără cea mai mică şovăială, în posesia averii rămasă de la bătrân.
La examinarea lui s-a dovedit însă că Ionathan Melton avea câte cinci degete la fiecare picior, pe când prietenii lui Small ştiau că acesta avea câte şase, nu cinci.
Acesta era conţinutul scrisorii tânărului avocat american. Mă rugă, în acelaşi timp, să-i trimit documentele care se aflau în mâna mea, ca să dovedească şi mai bine crima, pentru ca adevăraţii moştenitori să intre mai repede în posesiunea moştenirii.
Înţelegeam că avea dreptate, dar o voce lăuntrică mă îndemna să nu-i îndeplinesc dorinţa.
Într-un oraş ca Southampton se citesc toate ziarele străine, mai importante. Cercetai trei din cele mai de seamă din New Orleans, dar în niciunul din ele nu scria ceva despre afacerea care ne interesa, ceea ce mă miră foarte mult.
Probabil că autorităţile ţin lucrurile în secret, încercă să-mi explice Emery.
Pentru care motiv?
Hm! Nu ştiu nici eu.
Nu pricep de ce. În America astfel de chestiuni nu se ţin în taină; dimpotrivă, se face cât mai multă gălăgie în jurul lor. Yankeul, fie el magistrat, fie avocat sau ziarist, nu caută niciodată să ascundă sau să muşamalizeze o crimă atât de odioasă. Cu cât ar asigura o publicitate mai întinsă, cu atât ar putea ieşi la iveală un material mai zdrobitor pentru criminali.
Well! Aşa cred şi eu.
Atunci? Mie, drept să-ţi spun, lucrul mi se pare suspect.
Şi nu vrei să trimiţi actele?
Nu. Şi o să-i şi scriu avocatului. O să-i spun că hârtiile sunt de prea mare importanţă ca să le încredinţez poştei şi surprizelor care ar putea surveni pe drum şi dacă e într-adevăr un bun cunoscător al legilor, ceea ce nu mă îndoiesc, nu poate decât să aprobe prudenţa mea.
După alte trei săptămâni, primii iar o scrisoare de la avocat. Fred Murphy îşi dădea seama că am dreptate, scria el, ceea ce nu anula posibilitatea de a-i trimite documentele printr-o persoană de încredere.
Nu-l ascultai nici de data asta, deoarece niciuna din gazete nu pomenea nimic despre afacerea Hunter-Melton. N-am mai răspuns la scrisoarea avocatului şi nici el nu mi-a mai scris. Am presupus că a înţeles motivele mele, poate că s-a şi cam supărat – mi-am zis eu – aşa că nu-i rămânea decât să aştepte sosirea mea.
Am mai făcut o scrisoare, dar aceasta adresată doamnei Marta Werner şi fratelui ei Franz Vogel, violonistul. Le-am povestit şi lor rezultatul cercetărilor noastre în privinţa lui Small Hunter şi i-am asigurat că vor fi puşi în curând în posesia moştenirii pe care cei doi Meltoni căutaseră s-o obţină printr-o crimă.
N-am primit însă nici un răspuns, dar îmi ziceam că San Francisco e mai departe decât New Orleans, sau poate că se mutaseră în alt oraş. Eram sigur că au primit epistola mea, deoarece Franz îmi dăduse adresa exactă şi, în cazul unei mutări, va fi lăsat negreşit vorbă să i se trimită scrisorile la noua adresă.
Când îl văzui pe Winnetou intrat în convalescenţă îi făcui propunerea să rămână el aici până la restabilirea completă, iar eu să mă duc la New Orleans, să văd ce e cu afacerea Hunter. Apaşul mă privi cu ochii mari şi întrebă:
Vorbeşte fratele meu serios? A uitat că Old Shatterhand nu se poate despărţi niciodată de Winnetou?
Trebuie să facem acum o excepţie. Lucrurile se precipită şi tu nu eşti încă destul de sănătos.
Winnetou o să se însănătoşească mai repede pe apa cea mare decât închis aici între pereţii ăştia. Merge şi el cu tine. Plecăm?
Probabil că deocamdată nu. Singur nu mă laşi să plec, şi de luat cu mine nu te pot lua, fiindcă, dacă ţi s-ar întoarce boala, ţi-ar fi mai rău decât ţi-a fost la început.
Şi totuşi o să plecăm. Vreau! Să se intereseze fratele meu când pleacă primul vapor pentru New Orleans. Cu acela plecăm. Howgh!
Când spunea el cuvântul acesta, însemna că orice împotrivire, orice stăruinţă era zadarnică. Trebuia să mă supun.
După patru zile eram pe bord. Bineînţeles că fusesem mai dinainte prevăzător şi luasem toate măsurile ca să-i fie călătoria cât mai uşoară.
Teama noastră s-a dovedit nejustificată; prezicerile lui s-au adeverit. S-a întremat pe mare atât de repede, încât, când am ajuns la New Orleans, era sănătos şi voinic cum fusese înainte de boală.
Emery era şi el cu noi. Mărturia lui nu era numaidecât de trebuinţă, dar era curios să vadă ce se va mai întâmpla. Cheltuiala drumului n-avea nici o importanţă pentru el; era doar destul de bogat.
Am tras la un hotel, pe urmă m-am dus numai eu să-l caut pe avocat.
Am găsit locuinţa lui. Din numărul persoanelor care aşteptau să le vină rândul, mi-am dat seama că era unul din avocaţii cu mare clientelă ai oraşului. Am trimis prin servitor cartea mea de vizită, convins că mă va primi imediat.
Servitorul i-a dus cartea de vizită, s-a întors apoi şi mi-a făcut semn să iau ioc pe scaun şi s-aştept.
A citit domnul Murphy cartea mea de vizită? Îl întrebai eu.
Yes!
Şi ce-a zis?
Nothing.
Nimic?
Yes.
Bine, dar mă cunoaşte…
Well! Exclamă el cu nepăsare.
Şi afacerea pentru care am venit e nu numai foarte importantă, dar şi urgentă. Du-te de-i spune că-l rog să mă primească imediat.
Well.
Se întoarse şi dispăru ţeapăn pe uşa biroului. Când se întoarse, nu mă-nvrednici nici măcar cu o privire, se duse la fereastră şi începu să privească nepăsător la trecători.
Ei, ce-a spus dl. Murphy? Îl întrebai eu apropiindu-mă de el.
Nothing.
Iar nimic? Nu înţeleg… I-ai spus ce ţi-am…
Ajunge, sir! Crezi că altă treabă n-am decât să stau de vorbă cu dumneata? Mister Murphy ţi-a citit numele de două ori şi n-a zis nimic. Asta vrea să zică s-aştepţi până ţi-o veni rândul, ca oricare altul. Şezi colo şi lasă-mă în pace!
„Asta ce mai este?” îmi zisei eu. Nu că-mi păsa mie de mojiciile servitorului, dar că avocatul mă lăsa s-aştept după ce citise numele meu de două ori, nu-nţelegeam. Explicaţia va veni îndată.
Eram ultimul din cei douăzeci de clienţi. Trecu un ceas, apoi încă unul, trecu şi jumătate din celălalt când îmi veni în sfârşit şi mie rândul să intru.
Avocatul era un om de vreo treizeci de ani, cu faţa fină şi inteligentă şi ochii sfredelitori.
Domnul Murphy? Întrebai eu salutând.
Da, ce doriţi?
Ştiţi dumneavoastră… Vin de la Southampton…
Southampton? Spuse el clătinând capul. Nu-mi amintesc să am relaţii în acest oraş.
Nici după ce mi-aţi citit numele?
Nici atunci.
Ciudat… Amintiţi-vă… N-am putut veni mai curând, deoarece Winnetou a fost bolnav.
Winnetou, celebra căpetenie a apaşilor?
Da.
Acesta cutreieră probabil preriile şi pădurile cu prietenul său Old Shatterhand. Cum poate fi atunci bolnav în Southampton?
A zăcut în timpul din urmă multă vreme între viaţă şi moarte în acest oraş. Eu sunt Old Shatterhand. Am venit acum să vă înmânez personal documentele pe care doreaţi să vi le trimit.
La auzul numelui meu se ridică de pe scaun, ca şi când nu-i venea să creadă.
Old Shatterhand? În sfârşit… mi se împlineşte o mare dorinţă. Am auzit atât de multe despre dumneavoastră şi Winnetou! Bine-ai venit, sir, în casa mea! Poftim, poftim, ia loc. Vă stau la dispoziţie.
Adineauri nu părea aşa.
Cum?
Fiindcă m-aţi lăsat s-aştept aproape trei ceasuri.
Vă rog să mă iertaţi, domnule doctor. Cunosc numele de Old Shatterhand dar nu-l cunoşteam pe cel de Sternau.
Nu se poate! V-am scris în două rânduri şi mi-aţi şi răspuns la scrisori.
Chiar aşa? Nu-mi aduc defel aminte să fi scris cuiva în Southampton. Şi în ce privinţa mi-aţi scris?
În privinţa moştenirii lui Small Hunter.
Small Hunter? A, da! Câteva milioane… Am fost executor testamentar. Afacere rentabilă, dar a trebuit din păcate să renunţ la ea. Aş fi vrut însă să nu se sfârşească atât de curând.
Să se sfârşească? Repetai eu înspăimântat. Atunci s-a găsit moştenitorul?
Da.
Şi i s-a şi dat moştenirea?
Până la ultimul gologan.
Adică familiei Vogel, originară din Germania, şi care locuieşte acum în San Francisco, nu-i aşa?
Vogel? N-am avut de-a face cu nici un Vogel din San Francisco.
Nu? Atunci cine e moştenitorul căruia i-a fost predată moştenirea?
Small Hunter.
A! Aşadar am sosit prea târziu. Vă scrisesem doar să vă feriţi de acest Small Hunter!
Ce? Cum? Mie? Sir, am toată stima pentru dumneavoastră, dar vă place să glumiţi cu lucruri serioase, după cum văd. Să mă feresc de Small Hunter? Omul acesta e doar un foarte bun prieten al meu…
A fost, ştiu. Poate un mort să mai fie prietenul cuiva?
Un mort? Ce tot spui, domnule! Small Hunter trăieşte şi e bine sănătos.
Aş putea să ştiu unde?
Undeva prin Orient. L-am condus eu singur la vapor când a plecat în Anglia ca să se ducă de acolo într-o călătorie prin Orient.
În Anglia! Hm… Călătorea singur?
Absolut singur, cum se cuvine unui tânăr cu dorul de aventuri ca el. Nici măcar un servitor nu şi-a luat cu el. Şi-a încasat banii, a vândut repede tot, şi pe urmă a şters-o în Indii pare-mi-se.
Şi-a luat banii cu el?
Da.
Nu ţi s-a părut suspect? Ai mai auzit dumneata ca un turist să poarte cu el o avere de câteva milioane?