Seria Cocoşatul – Volumul 7 – Ducele De Nevers - Paul Feval

Partea întâi – Unealta domnului de Peyrolles.

 Capitolul I – Oreste şi Pilad.

 Ieşind din hotelul La Măgar – unde, într-una din camere, fusese cuprins de o mânie atât de puternică şi de o durere aşa de sfâşietoare, atunci când auzise, de pe buzele surioarei sale, Marine, mărturisirea crimei a cărei victimă fusese prin purtarea cavalerului Zeno – sergentul Philippe nu avusese decât un singur gând: acela de a-l întâlni pe mizerabilul veneţian, spre a răzbuna pe loc infamia de care acesta se făcuse vinovat faţă de tânăra fată.

 Cu siguranţă, înaltul titlu al personajului nu avea să-l oprească. Ambasador sau nu, acesta comisese totuşi o ticăloşie care cerea o pedeapsă exemplară. Şi această pedeapsă i-o va da, orice s-ar întâmpla.

 Dar unde să-l găsească?

 — Pe cinstea mea! îşi spuse tânărul, mă voi duce la Ambasada Veneţiei şi, într-un fel sau altul, voi răzbate până la el. La nevoie, voi recurge la forţă.

 Fără a mai sta pe gânduri, se informă despre reşedinţa oficială a cavalerului şi află că era situată pe strada Montmartre, în apropiere de strada Du Mail.

 Se îndreptă într-acolo de îndată.

 Înăbuşindu-şi o clipă mânia ce fierbea în el făcând să-i clocotească sângele, se prezentă la ambasadă şi solicită o întrevedere cu stăpânul locului. Pentru a-şi motiva vizita, afirmă că ar avea de vorbit despre nişte afaceri foarte importante, în legătură cu funcţiunile acestuia.

 Fu primit imediat de către un secretar, care-i ceru să dea lămuriri, în timp ce-l privea foarte de sus – nu atât din cauza gradului inferior pe care-l mărturiseau tresele tânărului sergent, cât fiindcă era, el însuşi, un ucenic într-ale diplomaţiei, adică un duşman al forţelor armate.

 — Vreau să vorbesc cu ambasadorul în persoană, declară Philippe. Nu mă pot destăinui decât dânsului.

 — Atunci, riscaţi foarte mult să păstraţi afacerile acelea numai pentru dumneavoastră, căci Excelenţa Sa nu este niciodată de găsit aici, îi răspunse secretarul. Are în Paris trei sau patru locuinţe provizorii pe care le ocupă pe rând, după cum are poftă şi fără a se şti vreodată care îi este domiciliul de moment.

 — Binevoiţi să-mi indicaţi acele adrese, mă voi duce la toate.

 — Nu vă pot satisface dorinţa, căci problema este de domeniul vieţii particulare şi nu priveşte cu nimic ambasada.

 Tânărul încercă să insiste, dar se izbi de un refuz categoric şi fu nevoit să plece fără a fi obţinut informaţiile dorite.

 Era foarte necăjit. Cum să procedeze pentru a-l întâlni pe cel pe care-l căuta? Căci dacă nu-l găsea acolo unde ar fi trebuit să se afle şi dacă nu avea nici un fir călăuzitor care să-l poată îndruma spre el, singura sa speranţă era că întâmplarea i-l va scoate în cale. Dar întâmplarea putea să-l ajute imediat, după cum tot atât de bine putea să-l facă să aştepte foarte mult.

 Gândindu-se la aceste perspective nesigure, străbătu Parisul în lung şi-n lat, fără a şti prea bine încotro îl purtau paşii.

 În mod maşinal, îi cercetă cu privirea pe trecători, scruta interiorul caleştilor, al litierelor, al vehiculelor de tot soiul care se ofereau vederii sale, ca şi cum ar fi sperat să-l descopere pe cavaler, uitând că nici nu-l cunoştea şi că acesta ar fi putut foarte bine să-i treacă prin faţă de o sută de ori fără ca el să bănuiască măcar.

 Se făcu seară, veni şi noaptea şi el mergea întruna, la noroc.

 În cele din urmă, zdrobit de oboseală, se prăbuşi pe o bancă de pe Champs-Élysées, printre tufişurile înverzite din viitoarea piaţă Louis1 al XV-lea. În acea epocă, zona numită Champs-Élysées nu era nici pe departe promenada favorită a parizienilor, aşa cum a devenit mai târziu şi cum este şi astăzi.

 Tânărul adormi imediat, cufundându-se într-un somn ca de plumb.

 Natura imperioasă îşi reintra în drepturi: era a şasea zi de când Philippe nu mai avusese nici o clipă de odihnă.

 Când se trezi, soarele era deja sus pe cer. Auzi sunând ceasurile de ora unsprezece şi văzu o mulţime de oameni îndreptându-se cu paşi grăbiţi spre promenada Cours-la-Reine, unde staţionau diligente care făceau, în vremurile acelea, curse între Paris şi Versailles. Philippe se ridică repede în picioare. Somnul acela îi re făcuse parţial forţele şi-i reîmprospătase mintea. Ideile îi erau mai limpezi.

 Se gândi atunci să se ducă la Passepoil, fostul său profesor de scrimă. El, care cunoştea şi vedea atâţia oameni, ar putea fi în măsură să-i dea vreo informaţie utilă şi, eventual, să-i ofere posibilitatea de a-l contacta pe cavaler.

 Cum de nu se gândise la asta în ajun?

 Porni de-ndată spre Petit-Châtelet.

 Când ajunse în dreptul Arcului Marion, văzu venind spre el un cuplu destul de neobişnuit. Acel cuplu, pe jumătate uman, pe jumătate animal, era alcătuit dintr-un om şi un cal, primul trăgându-l de căpăstru pe cel de-al doilea.

 Amândoi erau într-o stare jalnică şi atrăgeau privirile unor gură-cască, pe care vederea lor îi făcea să râdă.

 Şi aveau şi de ce.

 Cavalerul era acoperit, din cap până-n picioare, de un strat gros de praf, sub care dispăreau orice detalii ale persoanei sale, atât cele ale trupului, cât şi cele ale chipului. Nu mai era decât un morman cenuşiu înzestrat cu darul de a se mişca.

 Dintre trăsăturile dispărute ale feţei nu mai era vizibil decât apendicele nazal, a cărui roşeaţă rubinie scânteia în soare.

 Felul în care mergea era şi el demn de atenţie: înainta prin mici salturi, urmate de paşi rapizi, apoi de opriri bruşte.

 Calul – epuizat, şchiop, cu şira spinării jupuită de la greabăn până la coadă – îşi urma stăpânul cu capul plecat, cu genunchii pe jumătate îndoiţi şi scoţând, din timp în timp, câte un nechezat jalnic.

 Pe măsură ce înainta către ciudatul grup, sergentul îl privea pe om tot mai atent.

 I se părea că mai văzuse undeva acel nas incandescent.

 Când nu mai era decât la o mică distanţă faţă de călăreţ, acesta îl privi deodată fix, apoi, cu un glas ca o trompetă, exclamă:

 — Sfinte Doamne! Păi este el. micul meu sergent! Măiculiţă-mamă! Ăsta zic şi eu noroc!

 Nu era nevoie de mai mult pentru că tânărul să ştie cu cine avea de-a face.

 — Cocardasse! strigă – dumneata, la Paris?

 — Ei, da! Eu. am venit cu baronul de Posen.

 — Baronul de Posen? Cine-i acela?

 — Na-ţi-o! Cel care ţi-a înmânat scrisoarea, acolo, în tabără.

 — Vrei să spui, domnul Hélouin?

 — Este acelaşi. o să-ţi explic. nu acum. există motive.

 — Cum vrei. dar, care va să zică, m-aţi urmărit. de vreme ce eu n-am sosit aici decât abia ieri?

 — Am plecat la o oră după dumneata.

 — Ia te uită! se miră Philippe, întrebându-se ce anume putuse provoca plecarea celor doi bărbaţi – atât de precipitată şi despre care niciunul nu-i pomenise nimic.

 — N-am căscat gura pe drum, nu-i aşa? continuă Cocardasse. Am venit tot într-o goană. Vântul abia se ţinea de noi.

 — După praful care te acoperă, văd că, într-adevăr, trebuie să fi gonit tare. Dar mi se parc că suferi. Ai avut vreun accident?

 — Niciunul, replică cu vioiciune ostaşul care, pronunţând aceste cuvinte, lăsă totuşi să-i scape un geamăt surd şi-şi duse fără voie mâna la spate.

 — Iar calul dumitale pare să se resimtă, şi el, de pe urma vitezei cu care a gonit: spinarea i s-a jupuit de tot.

 — Asta pentru că, vezi dumneata, animalul ăsta nu era obişnuit să meargă aşa de repede. şi atunci, biciuirea aerului a făcut să-i cadă părul.

 — În mod clar, asta trebuie să fie cauza, replică Philippe căruia, cu toată tristeţea lui, îi fu greu să-şi reţină un zâmbet, căci înţelegea ce se petrecuse, în realitate, între bătrânul soldat şi animalul pe care-l călărise, şi domnul Hélouin? Ce-ai făcut cu el?

 — Ah! Iubiţelule! Ne-am despărţit cu puţin înainte de Paris. Nu ne putusem pune de acord cu privire la o problemă de maniere. Eu spuneam că, în calitate de călăreţi, era preferabil să ne facem intrarea mergând pe jos şi ţinându-ne caii de căpăstru; el susţinea, dimpotrivă, că era mai bine să rămânem în şa. Aşa încât, având păreri diferite, ne-am despărţit pentru a ne purta fiecare după placul său. Şi el a luat-o înainte.

 — Unde s-a dus?

 — Habar n-am. Tot ce pot să-ţi spun este că s-ar fi bucurat tare mult dacă te-ar fi întâlnit.

 Pe mine? Dar de ce?

 — Nu ştiu încă, răspunse Cocardasse, nevrând să-i aducă imediat la cunoştinţă tânărului capcanele de care domnul Hélouin se temea pentru el. Dar – adăugă, pentru a îndepărta conversaţia de la un subiect care-l stânjenea – încotro te duci aşa grăbit, dacă nu comit o indiscreţie întrebându-te?

 — Mă duc la unul dintre prietenii dumitale.

 — Unul dintre prietenii mei? Şi care anume? Am atâţia, zău aşa!

 — Amable Passepoil!

 — Amable Passepoil! repetă Cocardasse, emoţionat. Ah! Pe toţi sfinţii! Te însoţesc. Caramba! Chestia asta o să mă bucure. Să-l revăd pe micul meu profesor de scrimă după o absenţă de douăzeci de ani! Îmi dai voie să merg cu dumneata?

 — Bineînţeles, sunt chiar fericit să-ţi prilejuiesc această plăcere!

 — E departe? se interesă gasconul, cu oarecare îngrijorare.

 — Nu, la un sfert de oră de aici, la Petit-Châtelet.

 — A! Da, este adevărat, mi-ai mai spus-o deja, la băutorii de faro.

 Cei doi bărbaţi porniră iar la drum, ostaşul ţopăind mai rău ca niciodată şi păstrând o distanţă prudentă între picioare.

 Ajunseră în curând la locuinţa lui Passepoil.

 Cocardasse, neştiind cum să procedeze cu calul, îl lăsă pur şi simplu în faţa uşii, fără a se osteni măcar să-l lege.

 — Blând cum nu se mai poate, mânzul ăsta din India, îi explică tânărului. Mă va aştepta aici fără să se mişte din loc. Ah! Ce bine l-am mai dresat!

 Apoi, adresându-i-se calului:

 — N-o să mişti, nu-i aşa, micuţule?

 La această recomandare, bietul animal răspunse cu o lamentaţie prelungită, aruncându-i ostaşului o privire disperată.

 Când acesta din urmă şi Philippe intrară în sala de arme, locul era aproape pustiu.

 Era ora mesei – se apropia de amiază – şi nu mai rămăseseră decât doi sau trei elevi care-şi sfârşeau lecţia.

 Passepoil era prezent, supraveghindu-şi monitorii şi intervenind când felul lor de predare putea fi îmbunătăţit.

 La început, nu-l recunoscu decât pe Philippe, care alergă spre el şi i se aruncă în braţe.

 — Tu. tu. tu eşti, micuţule! exclamă bătrânul profesor cu înduioşare în glas şi strângându-l la piept pe tânăr. Ah! Ei, bine! Asta chiar că-i o surpriză!

 Şi, plin de volubilitate, îl bombardă cu întrebări:

 — Dar de unde vii? Pentru ce nu eşti împreună cu Boniface? Ce te aduce la Paris înaintea armatei? Hai, răspunde odată! adăugă, văzând că Philippe rămânea tăcut.

 — Te voi lămuri imediat, îi promise acesta. Când vom fi singuri.

 — A, bun! Nu vrei să-mi istoriseşti treburile tale de faţă cu toată lumea. Ei, bine, vom fi singuri numaidecât, fiindcă mă vei însoţi la mine. în locuinţa mea.

 Dar, fiind cuprins de o temere, adăugă:

 — Cel puţin, nu i s-a întâmplat nimic fiului meu?

 — Nu, nu, Boniface este cât se poate de bine, fii liniştit.

 — Atunci, vino repede.

 — Permite-mi, mai înainte, să-ţi prezint un camarad cu care am venit şi care stă acolo, lângă uşă.

 Într-adevăr, Cocardasse rămăsese la intrare, pentru a-l lăsa pe Philippe să-l îmbrăţişeze în voie pe Passepoil.

 — Un camarad? repetă bătrânul profesor, privind spre locul pe care i-l arăta tânărul. Pe cinstea mea! S-a şi prezentat. Hei! Amice! – strigă. Vino mai aproape. De ce nu îndrăzneşti?

 Cocardasse înaintă cu câţiva paşi, cu chipul luminat de un zâmbet larg. Se bucura de pe acum de surpriză pe care avea să i-o facă "dragului Amable".