Inimi germane - Volumul 2 - Valea Morţii - Karl May

 Capitolul I – În prerie.

 Un călăreţ singuratic, obosit, a cărui faţă tăbăcită arăta că trecuse de cincizeci de ani, se îndrepta către un pârâiaş. Ochii săi vioi cercetau cu cea mai mare atenţie împrejurimile. Ţinea o puşcă în mână, gata să tragă în orice moment. Calul, obosit şi el, se mişca foarte greoi.

 Ajungând în dreptul unui tufiş, călăreţul opri calul, căci i se păruse că aude un zgomot suspect. Ascultă câteva clipe cu atenţie şi, chiar în momentul când vroia să-şi continue drumul, tresări înspăimântat văzând că ramurile tufişului se despart. Din mijlocul lui apăru un om, la a cărui vedere calul se ridică în două picioare, astfel încât călăreţul avu mult de furcă pentru a-l linişti.

 Aspectul omului din tufiş era foarte curios. De sub borurile unei pălării boţite apăru un codru de barbă încâlcită, din mijlocul căreia ieşea un nas ale cărui dimensiuni erau înspăimântătoare. Din restul feţei se mai puteau vedea doi ochişori mici, inteligenţi şi vioi, a căror privire şireată era aţintită asupra călăreţului. Restul corpului era acoperit de o veche haină de vânătoare, confecţionată din piele de ţap. Se părea că această haină fusese destinată unei persoane cu mult mai mari, astfel încât omuleţul acesta avea înfăţişarea unui copil care, în joacă, îmbrăcase o haină a bunicului său. Din acest veşmânt mai mult lung decât larg ieşeau două picioruşe subţiri şi încovoiate ca secera. O uriaşă pereche de cizme indiene acoperea aceste picioruşe caraghioase. Făptura aceasta curioasă ţinea în mână o flintă, ce semăna mai mult cu un ciomag.

 — Good day, salută omuleţul zâmbind.

 — Good day, răspunse călăreţul.

 — Ei, ai terminat să te miri? Ai pliscul deschis ca o barză care ar vrea să înghită un broscoi cu piele, păr şi coarne.

 — Mulţumesc pentru învăţămintele acestea! Nu am ştiut că un broscoi are coarne şi păr. Afară de aceasta, aspectul dumitale nu este atât de apetisant ca să-mi facă poftă de a te înghiţi.

 Aruncând o privire pătrunzătoare călăreţului, omuleţul zise clătinând din cap:

 — Unde ţi-ai lăsat căruţa?

 Celălalt tresări şi, privind la el plin de neîncredere, îl întrebă:

 — Dar ce-ţi trăsneşte prin cap să mă întrebi de căruţă?

 — Pentru că dumneata ai o căruţă, dacă nu mă înşel.

 — Mii de draci! Nu cumva ai vorbit cu derbedeii aceia?

 — Nicidecum.

 — Ascultă omule, îmi pari cam suspect. M-ai întrebat de căruţa mea şi aceasta îmi dă de gândit. Spui că nu ai vorbit cu nemernicii aceia, dar eu cer un răspuns lămurit, de altfel o să te silesc la acesta. Să nu-ţi închipui că un westman pune întrebări numai pentru a se distra.

 Omuleţul izbucni în râs şi-i răspunse plin de veselie:

 — Dumneata westman? Pfui! Aşa ceva nu se prinde la mine. Ştii ce impresie îmi faci?

 — S-o auzim.

 — Arăţi exact ca un forestier neamţ, care a prins un hoţ de lemne şi acum procedează la interogarea lui, aşa după cum o cer legile şi conştiinţa.

 — Nu ai deloc ochi răi, piciule.

 — Ai putea să laşi acest „piciule”. În privinţa aceasta nu prea sunt dispus să glumesc.

 — Nu am avut intenţia să te ofensez. Dar m-a surprins comparaţia dumitale cu un forestier neamţ. De altfel, ce ştii dumneata despre Germania?

 — În orice caz mai mult decât dumneata. Şi totuşi, englezeasca dumitale cam miroase a pădure. Nu cumva ţi-ai petrecut copilăria dincolo de Rin sau chiar pe Elba?

 — Ai ghicit-o, omule.

 — Aşadar, eşti neamţ?

 — Yes.

 — Termin-o cu yes-ul dumitale. Când un neamţ vrea să vorbească nemţeşte, atunci nu întrebuinţează yes sau oui. Apoi continuă în limba germană: Şi eu sunt de dincolo, suntem deci, cum s-ar zice, concetăţeni. Uite laba mea şi fii binevenit.

 Călăreţul ezită, nu strânse imediat mâna întinsă. Examinând încă o dată pe omul din faţa sa, de la pălăria antediluviană şi până la enormele cizme, după care zise, de data aceasta tot în limba germană:

 — Să nu mergem chiar atât de repede, trebuie mai întâi să am siguranţa că dumneata nu faci parte din ceata nemernicilor care m-au jefuit.

 — Am cunoscut destui ticăloşi în viaţa mea, dar, ţine seama, mă las mâncat de viu, dacă nu voi fi în stare să ţi-l arăt pe acela care te-a prădat. Dar când s-a întâmplat lucrul acesta?

 — Acum patru zile.

 — În ce loc anume?

 — Pe un platou stâncos.

 — Hm! Cunosc o asemenea regiune, dar nu este situată la patru, ci numai la o zi depărtare de aici.

 — Probabil că aşa este, dar trebuie să ai în vedere că noi nu am putut înainta decât foarte încet şi a trebuit să ne odihnim deseori. Suntem patru persoane şi avem la dispoziţie numai un singur cal, adică acesta pe care-l vezi aici.

 — Văd că eşti foarte obosit şi abia te mai ţii în şa. Descalecă şi lasă să se mai odihnească bietul animal.

 — Nu ştiu dacă pot să am încredere în dumneata.

 — Ascultă, prietene, altuia i-aş fi băgat pumnul în gură pentru vorbele acestea, căci este prea din cale afară să n-ai încredere în Sam Hawkens. Este foarte adevărat că aici nu-ţi este permis să ai încredere în oricine, chiar dacă-ţi este concetăţean, dar cu mine poţi face o excepţie. N-o să te mănânc, hi-hi-hi!

 — Sam Hawkens? Dumneata eşti Sam Hawkens? Am auzit multe despre omul acesta. Uite mâna mea!

 — Haide, descăleca odată!

 — Nu se poate, căci în felul acesta pierd timp, ori eu trebuie să vânez. Altfel, oamenii mei nu vor avea ce mânca, astă-seară.

 — Dacă este vorba numai de atât, nu-ţi face nici o grijă, căci am destulă mâncare, atât pentru dumneata, cât şi pentru ceilalţi.

 De data aceasta călăreţul descălecă şi, lăsând calul să pască, se aşeză pe iarbă lângă Sam.

 — Cine sunt celelalte trei persoane care te însoţesc?

 — Soţia, fiul şi cumnata mea. Vreau să fiu sincer cu dumneata şi o să-ţi povestesc totul. M-ai luat drept forestier, ceea ce sunt, într-adevăr. Numele meu este Rothe. Proprietatea pe care am avut eu serviciul a căzut în mâini străine. Am avut fricţiuni cu noul stăpân şi, dreptatea fiind de partea mea, m-am încăpăţânat. Dânsul s-a enervat şi, pierzându-şi cumpătul, a pus mâna pe cravaşă. Asta a pus capac la toate; m-am apărat şi am ajuns de l-am lovit. Natural că am fost dat imediat afară din serviciu. Deoarece în meseria mea erau peste tot locurile ocupate, nu am reuşit să-mi găsesc altă slujbă, deşi mi-am dat cea mai mare silinţă şi am aşteptat un timp mai îndelungat. Atunci am hotărât să plecăm în America. Ne-am făcut bagajele şi am pornit. Din păcate ne imaginasem toate mai uşor de făcut. Intenţia noastră a fost să mergem spre California. Am cumpărat o căruţă, cai şi boi şi, încărcând tot calabalâcul, am ajuns la Santa Fé. Acolo am făcut cunoştinţă cu mai mulţi oameni, care şi ei intenţionau să plece în California. Ne-am asociat şi am pornit. După aproape patru zile, am ajuns la platoul stâncos despre care ţi-am povestit adineauri. Acolo am constatat că am pierdut din căruţă un întreg balot cu pături. Am plecat imediat înapoi, călare şi după câteva ore l-am găsit. Între timp, se înserase. Când m-am înapoiat la locul unde poposisem, caravana nu mai era acolo, în schimb soţia mea, fiul şi cumnata zăceau pe pământ, legaţi. La puţin timp după plecarea mea, fuseseră atacaţi şi legaţi de către tovarăşii noştri de drum. Imediat după aceasta derbedeii au plecat, luând cu ei şi căruţa mea.

 — Desigur că ai plecat imediat pe urmele lor?

 — Fireşte, dar nu i-am mai putut descoperi.

 — Trebuia să fi dat, totuşi, de urmele lor.

 — Pe terenul acesta stâncos?

 Sam Hawkens râse în felul său, zicând:

 — Ce fel de forestier şi vânător eşti dumneata? Nu cumva crezi că urmele unei căruţe trebuie să fie late şi adânci ca râul Elba pentru ca să le poţi descoperi? Cred că ai pierdut tot ce ai avut!

 — Totul, afară de ceea ce este pe noi.

 — Şi banii?

 — Desigur, se găseau doar în căruţă, păziţi de cele două femei.

 — Ce sumă?

 — Eu am avut o mie cinci sute, iar cumnata mea opt mii de dolari.

 — Vai de mine!

 — Da, dânsa este bogată, sau mai bine zis a fost bogată.

 — Sunt aproape sigur că o să fie din nou, căci, este de la sine înţeles, vom lua înapoi banii de la aceşti nemernici.

 — Vorbeşti cu atâta siguranţă ca şi când ai fi convins că se va întâmpla aşa, or noi nici măcar nu ştim încotro s-au îndreptat hoţii.

 — O s-o aflăm, căci ne vom înapoia la locul unde s-a petrecut fapta şi acolo voi afla urmele, pe care le vom căuta apoi.

 — Dar au trecut deja patru zile, zise forestierul mirat.

 — Nu contează. Dacă terenul ar fi acoperit de iarbă, desigur că nu s-ar mai găsi nici o urmă, căci iarba călcată şi-ar fi revenit; fiind însă vorba de un teren stâncos, putem spera că vom găsi urmele, căci nu a fost nici vânt sau ploaie. Sunt absolut sigur că nu vom face zadarnic acest drum.

 — Chiar dacă-i vom ajunge pe hoţi, nu voi primi nimic înapoi.

 — Dar câţi sunt la număr?

 — Doisprezece.

 — Şi din această cauză crezi dumneata că trebuie să te temi de ei? Această liotă de derbedei o iau singur asupra mea, dacă nu mă înşel. Dar să nu pierdem timpul cu discuţii. Oamenii dumitale se găsesc la mare distanţă de aici?

 — Cred că vom ajunge la ei peste o jumătate de oră.

 — De ce ne trebuie atâta timp?

 — Pentru că dumneata, neavând cal, trebuie să mergi pe jos.

 — Eu? Hm! Fii atent!

 Hawkens băgă două degete în gură şi scoase o fluierătură straşnică. Îi răspunse imediat un nechezat, iar din tufiş ieşi un animal la vederea căruia fostul forestier izbucni în râs; era un catâr, care părea atât de bătrân, încât făcea impresia că părinţii lui trebuie că au trăit la puţin timp după potop. Urechile lungi, într-o continuă mişcare, ca aripile unei mori de vânt, erau complet lipsite de păr. Coamă nu mai avea de mult timp, iar din coadă mai rămăsese doar un smoc. Afară de aceasta, animalul era înspăimântător de slab. Doar ochii îi luceau, ca al unui mânz tânăr, iar expresia lor ar fi inspirat respect unui cunoscător.

 Sam Hawkens fu neplăcut impresionat de râsul lui Rothe, şi-l întrebă:

 — De ce râzi, domnule?

 — Mă mai întrebi? Nu cumva vrei să spui că ţapul acesta ar fi animalul dumitale de călărie?

 — Ţap? E drept că Mary a mea nu a fost niciodată premiată pentru frumuseţe, însă cu toate acestea n-aş schimba-o pentru o mie de cai de rasă, căci mi-a salvat de sute de ori viaţa. Ar trebui s-o cunoşti mai întâi şi apoi să-ţi dai părerea asupra ei, dacă nu mă înşel. Dar acum să încălecăm, căci trebuie să ne grăbim, deoarece în curând se va însera.

 Încălecară şi porniră în direcţia din care venise pădurarul.

 — La început, te-am cam suspectat, zise Rothe, deoarece m-ai întrebat de căruţă, acum însă sunt liniştit şi am toată încrederea în dumneata.

 Se deplasau în direcţia est, având în spate soarele care apunea, iar în faţă savana întinsă, acoperită numai de izolate insule de tufişuri. Sam Hawkens era de părere că nu era nevoie să fie mai prevăzători, căci în ultimul timp nu se arătase nici un indian prin împrejurimi.

 Deodată scoase un strigăt de surprindere, căci observase spre stânga doi călăreţi, care se apropiau în galop.

 — Mii de trăsnete, zise Sam către Rothe, o să fie o poveste frumoasă! Să nu scoţi încă puşca de pe umăr.

 — Pentru ce nu? După câte văd, sunt indieni.

 — Desigur. După penele de vultur din păr, par a fi căpetenii, iar acolo pe unde apar aceştia, se găsesc prin apropiere şi destui războinici, căci căpeteniile nu se plimbă singure prin prerie. Fiind doi, se poate bănui că este vorba de o chestiune mai importantă. Dar, deocamdată, nu trebuie să ne facem prea mare grijă. Să descălecăm însă, căci e bine să fim prevăzători. Dumneata să faci întocmai ceea ce voi face eu.

 Sam se opri, descălecă şi se postă înapoia catârului. Luă apoi puşca în mână. Pădurarul urmă întocmai exemplul său.

 Cei doi indieni se apropiară fără sfială şi opriră caii cam la douăzeci de paşi de cei doi albi.

 — Stai, nici un pas mai departe, altfel trag, strigă Sam.

 Cele două căpetenii şuşotiră între ele, apoi râseră cu zgomot, lucru ce nu prea era în obiceiul rasei lor, după care unul dintre ei răspunse într-un amestec de indiană, englezească şi spaniolă, obişnuit pe acolo între indieni şi albi:

 — Nu cumva faţa palidă se teme?

 — Nici prin cap nu-mi trece aşa ceva.

 — Atunci ieşiţi de acolo, ca să putem vorbi.

 — Nu ştiu ce-am avea de vorbit. Dar cine sunteţi voi în definitiv?

 — O să ţi-o spunem imediat.

 — Ah, vasăzică, vă ascundeţi numele! Aceasta nu este deloc o recomandare pentru voi. Vom încăleca deci şi ne vom continua drumul.

 — În cazul acesta vom merge şi noi după voi.

 — Atunci ţin să vă spun că, dacă ne plictisiţi, o să aveţi parte de gloanţele noastre.

 — Preria este proprietatea tuturor şi fiecare poate să se mişte prin ea după cum îi place.

 — Dar despre ce vorbeşti cu ei? Întrebă Rothe. Nu înţeleg deloc acest amestec de vorbe.

 Sam îi dădu explicaţiile necesare.

 — Nu sună deloc bine, zise pădurarul; ce ne facem acum?

 — Deocamdată nu sunt încă lămurit. Nu ştiu ce să fac. După câte văd, nu sunt comanşi.

 — Atunci din ce trib?

 — Pawnei, de asemenea, nu. Cu atât mai puţin siuxi, care în anotimpul acesta nu vin atât de departe spre sud. Şi-au vopsit feţele, dar nu în culorile de război, ca să se poată cunoaşte tribul din care fac parte. Într-adevăr, nu mai ştiu ce să cred. Afară de aceasta, mai duc cu ei încă doi cai înşeuaţi, dar fără stăpâni. De obicei nici o căpetenie nu face aşa ceva.

 Sam Hawkens părăsi adăpostul din spatele catârului şi păşi spre indieni, ţinând puşca gata de tragere. Rothe îl urmă. Căpeteniile descălecară şi-i întâmpinară tot cu armele gata de tragere. Se opriră la cinci paşi unii de ceilalţi.

 — Aţi venit să fumaţi pipa păcii cu noi? Întrebă Sam Hawkens.

 — S-ar putea întâmpla să o fumăm, răspunse cel care vorbise şi mai înainte.

 — Vrei să te aşezi aici lângă noi?

 — Desigur.

 Cei patru se aşezară, câte doi faţă-n faţă, ţinând puştile de-a curmezişul pe genunchi. Deocamdată se studiară reciproc.

 Ambele căpetenii erau cam de aceeaşi statură, înalţi, deşiraţi şi cu membrele musculoase. Erau complet îmbrăcaţi în piei de bivol. Părul îl aveau strâns într-un coc, în care erau înfipte şi penele de vultur. Trăsăturile feţelor nu se puteau cunoaşte, deoarece vopseaua era închisă într-un strat foarte gros.

 — În definitiv, ce vreţi? Întrebă Sam Hawkens. Pentru ce ne-aţi oprit din drum?

 — Am vrea să ştim numele voastre.

 — Eu mă numesc Daniel Willers, iar tovarăşul meu se numeşte Isak Baalten.

 — Sunt „Taurul mugitor”, zise cu demnitate căpetenia.

 — Iar eu, zise celălalt, la fel de mândru, sunt „Ursul săltăreţ”.

 — Nu am auzit încă niciodată numele voastre.

 — Nici noi pe ale voastre. Probabil că nu sunteţi de prea mult timp prin regiunea aceasta.

 — Cunoaştem bine preria, dar suntem vânători liniştiţi. Nu vânăm altceva decât castori şi bizoni.

 — Aţi mai cunoscut şi alţi vânători?

 — Câţiva.

 — Aţi întâlnit poate pe unul care se numeşte Sam Hawkens?

 — Da.

 — Cu el s-ar mai găsi încă doi vânători subţiri şi înalţi ca prăjinile unui cort. Nu cumva sunteţi prieteni de-ai lor?

 — Nu.

 — Aceasta este foarte bine pentru voi, căci altfel v-am fi omorât.

 — Sam Hawkens este duşmanul vostru?

 — Da, căci a omorât câţiva prieteni de-ai noştri.

 — Dar cărui trib aparţineţi voi?

 — Suntem pawnei.

 La auzul acestor cuvinte, Sam simţi o mâncărime sub pielea capului, căci de mult purta o perucă, deoarece nişte indieni, cu ocazia unei lupte, îi luaseră scalpul, după care, crezându-l mort, l-au lăsat în pace. Indienii aceştia fuseseră din tribul pawneilor. Nici o mirare deci dacă această întâlnire îi reaminti de neplăcuta întâmplare de atunci.

 — Dar de unde ştii că Sam Hawkens s-ar găsi în regiunea aceasta? Cercetă vânătorul mai departe.

 — Mi-au spus-o prietenii lui.

 — Care prieteni?

 — Ei se numesc Dick şi Will.

 — Şi v-au comunicat ei acest lucru, cu toate că sunt duşmanii voştri şi prietenii lui Sam?

 — Desigur.

 Fruntea i se încreţi, dar numai pentru o clipă. Era foarte neliniştit de soarta celor doi prieteni ai săi, dar îşi ascunse gândurile.

 — Aşadar, v-aţi întâlnit cu ei?

 — Da.

 — Unde se găsesc ei acum?

 — Au plecat, dar nu ştim încotro.

 — Şi voi îl căutaţi pe acest Sam Hawkens?