În Ţara Leului Argintiu - Volumul 4 - Prabusirea - Karl May

Capitolul I – În mormânt.

 Mă aflam într-o stare cu totul ciudată când Ustadul mă conduse sus, în încăperea pe care mi-o hotărâse. Nu era nici curiozitate şi nici încordare. Aveam simţământul că mi se împlinea, în sfârşit, un dor după care tânjea nelămurit, de mult, sufletul meu; că mă aştepta o fericire pregătită de mult, în taină, pentru mine.

 De ce eram atunci atât de grav, ca şi când pe fiecare treaptă pe care păşeam stătea o făptură din vremuri de demult şi ridica, mută şi prevestitoare, mâna deasupra mea.

 Când ajunserăm sus, în faţa locuinţei Ustadului, văzui încă o scară. Pe balustrada ei se afla o lumânare aprinsă. Ustadul arătă în sus şi-mi spuse:

 — Vei locui aici, sus, deasupra mea. Şi totuşi atât de adânc, cum eu nu aş vrea să mai stau!

 Îl privii întrebător. Îmi puse mâna pe umăr şi urmă:

 — Effendi, ţi-e frică de stafii?

 — Nu, îi răspunsei eu.

 — Sau de morminte?

 — Tot atât de puţin.

 — Atunci du-te sus şi priveşte în juru-ţi. Te las singur pentru câtva timp, pe urmă vin şi eu. Aş putea să-ţi spun de pe acum că vei locui, dragul meu prieten, la un loc cu cadavre. Tu eşti întâiul şi probabil cel din urmă, adică singurul care poate pătrunde în cripta ridicată pentru morţii din viaţa mea trecută. Vorbesc în cuvinte de neînţeles, dar tocmai acest lucru să-ţi fie spre înţeles. Asta e dorinţa mea cea mai mare.

 Deschise uşa spre locuinţa lui, îmi zâmbi cu bunătate, făcu un semn prietenos cu capul şi trecu pragul. Eu pornii să urc scara.

 În timp ce urcam, mă gândeam la cuvintele auzite din gura lui. Ce înţeles adânc, ce însemnătate avea fiecare din ele, ce profund analiza fiecare gând în comparaţie cu superficialitatea oamenilor de rând! „Prietene” – mi-a spus. Ca tot ce venea de la el, nici cuvântul acesta nu trebuia să-l iau în înţelesul obişnuit. Era în el mai mult decât atât.

 Scara pe care urcam acum ducea în interiorul stâncii de care se sprijinea catul de sus al „Casei înalte”. Văzui numai o singură uşă. Era deschisă. O lumină slabă pătrundea prin ea. Intrai. Ce surpriză „cripta” asta!

 Părea să fie camera de studiu a unui savant european, pe care acesta o părăsise chiar atunci, cu gândul să se întoarcă imediat. Să fie geograf? Etnolog? Podeaua era acoperită cu blănuri de fiare sălbatice, cărora li se lăsaseră capetele, labele şi ghearele. Pe pereţi atârnau, pe lângă arme ale diferitelor popoare, nenumărate lucruri de întrebuinţare paşnică. Lângă un divan persan se afla o măsuţă indiană, încrustată cu sidef, cu câteva cărţi deschise pe ea, ca şi când abia adineauri fuseseră răsfoite de cineva.

 Mă apropiai de masă. Pe ea se afla Noul Testament, deschis şi subliniat cu cerneală următorul verset: „Dumnezeu e un spirit şi cei ce-l adoră să-l adore în gând şi în adevăr”. Alături un manuscris, dar nu în foi răzleţe, ci legat. Autorul încheiase cu fraza: „Gândurile mele nu sunt gândurile voastre. Aşa grăit-a Domnul”.

 Pe masa de scris ardea o lampă cu un abajur verde de mătase; brodat de o mână de femeie, în litere arabe, scria cunoscutul proverb: „Iubirea e veşnică, ea dăinuieşte de-a pururi”. Când ridicai abajurul să citesc proverbul, băgai de seamă că e o aşa-zisă lampă astrală. Astral! Îmi adusei deodată aminte de o întâmplare din copilărie. Citisem într-o carte veche că există spirite astrale, care locuiesc în stele necunoscute încă de noi. Închipuirea mea de copil se trudea să dea acestor spirite întrupări şi ajunse, fireşte, la rezultate cât se poate de ciudate.

 Auzind, din întâmplare, că directorul şcolii căpătase, în dar de ziua lui, o asemenea lampă, m-am dus la el şi i-am cerut voie să mă lase să fac câteva experienţe cu ea. Mare îmi fu dezamăgirea că nu putui obţine nici un rezultat. Directorul mă văzu foarte necăjit şi mă întrebă care e pricina. Când îi spusei, zise râzând:

 — Băiatule dragă, adevărata lumină astrală străbate de la astru la astru prin spaţiul ceresc, pentru a lumina întreaga omenire în spiritul Domnului. Numele acestei lămpi pământeşti a fost numai furat din cer, pentru ca meşteşugarul care a făcut-o să silească splendorile cereşti să devină un câştig pentru el şi alţii. Şi văzând că nu-l prea pricep, adăugă: Dacă vei avea şi mai târziu în viaţă ochii tot atât de deschişi ca acum, dragul meu, vei înţelege cele ce-ţi spun. Meşteşugarul acesta nu e singurul pe care Dumnezeu îl lasă să trăiască de pe urma bunătăţilor de pe masa cerească. În lumina astrală, dată de această lampă, numai spiritelor alese le este îngăduit să se plimbe. În lumina acestei candele mititele, însă, mişună spiritele mărunte care îşi închipuie că la uleiul ei de rapiţă pot cuprinde cu mintea totul. Şi dacă s-ar aşeza cândva un om într-adevăr de seamă aici, la masa unde se află lampa, mii de spirite de acestea mărunte stau la pândă, ca să sufle în ea şi să i-o stingă.

 Fireşte că n-am priceput nimic din pledoaria asta lungă, dar viaţa m-a învăţat mai târziu să înţeleg ce vroia să spună bătrânul meu dascăl. Şi cum stăteam înaintea lămpii Ustadului, mi-era ca şi când în juru-mi ar fi mişunat mii de spirite mărunte şi mi-ar fi şoptit în ureche, cu o bucurie diavolească: „Uite-o! E lampa pe care i-am stins-o noi, da, noi…”

 Luai lampa în mână ca să examinez cele două încăperi de alături; cea din dreapta slujea ca odaie de dormit. Un pat cu aşternut alb ca zăpada. Pipăii cearşaful, pânza părea să fie adusă din Europa. Pe pereţi nimic, decât un tablou mic, într-o ramă primitivă. Era atârnat vizavi de fereastră. Ridicai lampa să-l văd mai bine. Era un desen în peniţă care reprezenta o bisericuţă de sat, cocoţată pe un vârf de deal. Încăperea cealaltă era biblioteca. Nu m-am mirat, căci îmi vorbise Pekala despre cărţile Ustadului, deşi nu credeam că îi este îngăduit să intre în încăperea asta vreodată. Toţi patru pereţii aveau rafturi pline cu cărţi, hărţi şi pachete legate cu sfoară. Acestea erau rânduite pe ani şi luni, după cum se putea citi pe inscripţiile de pe ele. Erau scrisori. Pe jos mai văzui şi altele, cutii care conţineau tot epistole şi ziare. În mijlocul odăii o masă lungă, foarte potrivită pentru un om ce are mult de lucru şi îi trebuie loc pentru cărţile folosite. Ferestrele încăperii erau înalte, ca să poată pătrunde cât mai multă lumină înăuntru. Din încăperea din mijloc, în care intrasem întâi, ducea o uşă afară în aer liber. Păşii pragul şi mă pomenii pe o terasă, dedesubtul căreia se afla, probabil, locuinţa Ustadului. Aici, sus, nu erau însă decât aceste trei încăperi, iar de pe terasă se putea vedea până departe, în toate direcţiile.

 Mi-a plăcut întotdeauna să-mi petrec timpul liber sub bolta cerească, ziua la umbra vreunui copac, iar noaptea cu ochii la stele. De aici aveam o privelişte atât de frumoasă, că nici nu m-aş fi îndurat să intru în casă.

 Deodată auzii zgomot în spatele meu; întorsei capul şi-l văzui pe bătrân. Veni să se rezeme, alături de mine, de zidul care împrejmuia terasa. Tăcea. Îi auzeam respiraţia uşoară, apoi un oftat adânc îi ieşi din piept.

 — A fost pentru mine o zi grea, care nu s-a sfârşit încă, începu el. Pe lângă tine a trecut moartea trupească, aş putea zice chiar că ai înviat din morţi.

 — Tu de asemenea.

 — Eu? Exclamă el repede.

 — Da. Eu am fost aproape de moarte, pe când tu muriseşi.

 — Cine a spus… cine ţi-a spus ţie?

 — Pekala. Oare nu trebuia?

 — Ştie că n-am nici o taină faţă de tine, totuşi te-a informat greşit.

 — Nu îi spuseseşi că ziua morţii tale a trecut? Şi mie, nu mi-ai vorbit mai adineauri de cripta ta?

 — Ba da, dar nu m-aţi înţeles bine, nici tu, nici ea. Cripta mea nu e şi mormântul meu. Numai ceea ce a murit în mine e îngropat acolo. Ziua morţii mele a fost când a murit acela ce a murit atunci.

 — Ce trist e să simţi murind în tine ce ţi-e drag, dar cu atât mai groaznic e să-ţi simţi încă în viaţă corpul, pe când sufleteşte eşti mort şi îngropat.

 Mă privi drept în faţă, pe urmă îşi trecu mâna peste frunte, ca şi când ar fi vroit să gonească un gând, apoi grăi:

 — Într-adevăr, nu-mi pot închipui ceva mai înfiorător. Totuşi, cu tot ce a murit în mine, mai trăieşte încă spiritul individualităţii mele.

 — Să dea Dumnezeu!

 Ustadul întoarse uimit capul spre mine şi mă întrebă:

 — Crezi că moartea ucide un spirit superior?

 — Da.

 — În ce fel?

 — Printr-o hotărâre bruscă, bine motivată, sau printr-o nimicire treptată, voită. În amândouă cazurile o numesc sinucidere, dacă spiritul a fost până atunci sănătos.

 — Effendi, îţi dai tu seama ce aspru eşti?

 — Vorbim despre spirit, de aceea vorbeşte spirit la spirit. Spiritul însă e aspru, poate mai aspru decât orice altceva. Vroiai să afli părerea mea despre moarte; aceasta nu e o chestie sentimentală, întreabă inima mea şi ea îţi va vorbi cu totul altfel.

 Îşi împreună mâinile, ridică ochii spre cer şi murmură:

 — Să fiu oare un sinucigaş? Chodeh1, te rog, fereşte-mă de una ca asta!

 — Dumnezeu e atotputernic, dar nici atotputernicia sa nu poate feri pe nimeni de ce s-a şi întâmplat.

 — Bine. Mă voi cerceta. Vreau să ştiu ce am făptuit şi dacă aş fi putut sau ar fi trebuit să fac altfel.

 — Crezi că poţi fi un judecător nepărtinitor faţă de tine însuţi?

 — Nu. De aceea mă vei judeca tu.

 — Eu? Cu neputinţă, căci mi-eşti prea drag.

 Înainte de a-mi răspunde el, se auziră glasuri şi paşi târşâiţi de cămile care intrau pe poartă.

 Vorbeau doi inşi între ei. Unul era Tifl, celălalt un străin. Se amestecă pe urmă şi glasul Pederului. Puse câteva întrebări pe care nu le înţeleserăm, apoi desluşii cuvintele:

 — Descălecaţi şi fiţi bineveniţi. Voi comunica Ustadului nostru dorinţa voastră.

 Acesta se aplecă peste marginea terasei şi strigă către cei de jos:

 — Cu cine vorbeşti, Pederule?

 — Agha Sibil şi nepotul său, care vin din Ispahan, ne aduc vestea că s-au întâlnit cu vrăjmaşii djanicunilor şi au să ne spună ceva de mare însemnătate.

 — Fie ei oaspeţii noştri. Vin îndată.

 Vru să plece, dar îl oprii:

 — Îngăduie-mi o întrebare. Cine e noul sosit?

 — Un bătrân din Ispahan care face negoţ însemnat în ţară. Cumpără de la noi tot ce avem de vânzare şi oamenii săi cutreieră cu mărfurile lui pe la toate triburile. La socoteală, însă, vine el singur.

 Se depărtă, încredinţat că-l cercetasem numai fiindcă era vorba de o veste în legătură cu multasimul. Eu mai aveam încă un motiv. Îmi adusesem aminte de gazda mea din Bagdad, care, după expresia lui Halef, fusese înainte bimbaşă şi devenise apoi „mir alai”, adică polonezul Dozorca, acela care îmi spusese că socrul său, Mirza Sihil, sau Agha Sibil fusese un negustor persan. Fără să vreau îmi veni în gând că s-ar putea să fie una şi aceeaşi persoană, pe care bietul polonez o credea moartă de mult. Era o simplă presupunere, ce e drept, dar mi se păru ciudat că avea şi un nepot, nu un fecior cu sine, poate chiar copilul polonezului. Mă hotărâi să vorbesc neapărat cu acest negustor. Deocamdată însă mă interesa viaţa din trecut a Ustadului, pe care acesta vroia să mi-o povestească.

 De altfel se întoarse în curând şi mă rugă să-l urmez în bibliotecă. Luă lampa în mână şi văzând că privirile mi se aţintiseră din nou asupra inscripţiei de pe abajur, zise:

 — Iubirea dăinuieşte de-a pururi. Da, cea dumnezeiască, dar cea de aici s-a irosit pentru mine. Sau, existat-a ea cu adevărat? Pentru ce cuvintele acestea au fost cusute numai cu mâna, nu şi cu inima? Cu mânuţa aceea mică şi delicată, care s-a preschimbat pentru mine în gheare, deşi o dusesem de atâtea ori cu dragoste neţărmurită la buze…

 Se apropie apoi de măsuţă, arătă spre Noul Testament şi urmă:

 — Dumnezeu e un spirit. Căutam acest spirit. Credeam că el, care însufleţeşte totul, însufleţeşte şi trupul omenirii. Şi cercetam în adâncul ei. O observam când era trează, când dormea şi când se ruga. În somn nu visa decât despre sine şi în rugăciune îngenunchea numai în faţa ei însăşi. Omenirea!