Capitanul Simon - Paul Feval
VENIREA.
Dacă ar fi să înfăţişăm Franţa la începutul primului imperiu, am lua o femeie frumoasă – căci este stabilit că Franţa este totdeauna o femeie foarte frumoasă.
— Am înzestra-o cu coafura răvăşită a Corinei, i-am pune cingătoarea de la rochie pe mijlocul stomacului, am aşeza-o într-o atitudine pretenţioasă, pe o sofa cu contururi rigide sprijinită pe nişte picioare verzi în formă de şarpe, şi am lăsa să se ghicească că acompaniază cu lăuta ei antică o romanţă în care GLORIE rimează cu VICTORIE.
Franţa era nebună după spadă sau după lancea lui Fingal; Franţa era nebună după împăratul ei.
Abia de şase luni avea un împărat şi, în consecinţă, abia trecuseră şase luni de când nu mai era republică. Semăna cu o tânără care îşi face un zeu din soţul ei; adora tot ce iubea el.
Devizele de pe bomboane, acest termometru al situaţiei morale a poporului, în loc să spună, ca în vremurile obişnuite:
Copii, distraţi-vă, vă zic, Căci destul nu-nseamnă nimic.
Devizele de pe bomboane trâmbiţau: „Glorie! Glorie! Glorie!”Gloria domina totul; emfaza însoţea gloria; gloria compusese un vocabular mai complicat decât cel al PREŢIOASELOR RIDICOLE. Vinul se numea LICOAREA BRAVILOR, cimitirul purta numele de AZILUL PRIMITOR; cârciuma se numea IDALIUM sau PAPHOS şi orice tambur major avea dreptul la titlul de COPIL îNDRĂGIT AL LUI MARTE.
Probabil că acea epocă a fost într-adevăr măreaţă sub poleiala ei grotescă, pentru ca renumele-i să reziste la noi, care obişnuim să luăm cu bucurie peste picior cele mai însemnate lucruri.
Sau poate că zeflemeaua noastră a trebuit să se oprească – şi cred că acesta este adevărul – în faţa săbiei şi a tutunului.
Există la noi scepticismul ironic, dar şi acea sinceră şi naivă poezie a lui Chauvin care va trăi în cabaretele noastre, în mansardele şi chiar în saloanele noastre până la mistuirea secolelor!
În fond, nu mai avem ce spune despre istoria acelui timp ca să fie trebuincios pentru drama noastră, doar că febra militară atingea paroxismul; uniforma era suverană; întreaga Franţă era separată în două caste mai distincte decât castele din India: armata şi burghezia, militarii şi civilii.
Militarul domnea în mod despotic; civilul trebuia să urmeze sfaturile unui academician ilustru şi să tacă mâlc.
Furnizorul armatei, Roussel, aduna la Rennes, încetişor şi fără prea mare bătaie de cap, o avere „dolofană”; era un băiat de viaţă care nu-şi făcea probleme, în ciuda maladiei lungi şi dureroase de care suferea soţia lui. Casa o avea în colţul pieţei Palatului, pe lângă care trecea strada Saint-Frangois; terenul celestinilor o despărţea de cafeneaua Pieţii, unde se adunau în mod obşnuit ofiţerii de cavalerie din garnizoana la Rennes.
De la Revoluţie, fostul cimitir al celestinilor era deschis şi forma o promenadă plantată cu arbori care dădea spre drumul ce ducea la Paris.
Familia furnizorului se compunea din: soţie, care era vc'stită prin frumuseţea ei; sora soţiei, văduvă tânără şi l'ftră copii, şi o încântătoare fetiţă de 6-7 ani.
Doamna Rousel trăia retrasă iar sora ei îi ţinea o fidelă companie în izolarea pe care şi-o impusese. Cu toate că provincia detestă şi tiranizează cu dragă inimă pe cei care pretind să se izoleze, faţă de biata doamnă Roussel exista în oraş un fel de bunăvoinţă generală. Era zărită uneoi'i seara, frumoasă ca un înger şi aproape la fel de palidă ca o moartă, aşezată pe o bancă în fostul cimitir al celestinilor.
Să fi avut 24 sau 25 de ani. Bărbatul ei nu o însoţea niciodată. Aproape totdeauna se sprijinea de braţul sorei sale ţinând-o de mână pe fiica ei Louise, un îngeraş drăguţ cu părul blond.
Uneori, comisul domn*ului Roussel, un tânăr cu faţa plată şi zâmbitoare, se oferea să fie cavalerul acestor doamne; dar asta se întâmplă rar. Căci comisul Peyran s<> grăbea să ajungă la cafenea, acolo unde i se adunau prietenii, iar cele două surori aşteptau cu aceeaşi nerăbdare clipa în care comisul le părăsea lăsându-le în voia efuziunilor lor reciproce.
Poate că exista un secret în adâncul tristeţei maladive ce umbrea frumoasa frunte a Hortensei.
Acest secret, fie că exista sau nu, ocupa îndeajuns Imaginaţia celor din Rennes. Printr-o favoare specială, lumea nu o bârfea pe Hortense în toată puterea cuvânlului, dar căuta în viaţa ei, atât de scurtă şi deja ofilită, l' iua. Sau pretextul vreunui roman.
Cei mai indulgenţi spuneau că Hortense, inimă distinsă, suflet de elită, suferea pur şi simplu pentru că domnul Roussel era cel mai obez, cel mai greoi şi cel mai idiot dintre toţi soţii din departamentul Ille-et-Vilaine, Era sfârşitul lui august; fusese o zi sufocantă. Pe la cinci seara, în momentul în care pasajul pieţii Palatului începea să devină practicabil, un grup de cinci-şase ofiţeri, printre care se găsea un civil, ieşi dintr-o pensiune de pe strada Saint-Georges şi se îndreptă spre cafeneaua Pieţii. Toţi erau foarte tineri, mergeau cu capul sus şi pieptul umflat, cu legitima convingere că epoleţii lor îi făceau superiori restului muritorilor.
Cât priveşte civilul, acesta era tânărul domn Peyran, angajatul furnizorului Roussel, care avea avantajul de a fi puţin văr cu căpitanul Saint-Pons, unul din tinerii ofiţeri.
Acesta făcea parte dintr-un regiment de dragoni ce sosise chiar în ajun în capitala Bretagnei.
Ajungând în piaţă, toate privirile se întoarseră spre locuinţa furnizorului, unde jaluzelele erau lăsate. Se ghicea uşor că Peyran tocmai le povestise noilor lui prieteni cronica locală şi că acordase un loc însemnat în cadrul ei nevestei patronului său.
— Avem ghinion! Zise locotenentul Bressant, cavaler frumos cu mustăţi negre şi fine. Această a opta minune a lumii nu e la fereastră.
— Nu se arăta niciodată la fereastră, replică Peyran cu un aer misterios.
— Dar sora ei, doamna Dubreuil… întrebă căpitanul Saint-Pons, este şi ea o frumuseţe?
Comisul umflă obrajii.
— E o femeie despre care nu se spune nimic, răspunse el.
Apoi adăugă, aruncând o privire circulară pe care o voia indiferentă:
— Dar când trebuie să sosească acel braţ-de-fier de care vorbeaţi adineauri?
— Căpitanul Simon? Exclamă Bressant, sfarmă-piatrft, mâncătorul de civili! Se spune că colonelul Gontnult, care îi este unchi, tată adoptiv sau tutore… eu habar n-am! L-a chemat lângă el ca să-l ţină în frâu.
— Şi să-l împiedice să devoreze burghezii? Zise Peynin care făcu un efort să zâmbească.
— Dacă ceea ce se povesteşte este adevărat, reluă căpitanul Saint-Pons, e timpul să punem puţină ordine. Poţi ucide civili; dar căpitanul Simon face din asta o consumaţie!
— Un abuz! Adăugă un ofiţer.
— Un desfrâu! Puseră punct ceilalţi râzând din toată Inima.
Peyran era puţin palid.
— Dar nu se ştie când trebuie să vină… murmură el.
— Pe legea mea, să vină cât mai repede! Exlamă Saint-Pons. Sunt curios să-l văd şi eu pe voinicul ăsta care? * * duelează zilnic înainte de dejun ca să-şi facă poftă de mâneare. Cred că e un ditamai ăla!
Peyran îşi ascunse o strâmbătură. Părea că nu împărtăşeşte nerăbdarea lui Saint-Pons şi a tinerilor ofiţeri.
— Şi are o mână nenorocită! Zise el făcând foarte prost pe indiferentul.
— În unsprezece dueluri susţinute la Toulouse, răspunse Bressant care zâmbea privindu-l pe comis, a exterminat zece burghezi!
— Dar dumneata nu eşti un burghez, Peyran, adăugă I, pentru că ţii socotelile unui om care se îngraşă de pe în mu militarilor.
— Şi de altfel, adăugă Saint-Pons cu un aer grav, eşti ni noi, vere; vom şti să te protejăm.
— Zău! Exclamă Peyran, ce tot spui vere! Crezi că nil-c Trică?
I. Or aşa li se părea; dar toţi ofiţerii răspunseră prinli un nuris politicos.
Aceşti tineri eroi puteau să treacă drept nişte copilaşi buni, atunci când voiau să-şi uite rolul odios şi nătâng de bau-bau.
Cafeneaua Pieţii era pustie. O singură masă era ocupată, şi la această masă stătea un tânăr care purta uniforma de căpitan de dragoni. Îşi sprijinea capul între mâini stând cu spatele la noii sosiţi.
Ailându-se după colţul pieţii, Saint-Pons şi prietenii lui nu-l zăriră decât în momentul în care Peyran îl asigurase de curajul lui.
— Domnilor, zise Bressant, care se opri brusc, cred că a sosit antropofagul!
Fiecare se uită cu ochii mari, mai cu seamă Peyran.
Antropofagul avea o talie gingaşă şi delicată; nu i se vedea faţa, dar capul acoperit lăsa la vedere un păr buclat mai fin şi mai moale decât mătasea; după aspect părea că nu depăşise încă limitele primei tinereţi.
— Aceşti ofiţeraşi cu figuri de domnişoară sunt feroci ca nişte tigri! Îşi zise în sinea lui Peyran.
— Vere, şi dumneavoastră domnildr, adăugă el cu voce tare, mi-a mai rămas încă ceva de lucru în biroul domnului Roussel şi sunt forţat să renunţ la plăcerea…
Vărul lui, căpitanul, îl privi chiondărâş şi îi tăie vorba.
— Nu ne-ai spus d&loc că ai mai avea de lucru! Murmură el. Zău, draga mea rudă, când eşti împreună cu ofiţerii împăratului trebuie să-ţi ţii firea… Capul sus, te rog, privirea la 15 paşi înaintea ta! Şi du-te să te aşezi primul la acea masă!
Şi-i arătă chiar masa la care stătea antropofagul cu aspect de domnişoară.
Privirea lui Saint-Pons era nfemaipomenit de expresivă. Peyran făcu ca acei pârliţi de soldaţi care au curaj când nu pot să facă altfel; merse drept la masă zicând:
— Dacă asta vă face plăcere, pot să vă mai acord un minut.
Şi se aşeză zâmbind, dar tremurând, pe un colţ de taburet.
Nu se întâmplă nimic rău, pentru că Peyran se aşezase fără zgomot şi tânărul căpitan de dragoni, cufundat în tfinduri, nu-l zărise.
— Bravo! Exclamă Saint-Pons, foarte mândru de viteJia vărului său.
— Bravo! Repetară ceilalţi ofiţeri continuând să se apropie, La acest dublu strigăt, tânărul căpitan se ridică trem'trind şi se întoarse spre noii veniţi, fără să-i acorde nici mftcar o privire lui Peyran care se găsea în faţa lui.
Ofiţerii din regimentul patru dragoni au putut să vadă alunei că noul lor camarad era un tânăr îneântător cu înl. Lţi. Şarea blândă şi deschisă. Acesta merse spre ei cu mâinile în Unse, cu un zâmbet sincer şi cordial.
— Mi se spusese că aici e cafeneaua dumneavoastră, domnilor, zise el, şi vă aşteptam.
Toţi îl priviră cu uimire.
— A! Zise SaintPons strângându-i mâna din toată inima, nu sunteţi căpitanul Simon?
— De ce spuneţi asta? Întrebă frumosul tânăr al cănii surâs era mai dulce decât cel al unui copil.
— Chelner?! Chemă el în acelaşi timp fără să ridice prea mult vocea. Trebuie să facem cunoştinţă cu paharul iu mină, adăugă el continuând să dea mâna şi cu ceilalţi; iml daţi voie să vă ofer…
— Tot ce vă va place, răspunse Saint-Pons.
Şi Bressant zise încet către camarazii săi:
— Iată cum se fac reputaţiile oamenilor.
Chelnerul se prezentă la uşa cafenelei, cu prosopul de braţ. Simon îi zise:
— Punch din belşug! Ţigări la discreţie! Absenţa completă a civililor din împrejurimi. Asta e ordinul de zi!
Totul fusese spus pe un ton potrivit, dar fiindcă chelnerul, uluit, ezita, Simon adăugă, ridicând imperceptibil n cravaşă pe care o ţinea în mină:
— Haide!
Chelnerul reintră în cafenea de parcă ar fi primit cravaşa peste faţă, aşa de hotărât fusese rostit acel HAIDE!
— Staţi jos, dragii mei camarazi, reluă Simon zâmbind; presupun că sunteţi ca mine: civilul mi-e fiinţa cea mai nesuferită, oriunde o întâlnesc…
Se întoarse să ofere scaune invitaţilor lui şi-l zări pentru prima dată pe Peyran, care nu ştia cum să se poarte mai nimerit.
— Vorbeşti de lup… murmură el clipind din ochi.
Dar nu sfârşi şi încruntă sprâncenele ca să adauge:
— Ce face aici acest domn?
Peyran tremura fără jenă; Saiht-Pons îi veni în ajutor şi răspunse:
Domnul este cu noi.
Simon păru că ezită o clipă între vocea firii lui bune, care îl sfătuia înţelepţeşte, şi acea înspăimântătoare nebunie a fanfaronului; maladie endemică în timpul Imperiului.
Aceasta din urmă se dovedi însă mai tare.
— Pe legea mea, zise el atingndu-şi mustaţa, n-aş putea să vă aduc complimente.
Ofiţerii se uitară unii la alţii. Urmă o clipă de tăcere.
Peyran transpira abundent.
— Căpitane Simon… începu Saint-Pons.
— Poftim? Zise acesta, a cărui faţă blândă se transformase brusc, luând poziţia clasică de provocare: ochii pe jumătate închişi, capul dat pe spate şi pumnul în şold.
— Cei din regimentul patru dragoni, continuă cu calm Saint-Pons, sunt mai politicoşi.
Chelnerul aduse un punch fumegând. Simon făcu un mic semn din cap lui Saint-Pons şi, după ce plecă chelnerul, zise, servind punch-ul pe rând fiecăruia:
— O ceartă e inutilă şi plictisitoare. Am înţeles, şi nu vă pot spune cât sunt de încântat să fac astfel cinste venirii mele la masă şi pe teren. Noroc!
Şi duse paharul la buze, apoi adăugă întinzând mâna lui Saint-Pons:
— Nu e nevoie să-ţi mai spun: fără ranchiună, dragul meu camarad! Dacă mâine la ora asta trăim amândoi, vom fi prieteni, vrei?
Îşi reluase zâmbetul prietenos, şi Saint-Pons nu putu mi nu-i strângă mâna răspunzându-i:
— Din toată inima!
Totuşi, în jurul mesei se crease o anumită stinghereală.
— Nu ne-au înşelat cei care ne-au spus că tânărul călii În 11 Simon este un duelist, zise Bressant.
— Cine v-a spus asta? Întrebă Simon cu un aer cu adevărat necăjit. Detest duelurile! Numai că văzându-l pe civil… Cer iertare domnului care este cu dumneavoastră, adăugă el salutându-l pe Peyran, care era ipai mult mort decât viu… E ceva mai tare decât mine! Zadarnic vreau să mă stăpânesc… Dar nu beţi?
Umplu paharele şi ciocni cu un antren irezistibil.
— În orice caz, zise Bressant, pari un băiat de viaţă. Tu sănătatea dumitale, căpitane Simon!