Volumul 11 - Tarzan - Stapanul Junglei - Edgar Rice Burroughs

Cu şapte secole în urmă, câţiva cruciaţi au naufragiat pe ţărmurile din nordul Africii. După o vreme, ei aveau să înalţe zidurile a două cetăţi, ambele situate într-un loc izolat, numit Valea Mormântului. Cele două cetăţi vor deveni curând rivale, iar urmaşii cruciaţilor de odinioară vor păstra până în zilele noastre bizarele obiceiuri ale strămoşilor lor.

 Aflând despre comorile din Cetatea Nimmr şi despre frumuseţea fără egal a prinţesei Guinalda, beduinii pornesc în căutarea lor. Prinţesa este râvnită şi de regele cetăţii rivale. La rândul ei, ea îl iubeşte pe James, tânărul prieten al lui Tarzan – omul maimuţă…

 1. Elefantul Tantor.

 Tantor se legănă cu masa lui enormă de pe o parte pe cealaltă, apoi se întinse la umbra unor copaci bătrâni. El era stăpânul acestui ţinut. În ochii săi, Sheeta, ba chiar şi Numa, nu făceau doi bani. De mai bine de un secol îşi tot plimba făptura pe aceste meleaguri, care se cutremuraseră, odinioară, sub paşii strămoşilor săi.

 Este bine cunoscut faptul că Tantor a trăit în pace şi bună înţelegere cu hiena Dango, cu leopardul Sheeta şi chiar şi cu leul Numa. Doar omul i se împotrivise, omul, ce se remarcase dintre toate celelalte vieţuitoare prin răutatea sa înnăscută. El lovea până şi în proprii săi semeni. Omul crud, omul înfricoşător, omul – creatura cea mai urâtă de toate celelalte făpturi cărora natura le-a dat viaţă.

 De-a lungul existenţei sale, elefantul Tantor nu i-a uitat nici o clipă pe oameni, fie ei negri războinici, înarmaţi cu lănci şi arcuri, arabi cu arbalete primitive sau albi cu carabine sofisticate, puşti ce puteau ucide chiar şi un elefant. Albii ajunseseră ultimii pe aceste meleaguri, dar erau cei mai răi din toţi. Totuşi, elefantul Tantor nu purta nimănui ranchiună, nici chiar oamenilor albi. Ura, răzbunarea, pofta de bogăţie sunt doar câteva caracteristici ale fiinţei umane, complet necunoscute însă animalelor; ele, contrar omului, nu cunosc frica, ci doar o anumită prudenţă ce face antilopa şi zebra să vină tiptil şi să se-adape acolo unde se hârjonesc leii.

 Elefantul Tantor împărtăşea şi el această prudenţă. Încerca să evite omul şi, în special, pe cel alb. Aşa se face că, dacă un străin l-ar fi văzut în acea zi, cu siguranţă că i s-ar fi părut că are vedenii, doar dacă n-ar fi pus asta pe seama căldurii şi a mirajelor: pe spatele pachidermului stătea întinsă o siluetă umană, toropită de căldură. În ciuda aspectului său sălbatic, era silueta unui alb. Dar nu era nimeni prin preajmă, să-l poată vedea pe Tantor -elefantul moţăind în căldura amiezii şi nici pe Tarzan odihnindu-se liniştit pe spatele enorm al însoţitorului său. Adierea de vânt ce bătea dinspre nord nu aducea nimic neliniştitor pentru nările sensibile ale lui Tarzan. Pacea domnea peste întreaga junglă.

 În inima pădurii, Fahd şi Motlog, din tribul El-harb, urmaţi de sclavii lor negri, vânau la nord de menzil-ul şeicului Ibn Jad. Înaintau cu prudenţă, pe urmele proaspete ale elefantului. Arabii se gândeau la colţii de fildeş, iar sclavii negri la carnea proaspătă a elefantului. În frunte mergea războinicul Abd Fejjuan, un sclav negru din tribul Galla, vraci, mâncător de carne crudă şi vânător neîntrecut.

 Fejjuan visa deseori la ţinutul unde se născuse şi crescuse, El-Habash; se gândea chiar să treacă pe la casa părinţilor săi, căci se aflau aproape de El-Habash. Luni de zile au mers spre sud, apoi au luat-o spre est. Pentru el era clar: El-Habash, ţinutul său natal, era pe-aproape. Se gândea chiar că ar fi putut scăpa de sclavie fugind, aşa încât Ibn Jad, stăpânul său, şi-ar fi pierdut cel mai bun om. La doar două zile de mers spre nord, aproape de frontiera cu Abisinia, se găsea casa tatălui său. Se afla pe drumul pe care Ibn Jad îl trasase pe hartă cu un an înainte, când, urmând sfaturile unui vestit magician, s-a hotărât să întreprindă această expediţie nebunească.

 Însă acum Fejjuan nu se gândea nici la ţinutul său natal şi nici la planurile şeicului. Nu făcea decât să viseze, iar visele sale prinseseră, la ora povestirii noastre, iz de carne crudă.

 Frunzele arborilor atârnau în căldura amiezii deasupra capetelor vânătorilor. La o aruncătură de băţ, Tarzan şi Tantor-elefantul moţăiau la umbra unui copac, cu toate simţurile amorţite de liniştea pădurii şi de căldura amiezii tropicale.

 Fejjuan împietri. Cu un gest le ceru şi celorlalţi să se oprească în linişte. Exact în faţa lor, pe jumătate ascuns de crengile şi trunchiurile copacilor, se tolănea masivul elefant. Fejjuan îi făcu un semn lui Fahd, care se apropie fără să facă zgomot. Sclavul îi arătă printre frunze muntele de carne gri. Fahd îşi potrivi bătrâna sa puşcă, ochi şi trase. Bubuitura îl făcu pe elefant s-o ia la goană spre inima pădurii.

 În clipa când Tantor-elefantul, speriat de zgomotul împuşcăturii, s-a ridicat şi a început să alerge, Tarzan se ridică şi el. Exact atunci pachidermul trecea pe sub o creangă ce-l lovi pe Tarzan în frunte, trântindu-l la pământ.

 Înnebunit de teamă, Tantor-elefantul fugea bezmetic spre nord, lăsând în urmă arbori prăvăliţi şi tufe strivite. Cu siguranţă că nu şi-a dat seama că-şi abandonase prietenul rănit în mâinile duşmanului comun – omul. Tantor-elefantul nu vedea în Tarzan un duşman; omul alb era pentru el suferinţă şi nelinişte, pe când Tarzan însemna, dimpotrivă, pace şi fericire. Se poate spune că Tantor avea, în afara celorlalţi elefanţi din junglă, un singur prieten – pe Tarzan.

 — L-ai scăpat! Strigă Fejjuan.

 — Necuratul, doar el şi-a băgat coada! Replică Fahd. Hai totuşi să vedem, poate că l-am rănit.

 — L-ai scăpat, îţi spun eu că l-ai scăpat!

 Cei doi înaintau, urmaţi îndeaproape de tovarăşii lor de vânătoare, căutând urme de sânge. Deodată Fahd se opri.

 — Ce-i asta? Ia uită-te aici. Am tras într-un elefant şi am împuşcat un Nasrany.

 Între timp se apropiară şi ceilalţi.

 — E un necredincios, zise Motlog. Şi, pe deasupra, mai e şi gol puşcă.

 — Poate-i un sălbatic din junglă, sugeră altul. Unde l-ai împuşcat, Fahd?

 Se aplecară şi-l întoarseră cu faţa în sus.

 — Nu pare a fi rănit, zise altul.

 — O fi murit? Poate că dorea şi el să împuşte elefantul şi a fost rănit.

 — Nu-i mort, spuse Fejjuan, care îngenunchiase şi-i ascultase inima. După urma de pe frunte cred că a leşinat din cauza unei lovituri. Priviţi, se află exact pe direcţia pe care a luat-o elefantul când a luat-o la sănătoasa. Cu siguranţă că fiara l-a lovit.

 — Hai s-o terminăm cu el, zise Fahd, scoţându-şi cuţitul.

 — Pe Allah, opreşte-te. Bagă-ţi pumnalul în teacă, Fahd, zise Motlog. Numai şeicul îi poate hotărî soarta. Tu eşti mereu însetat de sânge.