Fiul lui d'Artagnan - Paul Feval

CARTEA ÎNTÂI.

 ÎNCĂIERAREA.

 Istorisirea noastră îşi află începutul într-o vreme când ministrul Louvois întreţinea legături neîntrerupte eu guvernul spaniol, care îl zorea pe regele Franţei să semneze revocarea edictului din Nantes.

 Spre marea deznădejde a maiestăţii sale catolice Carol al II-lea, maiestatea sa preacreştină nu se lăsă înduplecată. Ba chiar se ţinu tare până în 1685, căci abia la 22 octombrie al acelui an de neuitat, Ludovic al XIV-lea îşi depuse regeasca semnătură în josul actului care nimicea voinţa exprimată de strămoşul său. Henric al IV-lea.

 O altă noapte a Sfântului Bartolomeu părea să se vestească. Iată însă că, din fericire, nu se întâmplă nimic. Dar câte neînţelegeri în parlament, câte tulburări în rândurile norodului în anii ce au premers hotărârea Regelui Soare…

 Nefericiţii hughenoţi erau supuşi, în fiece zi, unor noi asprimi. S-a mers până acolo, încât nu li s-a mai îngăduit să-şi păstreze în biserici nici bănci, nici chiar scăunele.

 Mulţimea îi ocăra ziua nămiaza mare, în plină stradă.

 Sătulă de încăierările cu cei vii, glotimea aceasta fu străbătută de un gând fioros: să se răfuiască cu morţii.

 „Într-o noapte – citim în Parisul de-a lungul veacurilor – o ceată de oameni îşi puse în gând să facă scrum cimitirul hughenoţilor din suburbia Saint-Germain. Porţile fuseseră unse cu un lichid uşor inflamabil şi tocmai se pregăteau să-i dea foc, când un corp de gardă, cartiruit într-o casă învecinată, dădu alarma; tărăboiul stârnit de mulţimea înarmată cu torţe îi atrase pe soldaţi, care alergară într-acolo risipindu-i pe incendiatori.”

 Vinovaţii nici măcar nu au mai fost căutaţi. La ce bun, de vreme ce cucernicilor şi înfocaţilor catolici le era îngăduit orice?

 Într-una din zilele lunii aprilie a anului 1678 vreo sută de zăbăuci au năvălit zbierând dinspre Pont-Marie, înţesând cheiul Anjou chiar la capul străzii ce purta un nume cu tâlc: La Motte-aux-Papelards1.

 După nefericita prăbuşire a două din arcadele vechiului pod, prăbuşire care avusese loc cu douăzeci de ani în urmă, albia fluviului fusese curăţată, iar în locul acela se ridicase un viaduct din lemn; dar o creştere a apelor fluviului smulsese pasarela aceea cu scurtă viaţă, astfel că alte doua arcade noi de piatră – deasupra cărora nu mai trebuiau clădite case – au şi fost înălţate în prelungirea vechiului poci.

 În timpul lucrărilor, un anume Gérard, luntraş din Île-aux-Vaches, om singuratic şi tăcut, dobândise, prin magistraţii municipali, concesiunea trecerii; apoi, norocul acesta sfârşindu-se odată cu lucrările, se întorsese la meseria lui de tocilar ambulant.

 Cele două case paralele, alcătuind intrarea străzii Motte-aux-Papelards, se deosebeau mult prin înfăţişare.

 Cea din dreapta, aşezată în direcţia dinspre pod şi deci pătrunzând în insula Saint-Louis, era joasă şi avea doar un cat; era locuită de un hangiu, a cărui firmă, aninată de o vergea de fier ruginit, care scâncea lugubru ori de câte ori vântul mătura strada, îi înştiinţa pe trecători că:

 LA CEI PATRU MUŞCHETARI.

 Planchet Găzduieşte drumeţi şi călăreţi.

 Oare firma sau mai degrabă vinul hangiului atrăgea muşchetarii? Prea bine nu s-a ştiut niciodată. Oricum, destule cătane, lucrători şi ageamii de prin diferite, mahalale îşi dădeau ades întâlnire în acest „loc al plăcerilor”, cum îl poreclise poetul Saint-Amand, straşnic băutor şi înverşunat însufleţitor al acelui colţ de lume, cu toate că nimeni nu-i văzuse vreodată culoarea banilor.

 Dându-şi aere soldăţeşti, jupân Planchet se făloşea adesea în faţa muşchetarilor săi, care îl ascultau cu multă luare-aminte, mai ales când se apuca să preamărească faptele celor sub a căror egidă se oploşise: „Cei patru muşchetari”.

 Cealaltă casă, aflată chiar peste drum de cârciumă, fusese poreclită „casa însingurată”, din pricina misterului care o învăluia. Era alcătuită doar din parter. Intrarea clădea de-a dreptul în stradă. Puţin mai la stingă uşii, înălţată pe câteva trepte şi formând un unghi, se găsea o fereastră, ale cărei obloane erau aproape întotdeauna zăvorite.

 Ca orice lucru care stârneşte curiozitate şi a cărui taină n-o poţi pătrunde, „casa însingurată” trecea în cartier drept o construcţie în stare să vitregească buna reputaţie a străzii, deşi nu avea, nici pe departe, o înfăţişare sumbră.

 Vreme îndelungată rămăsese nelocuită, dar cui i-ar fi păsat pe atunci de aşa ceva? De câteva luni însă, o femeie foarte tânără – după toate aparenţele, o străină – venise să se instaleze acolo în tovărăşia unei slujnice de rasă neagră şi a unei fetiţe, copil în faşă încă!”

 Dealtfel, nimeni nu ştia dacă pruncul era o fetiţă, căci. slujnica cea neagră, deloc vorbăreaţă, ieşea singură din casă în fiece dimineaţă, spre a merge la cumpărături; cumetrele decretaseră însă astfel, aşa că, din lipsă de alte amănunte, mai puţin îndoielnice, erai nevoit, fireşte, să le dai crezare.

 Aceleaşi cumetre – luaţi seama la viclenia sporovăielilor răutăcioase – puneau mâna în foc cum că doamna din „casa însingurată” avea pricini temeinice să nu voiască a-şi cunoaşte vecinii, dată fiind purtarea ei scandaloasă, căci căsuţa, atât de aprig zăvorită în tot timpul zilei, se deschidea aproape în fiecare seară, pentru a primi pe cine ştie ce iubit.

 În seara aceea, conflictul care stârnise aşa-zisa răzmeriţă de care am vorbit mai sus se datora arestării a doi amărâţi, acuzaţi sărmanii de erezie, şi pe care nişte arcaşi ai miliţiei comunale, vajnic ajutaţi de mulţime, îi mânau către tribunal.

 Un flăcăiaş bălai, cu chip aureolat de un păr ca aurul pe care şi-1 scutura ca pe o coamă, şi căruia nu-i dădeai mai mult de paisprezece ani, atrăgea luarea-aminte, în mijlocul acelei mulţimi înfierbântate, prin setea cu care căra ghionti nicidecum prizonierilor, ci însoţitorilor acestora.

 Sunt catolic, nu calvinist, urla el. Oricum însă, nu pot suferi cruzimea zadarnică… Cum aşa, aveţi inima aceea să duceţi cu voi şi să chinuiţi doi oameni care nu vă pot ţine piept?… Asta nu-i treabă cinstită! E curată laşitate!

 Arcaşii se năpustiră asupra celui ce zbiera. Dar îşi găsiră naşul.

 Înarmat cu o bâtă, năzdrăvanul copil lovea, fără să mai aleagă, în militari şi în cetăţeni, cam aiurea şi fără noimă.

 Mai mult aiurea.

 Pornirile curajoase au prilejuit totdeauna încântare parizienilor. Cetăţenii cei mai puţin ciomăgiţi, ori poate cei mai înţelepţi, ajunseră să-i dea dreptate cutezătorului băieţandru, ba chiar găsiră hazliu să-i ţină hangul.

 Simţindu-se sprijiniţi, cei doi eretici opuseră atunci o rezistenţă îndârjită, într-atât de îndârjită, încât până la urmă se iscă o încăierare cu adevărat urâtă.

 În prag, hangiul Planchet, martor al acelui spectacol, privea cu o uimire în care se strecura şi un dram de plăcere pe eroul încăierării şi-i dorea în gând să scape teafăr de scărmăneala care-1 aştepta, dacă din nefericire ar fi fost înhăţat.

 Ia te uită la golanul ăsta! murmură el, căzut în uimire; ce putere în pumn!… ce îndrăzneală!… Ah, de aş mai fi tânăr…!

 Deodată, paşnicul hangiu îşi frecă mâinile – chiar aşa – când văzu săvârşindu-se o faptă care îl umplu de e nemăsurată bucurie.

 Îndrăcitul tânăr lovi zdravăn cu bâta în braţul sergentului acelor arcaşi, făcându-l să-şi scape spada şi, iute ca gândul, înşfacă arma căzută la picioarele lui. Apoi se roti de câteva ori atât de ameţitor, încât lărgi cercul care îl împresurase şi putu să-şi croiască o ieşire după ce rănise pe câţiva.

 Astfel dezăgăzuit, flăcăul nostru o apucă drept înainte, căutând, neîndoios, mijlocul de a scăpa de arcaşi care, doar o clipă descumpăniţi, îi şi porniseră pe urme.

 Cu atât mai mult cu cât, după primul moment de uluire, ruşinat că se lăsase dezarmat de un adversar aşa tânăr şi dând uitării pe cei doi hughenoţi – pricină dintâi a neplăcutei istorii, care folosiră prilejul spre a se face nevăzuţi – sergentul ordonase oamenilor legii să pună mâna pe mult prea cutezătorul tânăr.

 Dar mai lesne era să comanzi decât să treci la fapte, căci băieţandrul o luase cu mult înaintea arcaşilor.

 Tocmai urma să treacă prin faţa lui Planchet, când acesta, ascultând de o pornire lăuntrică, se feri puţin în lături şi îi strigă:

 Intră!

 Băiatul nu mai aşteptă să fie poftit a doua oară. Se năpusti înlăuntrul hanului, a cărui uşă fu repede trântită în urma lui.

 Francezul este prin excelenţă nestatornic şi nimeni ca el nu poate fi mai uşor întors din cale, dacă ştii să-i arăţi o alta, mai potrivită cu firea sa, totodată neîncrezătoare şi veselă, curajoasă şi nepăsătoare.

 La parizian, însuşirile ori cusururile acestea – rămâne să alegeţi – ies şi mai bine la iveală decât aiurea; dar pentru a le vedea dezvăluindu-se în toată plinătatea lor, trebuie să poţi asista la unele demonstraţii ale mulţimii şi la ciudatele ei schimbări de opinie.

 Măcar că nu numai unul dintre acei gură-cască, lucrători, târgoveţi ori prăvăliaşi îngrămădiţi la colţul dintre cheiul Anjou şi strada La Motte-aux-Papelards, ar fi avut a se plânge de mângâierile brutale ale tânărului apărător al calviniştilor, cu toţii se entuziasmară dintr-o dată de ultima lui îndrăzneală, astfel că trecură de partea hangiului şi a ocrotitului său şi se întoarseră împotriva arcaşilor, potrivnicii lor obişnuiţi, luându-i la goană.

 Peste cinci minute liniştea se înstăpâni iarăşi în această, parte a insulei Saint-Louis, şi nimeni nu ar fi putut bănuit că de curând avusese loc acolo aproape o bătălie în toată legea.

 Ascuns într-o cameră dosnică a hanului, copilandrul cel bălai mulţumea călduros lui Planchet pentru izbăvitorul său ajutor.

 Ce mai încolo şi încoace, spunea el, potrivindu-şi ţoalele ajunse într-o stare cam de plâns în timpul răfuielii – de n-ai fi fost dumneata, stăpâne, ni-ar fi făcut, fără doar şi poate, arşice.

 Te cred! se mulţumi să răspundă Planchet, care amănunţea acum, cu multă luare-aminte, trăsăturile chipului acelui flăcăiaş.

 După un răstimp îl întrebă:

 Cine te-a împins să săvârşeşti asemenea faptă necugetată?

 Cine!… Ei, Doamne! Nu bănuieşti? Cruzimea arcaşilor şi lipsa de curaj a celor din jurul nostru.

 Toate astea înseamnă cavalerism; dar nu-i mai puţin adevărat că eu m-am compromis.

 Poate îţi pare rău? întrebă noul-venit, cu o umbră de dispreţ în glas.

 Ştiu şi eu… Dar dumneata cine eşti?