Seria Oriental - Volumul 5 - În ţara schipetarilor - Karl May

Capitolul I – Demascat.

 Justiţia turcă are, după cum se ştie, particularităţile sale, am putea spune de-a dreptul cusururile sale, care cu atât mai limpede ies în relief cu cât ţinutul respectiv este mai îndepărtat. În condiţiile de acolo, nu este de mirare că, în locurile în care sălăşluiesc diferite seminţii de arnăuţi ce se află într-un război continuu, nici nu poate fi vorba de o adevărată „justiţie”.

 Din Ostromdscha începe ţinutul acelor schipetari care nu cunosc decât o lege: cel mai slab trebuie să cedeze în faţa celui mai tare. Dacă nu voiam să fim învinşi, trebuia să aplicăm şi noi aceeaşi lege. Acţionasem deja aşa, după-amiază şi anume, după cum se ştie, cu succes şi eram hotărâţi să ne comportăm la fel de energic şi la judecata unde eram chemaţi.

 Începuse să se însereze, când am pornit spre „Clădirea tribunalului”. Pe drum, am întâlnit mulţi oameni care nu mai găsiseră loc în curte şi care şedeau acolo, să ne vadă, cel puţin, venind.

 După ce am intrat în curte, poarta a fost zăvorâtă în urma noastră, ceea ce nu mi s-a părut un semn bun pentru noi. Mübarekul îşi folosise toată puterea sa de influenţă şi se pare, nu fără succes.

 Am pătruns cu greu prin mulţime, până la locul unde trebuia să se desfăşoare interogatoriul. Acolo unde, mai înainte, se aflase doar un scaun, fusese aşezată acum şi o bancă lungă. Instrumentul pentru aplicarea bastonadei se afla în acelaşi loc.

 Se turnase ulei în vase, iar înăuntru se introduseseră câlţi cărora li se dăduse foc. Flăcările acestora făceau ca totul să apară într-o lumină stranie.

 Domnii din „completul de judecată” se aflau în interiorul casei. Le fu anunţată sosirea noastră. Poliţaii se postaseră în aşa fel în jurul nostru, încât baraseră drumul spre poartă. Întrucât aceasta fusese deja zăvorâtă, comportamentul poliţailor era de două ori mai îngrijorător.

 În jur domnea o linişte desăvârşită. Acum apărură cei cinci domni şi îndată, poliţaii îşi scoaseră săbiile.

 — O, Allah! spuse Halef, pe un ton ironic. Ce-o să se-ntâmple cu noi, sidi! Tremur de frică.

 — Şi eu.

 — Ce-ai zice să-i fac pe prostănacii ăştia, care-şi închipuie că ne sperie cu săbiile lor, să simtă puţin gustul biciului meu?

 — Fără prostii! Te-ai mai comportat o dată astăzi într-un mod nechibzuit şi ştii că, din vina ta, ne aflăm acum aici.

 Cei cinci judecători luaseră loc: kodscha baschi pe scaun şi ceilalţi pe bancă. O femeie îşi făcu loc prin mulţime şi se aşeză în spatele reprezentantului. Am recunoscut-o pe Nohuda – Bob de Mazăre – cea care îşi ungea faţa cu nămolul tămăduitor, pentru a şi-o menţine frumoasă. Prin urmare, reprezentantul era fericitul ei soţ. Trăsăturile feţei acestuia nu ieşeau cu nimic în evidenţă, nu spuneau nimic.

 Chiar lângă kodscha baschi şedea mübarekul. Îşi pusese pe genunchi, de-a curmezişul, o hârtie. Între el şi vecinul lui, se afla o ulcică în care fusese introdusă o pană de gâscă, ceea ce m-a făcut să bănuiesc că ulcica respectivă conţinea cerneală.

 Kodscha baschi clătina din cap şi îşi dregea glasul, într-un mod semnificativ. Acesta era semnul că trebuia să înceapă judecata. Glăsui, cu o voce răguşită, apoi din ce în ce mai răsunătoare:

 — În numele Profetului şi în numele padişahului, Allah să-i dăruiască o mie de ani! Am convocat această curte de judecată, pentru a delibera şi a pronunţa sentinţa referitor la două delicte ce au avut loc, astăzi, în oraşul nostru şi în apropierea lui. Selim, vino aici, în faţă! Tu eşti reclamantul. Povesteşte, acum, ce ţi s-a întâmplat.

 Poliţaiul păşi în faţă, se apropie de stăpânul său şi începu să povestească. Era de-a dreptul hilar ceea ce eram nevoiţi să ascultăm. Bietul de el se afla în exerciţiul funcţiunii, fiind ocupat până peste cap, iar noi îl atacasem prin surprindere, într-un mod cât se poate de mişelesc, având intenţii criminale la adresa lui. Numai datorită curajului său şi rezistenţei pe care ne-o opusese reuşise să-şi salveze viaţa, afirmă Selim.

 După ce îşi încheie relatarea, judecătorul îl întrebă:

 — Şi care este acela care te-a lovit?

 — Acesta de aici, răspunse, arătând spre Halef.

 — Deci, îl cunoaştem şi pe el şi fapta lui şi vom proceda la deliberări.

 Începu să şuşotească cu asesorii şi după puţin timp, spuse cu voce tare:

 — Curtea a hotărât ca delincventului să-i fie aplicate patruzeci de lovituri de baston la fiecare talpă şi apoi să fie întemniţat patru săptămâni întregi. Această sentinţă o hotărâm în numele padişahului. Allah să-l binecuvânteze!

 Mâna lui Halef alunecă spre bici. A trebuit să-mi dau toată osteneala să nu izbucnesc într-un hohot de râs.

 — Şi acum, cel de-al doilea delict, anunţă „magistratul”. Podarule, vino aici în faţă şi povesteşte!

 Podarul se supuse imediat acestei porunci. În orice caz, lui îi era mult mai frică decât mie. Dar, nici nu apucă bine să-şi înceapă relatarea, când m-am întors spre judecător şi i-am spus pe un ton foarte politicos:

 — Vrei să ai bunăvoinţa să te ridici puţin de pe scaun?

 Se ridică, fără nici un fel de bănuială. L-am împins într-o parte şi m-am aşezat jos, în locul lui.

 — Îţi mulţumesc, i-am spus. Se cuvine ca cel mai mic în rang să-i acorde respectul cuvenit celui mai mare. Ai făcut exact ceea ce trebuia să faci.

 Mare păcat că este imposibil să descriu figura pe care a făcut-o. Capul îi intră într-o pendulare de-a dreptul periculoasă. Deschise gura să spună ceva, dar, de indignat ce era, nu reuşi să articuleze nici un cuvânt. De aceea, îşi întinse în sus braţele slăbănoage ca, cel puţin prin pantomimă, să-şi poată exprima indignarea şi îşi lovi palmele deasupra capului ce se balansa precum limba unei pendule.

 Nimeni nu scoase nici un cuvânt. Nici un poliţai nu se mişcă. Toţi aşteptau răbufnirea plină de furie a judecătorului. Din fericire, acestuia îi reveni glasul. Izbucni într-un şir de interjecţii şi expresii de nedescris şi apoi urlă la mine:

 — Ce-ţi trece prin cap! Cum poţi să comiţi o asemenea faptă neruşinată şi…

 — Hagi Halef Omar! l-am întrerupt, cu voce tare. Pune mâna pe bici. Celui care va mai rosti un singur cuvânt necuviincios la adresa mea să-i tragi atâtea lovituri cu biciul, până îi va plesni pielea; fie acela oricine dintre cei de faţă!

 Micuţul hagiu avea deja biciul în mână.

 — Mă supun ordinelor tale, emirule, spuse el, fără să şovăie. Doar un semn să-mi faci.

 Din păcate, nu era lumină suficientă, altfel s-ar fi putut vedea doar figuri uimite peste poate. Judecătorul pur şi simplu nu mai ştia cum să se comporte. Atunci, mübarekul îi şopti câteva cuvinte, după care acesta le porunci poliţailor:

 — Luaţi-l prizonier! Băgaţi-l în temniţă!

 Arătă spre mine.

 Poliţaii se îndreptară spre mine, cu săbiile în mână.

 — Înapoi! am strigat spre ei. Pe cel care mă va atinge îl voi împuşca!

 Am îndreptat ambele revolvere spre ei şi în clipa următoare, n-am mai văzut urmă de poliţai. Se pierduseră în mijlocul mulţimii.

 — Ce anume ţi-a trezit mânia? l-am întrebat pe judecător. De ce stai în picioare? De ce nu te aşezi? Porunceşte mübarekului să se ridice şi aşează-te în locul lui.

 Se auzi un murmur în mulţime. Faptul că putusem să-l ofensez pe kodscha nu li se păruse ceva de domeniul imposibilului; dar se pare că îndrăznisem prea mult, atacându-l acum şi pe „Sfânt”. Oamenii începură să murmure.

 Asta îl făcu pe kodscha să capete energie nouă strigă la mine, plin de mânie:

 — Omule, oricine ai fi tu, pentru o astfel de neobrăzare am să te pedepsesc în modul cel mai aspru. Mübarekul este un sfânt, un favorit al lui Allah, un făcător de minuni. Dacă vrea, poate să arunce asupra ta foc din cer!

 — Tacă-ţi gura, judecătorule! Dacă vrei să vorbeşti, cel puţin nu spune prostii. Nu este nici sfânt, nici făcător de minuni. Este mai degrabă un răufăcător, un şarlatan şi un nelegiuit!

 La aceste cuvinte, din rândul mulţimii începură să se audă voci ameninţătoare. Mai puternică însă decât toate era vocea „Sfântului” însuşi. Se ridică în picioare, întinse mâna spre mine şi strigă:

 — Este un ghiaur, un câine necredincios. Blestemat să fii. Iadul să se deschidă sub el şi să-l înghită afurisenia. Spiritele rele…

 Mai departe nu mai putu să zică nimic. Micuţul meu hagiu îşi luase avânt şi îi aplicase o asemenea lovitură cu biciul, încât bătrânul păcătos îşi înghiţi vorbele şi făcu un salt mare în lături.

 Fusese o acţiune mult prea îndrăzneaţă, după cum se arată îndată. După o clipă de linişte ameninţătoare, izbucniră din toate părţile strigăte mânioase. Cei din spate se îmbulzeau să ajungă în faţă. Lucrurile puteau lua o întorsătură periculoasă. Atunci, repede, m-am aşezat în dreptul „Sfântului” şi am strigat cat dentare am putut:

 — Linişte, staţi liniştiţi! Am să vă dovedesc că am dreptate. Halef, vino aici cu făclia!… Priviţi aici, oameni, buni, cine este de fapt „Sfântul” şi cum vă înşeală! Vedeţi aceste cârje?

 Cu mâna dreaptă l-am apucat pe ticălos de grumazul subţire şi l-am apăsat în jos. Cu mâna stângă i-am smuls caftanul de pe el. Într-adevăr, de fiecare parte a acestuia atârna câte o cârjă. Amândouă erau prevăzute cu articulaţii şi puteau fi pliate.

 Cu această ocazie, am observat că partea din interior a caftanului avea altă culoare decât cea din exterior. Acest articol de îmbrăcăminte avea mai multe buzunare. Am băgat mâna în primul şi am simţit un obiect păros. L-am tras afară. Era o perucă, exact părul acela încâlcit şi ţepos pe care îl văzusem la cerşetor.

 Individul era atât de speriat, încât uită până şi să opună rezistenţă. Deodată, însă, scoase un strigăt de ajutor şi începu să lovească în jur cu braţele.

 — Osko, Omar, înhăţaţi-l! Dar să-l ţineţi strâns! Chiar dacă se văietă că-l doare!

 Cei doi îl înhăţară, aşa încât aveam acum amândouă mâinile libere. Întrucât Halef adusese făclia, grupul atât de interesant pe care îl formam era bine luminat şi cei prezenţi puteau vedea totul foarte clar. Mulţimea se linişti.

 — Acest om, pe care îl consideraţi un sfânt, am continuat, este un aliat al lui Schut, dacă nu chiar Schut însuşi. Locuinţa sa este adăpostul hoţilor şi tâlharilor, aşa cum am să vă dovedesc puţin mai târziu. Se furişează peste tot, în ţară, îmbrăcat în tot felul de straie, ca să spioneze şi să descopere ocazii pentru a comite crime. El şi cerşetorul Basra sunt una şi aceeaşi persoană. Uitaţi-vă, aici şi-a prins cârjele, la subsuoară. Când mergea, acestea se loveau unele de altele şi produceau un anumit zgomot, iar voi credeaţi că îi auziţi oasele zornăind. Iată şi peruca pe care o purta când făcea pe ologul.

 I-am golit, unul după altul, buzunarele, am privit fiecare obiect şi le-am explicat oamenilor la ce foloseau: