Inimi germane - Volumul 1 - Dervişul - Karl May

Capitolul I - Lordul David Lindsay

O zi caldă şi frumoasă de vară scălda turlele Constantinopolului în bătaia razelor de soare. Mii de adepţi ai tuturor religiilor şi reprezentanţi ai tuturor raselor se plimbau pe cele două poduri, desfătaţi de priveliştea fermecătoare pe care oraşul o dăruieşte din afară. La marginea cheiurilor se aflau vapoarele şi corăbiile tuturor popoarelor maritime, iar pe valurile sclipitoare se legănau gondole şi luntrii turceşti de o construcţie ciudată, printre care pescăruşii ţâşneau din când în când cu aripile întinse deasupra apei, de parcă voiau să-şi măsoare şi să-şi dovedească printr-o zburdălnicie jucăuşă dibăcia cu care ştiau să zboare.

Dinspre Marea Neagră venea cu repeziciune un iaht mic şi drăgălaş, aplecat uşor şi graţios într-o parte, ca o dansatoare care se lasă în voia ameţitoarelor tonuri ale unui vals de Strauss.

Vaporaşul elegant ocoli capul Galata, trecu pe sub poduri şi ancoră în faţa cheiului de la Pera. Acesta este numele unui cartier din Constantinopol, locuit mai ales de europeni, de miniştri şi de consulii lor.

Iahtul avea o particularitate, care şi în porturile europene ar fi atras asupra sa privirile, dar care, aici, printre orientali, era şi mai izbitoare: în partea din faţă, unde se află de obicei numele vasului, se putea vedea o ramă din lemn sculptat, înaltă de vreo doi metri, care încadra un tablou ciudat.

Tabloul înfăţişa portretul în mărime naturală al unui bărbat. Toată îmbrăcămintea pe care o purta ― pantalonii, vesta, haina, chiar şi jobenul ― era de culoare cenuşie cu pătrăţele; până şi umbrela pe care o ţinea în mână. Obrazul era din cale afară de prelung şi smead. Un nas ascuţit se încovoia deasupra unei guri largi şi cu buze subţiri şi părea că nutreşte intenţia de a se prelungi până la bărbie, dând obrazului o expresie peste măsură de caraghioasă.

Deasupra acestui portret se afla scris cu litere mari şi aurite numele iahtului: "Lindsay".

La intrarea vaporaşului în port, oamenii de pe chei se uitară uimiţi la tabloul ciudat. În preajma debarcaderului se afla un derviş{1}, ai cărui ochi întunecaţi şi cu o privire fanatică erau de asemenea aţintiţi spre tablou şi vădeau aceeaşi uimire. În timp ce descifra numele iahtului, dervişul tresări.

— Lindsay! murmură. Aşa se numea soţia acelui german afurisit, înainte de a se căsători! Încă n-a fost exterminată familia aceasta? Voi rămâne aici, ca să supraveghez vaporaşul. Femeia m-a insultat atunci. Trebuia să mă răzbun şi credeam că mi-am satisfăcut pe deplin şi de mult această dorinţă. Oare lucrurile stau altfel? Au mai rămas oare în viaţă membri ai acestei familii? Voi sta la pândă!

Motorul iahtului se oprise, iar căpitanul coborâse de pe puntea de comandă. Uşa cabinei se deschise şi în pragul ei apăru făptura pe care o înfăţişa tabloul despre care am vorbit: un bărbat înalt şi slab, îmbrăcat într-un costum din stofă cenuşie cu pătrăţele. Jobenul, peste măsură de înalt, ca şi umbrela sa uriaşă erau tot de culoare cenuşie şi cu pătrăţele. De o curea trecută peste umeri atârna un telescop lung.

Şi obrazul semăna perfect cu cel din tablou, numai că nasul avea în plus o cicatrice, care se datora unui supărător "buboi de Alepp".

Căpitanul se înclină.

— Domnul lord vrea să coboare pe uscat?

— Yes. Unde credeţi că voi coborî, dacă nu pe uscat? Sau vă închipuiţi că vreau să plutesc în jurul iahtului?

— Un asemenea gând ar fi într-adevăr greu de realizat, râse căpitanul. Dar de ce vă grăbiţi să coborâţi? Constantinopolul trebuie să fie privit de pe apă. De aici, oraşul produce o impresie măreaţă; înăuntru, însă, este strâmt, murdar şi întortocheat. Turcul îşi numeşte capitala "Obrazul strălucitor al lumii" şi are dreptate, dar numai dacă o privim din locul unde ne aflăm acum.

— Obraz strălucitor? Obrazul lumii? Nonsense! Turcii ăştia sunt suciţi. În afară de femeile şi fetele lor, n-ai ce admira la ei. Well!

Pe chipul căpitanului flutură un rânjet, pe care el şi-l ascunse totuşi printr-o plecăciune.

— Domnul lord a văzut vreodată o turcoaică?

— Of course!{2} Foarte multe şi aici şi la Berlin. Faimoasa operă Răpirea din serai de Mozart este bucata mea preferată. Tare aş vrea să trăiesc şi eu aşa ceva, căpitane! Indeed{3}. Să ştiţi că nu plec de aici, până când nu voi trăi şi eu o asemenea aventură. Well!{4}. Ia uitaţi-vă!

Şi scoase la iveală din adâncul buzunarului hainei sale o carte, care purta pe copertă titlul, scris în limba germană: "Libret. Răpirea din serai. Mare operă de Wolfgang Amadeus Mozart".

— Când trebuie să aştept înapoierea domnului lord? Căpitanul aruncă o privire fugară spre carte. Pe chipul său se ivi un zâmbet politicos, care mărturisea că el cunoaşte toanele lordului, aşa că a renunţat demult să se mai mire de ele.

— Să nu mă aşteptaţi, mormăi Lindsay. Mă înapoiez când îmi place. Well!

Începu să străbată cu paşi mari puntea îngustă de debarcare şi se folosi de umbrela sa mare şi închisă, aşa cum se foloseşte un dansator pe sârmă de prăjina cu ajutorul căreia îşi menţine echilibrul.

Când trecu pe lângă derviş şi văzu ochii sfredelitori ai acestuia îndreptaţi asupră-i, scuipă dispreţuitor.

— Neplăcută mutră! Suspectă pocitură! Ar fi trebuit să-i dau o lovitură de picior! Yes!

Căpitanul se uitase după el. Cârmaciul veni râzând lângă căpitan şi-şi săltă umerii săi largi.

— Tare-i nebun! exclamă şi scuipă peste stinghie o bucată din tutunul pe care-l mesteca. O să-şi ardă într-o zi degetele într-o aventură dintr-astea. La urma urmelor, n-are decât! Numai să nu ne vâre şi pe noi într-o încurcătură drăcească!

— Ferească Dumnezeu! Entuziasmul acesta pentru răpiri durează numai până când găseşte altceva. Mai înainte au fost taurii înaripaţi şi acum sunt turcoaicele. Aşa e el, trebuie să aibă întotdeauna câte o toană aventuroasă!

— Din partea mea, n-are decât! N-are ce să ne strice; dimpotrivă!

— Ai dreptate, cârmaciule! spuse căpitanul pe un ton din care reieşea că ar vrea să pună capăt acestei convorbiri. Şi fiindcă lordul este un stăpân cu suflet bun, aş fi oricând dispus să fac de zece ori ocolul pământului. Un stăpân ca el merită să se bucure de devotament, nu de bârfeală neroadă!

Cel despre care se vorbea pe puntea iahtului se plimba între timp prin Pera, cu paşi mari şi preocupat de tot ce se întâmpla în jurul lui. De aceea, el se uită de câteva ori în urmă şi îl observă pe derviş, al cărui turban verde strălucea în depărtare.

— Ce o fi având omul acela cu mine? se întrebă. Termin eu îndată cu el! Yes!

Coti după colţul unei ulicioare întortocheate şi se opri. Dervişul se apropie; crezuse că englezul este mult înaintea lui şi nu îşi putu ascunde uimirea care-l năpădi când se trezi în faţa lui.

— De ce te ţii după mine, nătărăule? se răsti sir David la el în limba engleză.

Dervişul nu cunoştea înţelesul acestor cuvinte sau se prefăcea că nu le cunoaşte.

— Agnamaţ-im ― nu înţeleg! răspunse el, uimit.

— Lasă fleacurile şi ia-o înainte, dacă vrei să te ajut să fugi! Well!

Dervişul înţelese din gesturile englezului că i se cere să pornească înaintea lui. Dar el voia să se ţină după sir David. De aceea rămase pe loc. Atunci, Lindsay luă o hotărâre salvatoare. Îşi ridică umbrela uriaşă şi o deschise cu atâta putere şi repeziciune, încât balenele ei tari îl loviră pe derviş drept în obraz. Aceasta era o insultă şi încă din partea unui necredincios şi european; însă dervişul cunoştea puterea şi influenţa ministrului englez, aşa că socoti că e mai bine să plece.

— Köpek, intikamyny alarim ― câine, mă voi răzbuna! îi strigă peste umeri.

— Ce-a trăncănit? mormăi lordul, încântat că-l vede plecând. Turceasca asta este o limbă neghioabă. Trebuie s-o înveţi ca s-o poţi înţelege. Eu am înţeles engleza imediat, încă din copilărie.

Apoi porni, la o depărtare destul de mare, în urma dervişului. Coti după un colţ şi după încă unul, aproape sigur că nu-l va mai întâlni pe turcul suspect.

Din pricina strădaniei sale de a scăpa de urmăritorul supărător, lordul se îndepărtase de străzile însufleţite şi nimerise într-un labirint de străzi şi ulicioare, din care nu mai ştia să iasă. Aceasta era o mare imprudenţă de care avea să se convingă în curând. E drept că lordul, dornic de aventuri, era un hoinar autentic, deprins să se descurce în orice împrejurare. Totodată, era şiret şi inventiv, vădind un curaj vecin cu îndrăzneala, dar îi plăcea uneori să dea impresia că e prost. De data aceasta, însă, simţul său de orientare îl părăsise de-a binelea şi, întrucât nu stăpânea limba turcă, el nu avea putinţa de a cere cuiva lămuririle necesare.

Frământându-şi mintea spre a găsi o soluţie, admira priveliştea străzii şi se uita la toţi cei pe lângă care trecea. Un conducător de măgari ţopăia în urma animalului său cenuşiu, îl mâna cu strigăte asurzitoare, şi-şi flutura mereu bâta, ameninţându-l. Cu ajutorul unor cuvinte aspre sau chiar al unui ghiont zdravăn, hamalii asudaţi îşi făceau loc pe uliţa strâmtă. Un curăţitor de pipe intra din casă în casă, exercitându-şi îndeletnicirea sa folositoare. Un vânzător de pepeni îşi lăuda fructele cu glas puternic. Un sacagiu încerca să-l întreacă, scoţând strigăte şi mai puternice. Negustori de toate felurile şedeau în faţa uşilor deschise ale bazarurilor lor boltite, păzindu-şi mărfurile împrăştiate în jurul lor şi străduindu-se să atragă clienţi. Numeroşi câini fără stăpân se strecurau printre trecători, scormonind lăturile de la marginea trotuarelor, lătrând asurzitor sau fugind şi chelălăind jalnic, atunci când erau alungaţi ici şi colo cu câte o lovitură de picior.

Sir David nu se simţea bine prin locurile acestea. Din când în când trântea câte o înjurătură, ca să-şi potolească necazul. Mai multe încercări, în diferite direcţii, cu scopul de a ieşi din acest cartier nenorocit, se dovediră zadarnice. Nu izbutea decât să se încurce şi mai rău.

— Damned!{5} începu el să înjure. Dacă aş şti cel puţin în ce punct cardinal ar trebui să caut locul de ancorare al iahtului meu! Atunci aş putea să mă orientez după poziţia soarelui. Am învăţat asta de la prietenul meu Kara ben Nemsi.

Se opri lângă un colţ, cu privirea îndreptată spre cer şi se uită după câţiva norişori, care se fugăreau cu repeziciune. Apoi îşi continuă cu jumătate de glas monologul, fără să se sinchisească de cei care treceau pe lângă el şi care priveau neîncrezători şi înveseliţi pe omul acela ciudat, a cărui îmbrăcăminte le atrăsese

Atenţia de departe.

— Mare netrebnic e acest Kara ben Nemsi! De data asta m-a părăsit fără milă. Altminteri a apărut totdeauna la timpul potrivit ca să mă scoată din bucluc, atunci când nu reuşeam să ies singur. Cine ştie pe unde o fi hoinărind acuma: la apaşii de lângă Rio Pecos, la haddedihni în Dşezireh sau chiar printre kurzi? Trebuie să fie pe undeva, desigur, dar numai aici nu este, prin uliţele acestea jalnice unde s-ar cuveni să fie de fapt, ca să mă ducă iar printre oameni cu care se poate schimba o vorbă.

Poate că lordul ar fi continuat să vorbească multă vreme singur, dacă o lovitură zdravănă nu l-ar fi smuls din meditaţiile în care se adâncise.

Un hamal voise să-şi facă loc şi nu se sfiise să înlăture în modul acesta, nu tocmai delicat, piedica vie care stingherea circulaţia. După ce strigă lordului uluit câteva cuvinte mânioase, pe care lordul nu le înţelese însă, hamalul îşi văzu de drum, gâfâind.

— "Măgarule! Nătărăule! Mojicule!", tună lordul în urma agresorului. Apoi îşi continuă şi el drumul, mormăind necăjit.

Mai rătăci o vreme prin diferite străzi întortocheate, până când îşi pierdu răbdarea. Oprind primul trecător pe care-l întâlni, i se adresă în englezeşte şi-l întrebă pe unde să meargă ca să ajungă în port.

Dar i se răspunse cu aceleaşi cuvinte pe care i le adresase şi dervişul, căruia-i ceruse socoteală de ce-l urmăreşte:

— Agnamaţ-im! ― Nu înţeleg!

Trecătorul săltă din umeri, în timp ce chipul său vădea o sinceră părere de rău şi lăsă nelămurit pe străinul cel ciudat.

Scena se repetă de câteva ori. Toţi cei pe care îi oprea lordul, tineri, bătrâni, oameni mai bine îmbrăcaţi sau oameni de rând, îi răspundeau în acelaşi fel:

— Agnamaţ-im!

Lordul îşi pierdu cumpătul de-a binelea.

— Maţ, maţ şi iarăşi maţ! Asta-i tot ce ştiu. M-aţi înnebunit! se înfurie el. Să se ducă dracului Consitantinopolul şi toate localităţile din jurul lui! Nu mai întreb pe nimeni şi o ţin drept înainte, până... până...

Tăcu deodată şi căscă gura până la urechi, de parcă ar fi aşteptat să înghită în clipa următoare un porumbel fript. Apoi îşi închise gura, plescăind zgomotos. Pe chipul său alunecă un zâmbet voios şi luminos, ca soarele care surâde vara câmpurilor nesfârşite.

— Straşnic! Minunat! Indeed! zâmbi el, în timp ce privirile sale mângâiau încântate firma unei cafenele, care era scrisă în limba franceză. Aici locuiesc oameni, oameni adevăraţi, cu care se poate vorbi desigur omeneşte. Aici o să intru! Aici o să mi se dea orice lămurire.

Şi se îndreptă cu paşi mari spre cafenea. Intră cu siguranţa unui om obişnuit să poruncească în localul nu tocmai spaţios şi se uită iscoditor în jur întâlnind priveliştea obişnuită a unei cafenele orientale. Podeaua murdară era acoperită ici şi colo de covoraşe. De-a lungul pereţilor erau înşirate numeroase perne, de toate culorile şi mărimile. Puţinele mese aflate în cafenea erau joase, cum sunt scăunelele din locuinţele orientale. Pereţii erau goi ― singura lor podoabă fiind o scândură de care atârnau câteva ciubuce unsuroase, aşezate unele lângă altele.

În tot localul nu erau decât trei clienţi. După îmbrăcăminte se vedea că sunt localnici, oameni din pătura de jos. Ei şedeau ghemuiţi unul lângă altul şi fumau fără să-şi vorbească, iar în dreptul fiecăruia se afla câte o ceaşcă mică de cafea; se părea că nici unul din ei nu observase intrarea străinului. Din pricina semiîntunericului care domnea în încăpere, lordul nu putu să vadă că unul din cei trei clienţi a aruncat pe sub pleoapele coborâte o privire străpungătoare spre apariţia neobişnuită şi îmbrăcată în haine din stofă cenuşie cu pătrăţele.

Deodată, se deschise o uşă în partea din fund a localului şi în pragul ei se ivi un bărbat, despre care orice cunoscător al ţărilor mediteraneene şi-ar fi dat numaidecât seama că e grec. Era patronul acestui local "prietenos" şi avea şi chipul şiret al unei vulpi. Dar nu trăsăturile, ci ochii acestui om îi caracterizau firea.

Patronului îi fu de ajuns o privire, ca să-şi dea seama cu cine are de-a face. Făcând trei plecăciuni, care ar fi măgulit desigur şi pe un prinţ, el se apropie de noul client.

— Bienvenu, monsieur! Vă urez bun-venit în casa mea! îl salută el în limba franceză, pe care o vorbea curent. Îmi îngăduiţi să întreb pe excelenţa voastră cu ce-i pot fi de folos?

Desigur că lordul cunoştea bine franceza. De aceea, el se folosi de aceeaşi limbă ca şi cafegiul, numai că în gura lui cuvintele erau lipsite de accentul plăcut care-l aveau pe buzele grecului.

— Mai întâi, te poftesc să-mi vorbeşti altfel! spuse lordul pe obişnuitul său ton poruncitor. Nu sunt excelenţa dumitale. Ai înţeles?

— Pardon! Nu puteam să bănuiesc...

— Am terminat. Nu-mi place pălăvrăgeala. Numeşte-mă monsieur! E de ajuns.

— Am înţeles.

— Şi apoi, aş vrea... hm!... aş vrea să beau ceva.

Sir David nu se simţea bine în localul acesta de mâna a cincea sau a şasea. E drept că i se făcuse sete, fiindcă rătăcise atâta vreme prin arşiţă, prin atâtea străzi şi ulicioare. Dar gândul că va putea să bea ceva aici nu-l ispitea câtuşi de puţin. Şi dacă ceruse totuşi patronului să-i aducă o băutură oarecare, explicaţia trebuia căutată numai în felul ciudat de a gândi al lordului.

El nu uita niciodată, oriunde s-ar fi aflat, că este englez, fiu al mândrului popor insular care stăpâneşte mările lumii. De aceea, socotea că nu trebuie să stâr- nească o impresie jalnică, nici în colţul cel mai îndepărtat al pământului. Apoi, el era lordul David Lindsay, membru al celei mai vechi nobilimi engleze. Şi, în calitatea aceasta, respecta întotdeauna principiul împrumutat de la francezi: Noblesse oblige{6}.

Datorită acestor două motive, el credea că şi acum se cuvine să aibă o atitudine impunătoare şi să dovedească patronului că nu este un om de rând. Ar fi putut să întrebe pur şi simplu pe unde să meargă ca să ajungă în port şi să-şi vadă de drum. Dar nu era în stare să procedeze în felul acesta. El nu voia să i se dăruiască nimic, nici măcar o lămurire.

— Doriţi cafea, şerbet sau...?

Grecul îşi prelungise ultimul cuvânt şi trezise astfel curiozitatea lui Sir David.

— Mai ai şi altceva?

— Pentru clienţii mei care nu aparţin religiei Profetului am un vin grecesc excelent, un "Samos" autentic, vechi, bine păstrat, un adevărat nectar.

— Hm!, Samos"! Asta-i aproape tot atât de bun ca "Sherry"-ul sau vinul de Porto! Aş vrea să-l gust.

— Atunci mi-aş îngădui să vă rog, monsieur, să aveţi bunăvoinţa de a lua loc în cârciumă.

Lordul îşi închise ochiul stâng şi-l privi cu cel drept:

— Cârciumă?

— Trebuie să vă gândiţi, îl lămuri patronul, că mai toţi clienţii mei sunt adepţi ai Profetului, care-i opreşte să bea vin. Ar însemna să le jignesc simţămintele religioase dacă aş servi în prezenţa lor sticle şi pahare cu vin celor care sunt de altă credinţă. Şi apoi, poate s-ar isca intre clienţi discuţii neplăcute, care ar fi foarte

Primejdioase pentru liniştea localului meu. De aceea, am şi o cârciumă! Acolo vă puteţi desfăta în voie cu nobila băutură.

— Bine! hotărî lordul. Arată-mi cârciuma!

El îl urmă pe grec prin uşa din fund şi pătrunse într-un gang întunecos, la capătul căruia birtaşul deschise uşa unei odăiţe situată pe partea dreaptă. O privire aruncată înăuntrul ei îi fu de ajuns lui sir David ca să-şi vadă confirmată bănuiala ce-l năpădise pe parcursul îndelungatei explicaţii a birtaşului, cu privire la îndreptăţita existenţă a acestui local separat. "Cârciuma" era orânduită tot după obiceiul oriental, ca şi încăperea din faţă şi era plină de covoare, perne şi mese joase. Ea nu dădea impresia că ar fi destinată clienţilor greci, armeni şi unor nemahomedani, fiindcă într-un asemenea caz ar fi fost mobilată cu scaune, bănci şi mese înalte. Dimpotrivă, aşa cum bănuise de la început David Lindsay, felul cum era orânduită cârciuma dovedea că în ascunzătoarea aceasta tainică veneau din când în când unii fii necredincioşi ai Profetului, care voiau să se delecteze cu neîngăduitul suc al strugurilor. Aici erau siguri că nu vor avea de întâmpinat nici o stânjenire neplăcută. Singura fereastră a încăperii era situată la o înălţime de vreo doi metri, aproape lângă tavan şi era atât de mică, încât nimeni nu i-ar fi putut vedea din afară. Iar pentru oficierea tainică a slujbelor la altarul lui Bachus, pernele moi erau foarte nimerite, ca şi lumina palidă a candelei care atârna din tavan în mijlocul odăii.

Lordul îşi strâmbă buzele subţiri într-un zâmbet mulţumit:

— Îmi place! Aici voi gusta "Samos"-ul dumitale.

Era încântat că dorinţa de a ieşi din labirintul supărător îl îndemnase să intre în cafenea. Astfel putea să împace utilul cu plăcutul. O înghiţitură de vin autentic grecesc nu era de dispreţuit în ţara aceasta a cafelei eterne. Îşi descheie cureaua de care atârna telescopul cel lung şi îl aşeză pe o pernă împreună cu umbrela. După aceea se trânti şi el pe perna alăturată.

Birtaşul stătea tăcut lângă uşă şi-i urmărea mişcările. În cele din urmă, se hotărî să răspundă cuvintelor clientului său.

— Ah, monsieur, vă asigur că nu vă veţi mulţumi să-l gustaţi. Dacă sunteţi un adevărat cunoscător, veţi bea o cană întreagă din "Samos"-ul meu.

— Să vedem! Adu-mi vinul!

Grecul se grăbi să-i îndeplinească dorinţa şi ieşi din odaie, zâmbind. Faptul că străinul nu-l întrebase despre preţul vinului se părea că-l îndeamnă să tragă concluzii favorabile cu privire la situaţia lui materială. Şi cârciumarul se hotărî să nu lase nefolosit un prilej de câştig atât de ademenitor şi rar.

Nu trecu mult şi se înapoie la sir David, aşezând pe măsuţa din faţa lui o cană şi un pahar.

— Îmi îngăduiţi să torn vinul?

Sir David îi dădu în lături mâna serviabilă.

— Stai! Eşti mahomedan?