Cele 500 milioane ale Begumei - Jules Verne

 Capitolul I.

 ÎN CARE MR. SHARP ÎŞI FACE APARIŢIA.

 Aceste jurnale englezeşti sunt, într-adevăr, bine redactate! îşi spuse doctorul, trântindu-se într-un fotoliu de piele.

 Doctorul Sarrasin practicase întreaga lui viaţă monologul, care este una dintre caracteristicile celor distraţi.

 Era un om de cincizeci de ani, cu trăsături fine, cu ochii vii şi limpezi sub ochelarii cu ramă de oţel, cu o fizionomie în acelaşi timp gravă şi plăcută, unul dintre acei inşi despre care spui la prima vedere: iată un om de ispravă. La această oră matinală, cu toate că nu avea o ţinută pretenţioasă, doctorul era ras proaspăt şi arborase o cravată albă.

 Pe covor, pe mobilele camerei sale de hotel de la Brighton erau răspândite ziarele Times, Daily Telegraph, Daily News. Abia sunase ora zece şi doctorul avusese timp să facă înconjurul oraşului, să viziteze un spital, să se întoarcă la hotel şi să citească în principalele ziare londoneze darea de seamă în extenso1 a unui memoriu pe care-l prezentase, cu două zile în urmă, la marele Congres Internaţional de Igienă, în legătură cu invenţia sa: un numărător al globulelor sângelui.

 În faţa lui, o tavă acoperită cu un şervet alb conţinea un cotlet fript cât trebuie, o ceaşcă de ceai fierbinte şi câteva dintre acele sandvişuri cu unt pe care bucătarii englezi le pregătesc de minune, datorită pâinişoarelor speciale furnizate de brutari.

 — Da, repetă el, aceste jurnale din Regatul Unit sunt într-adevăr foarte bine redactate, nu se poate susţine contrariul!… Cuvântul vicepreşedintelui, răspunsul doctorului Cicogna din Neapole, intervenţiile pe marginea memoriului meu, totul e prins din zbor, pe viu, fotografiat:

 Ia cuvântul doctorul Sarrasin din Douai. Onorabilul membru vorbeşte în franţuzeşte. „Auditorii mei mă vor ierta că-mi iau această libertate – spune el la început – dar ei pricep, desigur, mai bine limba mea decât aş fi eu în stare să o vorbesc pe a lor”…

 — Cinci coloane cu litere mici!… Nu ştiu care dintre dările de seamă e mai bună, cea din Times sau cea din Telegraph… Nu poate exista mai multă fidelitate şi preciziune!

 Doctorul Sarrasin ajunsese aici cu reflecţiile sale, când însuşi maestrul de ceremonii – cine ar îndrăzni să dea un titlu mai modest unui personaj îmbrăcat cu atâta corectitudine în negru! – bătu la uşă şi întrebă dacă „monsiou” poate fi deranjat…

 „Monsiou” este numele pe care englezii se cred obligaţi să-l dea tuturor francezilor fără deosebire, la fel cum şi-ar imagina că nesocotesc toate regulile de politeţe adresându-se unui italian altfel decât cu „Signor” şi unui german altfel decât cu „Herr”. La urma urmei, poate că au dreptate. Această obişnuinţă are avantajul incontestabil de a indica de la început naţionalitatea oamenilor.

 Doctorul Sarrasin luă cartea de vizită care-i fusese prezentată. Destul de surprins că i se fac vizite într-o ţară unde nu cunoştea pe nimeni, el fu de-a dreptul uimit citind pe dreptunghiul minuscul de hârtie.

 Mr. Sharp, solicitor

 93. Southampton row London.

 Ştia că un „solicitor” este sinonimul englez al unui grefier sau, mai precis, al unui om al legii hibrid, intermediar între notar, grefier şi avocat – procurorul de odinioară.

 — Ce naiba am eu de împărţit cu Mr. Sharp? se întrebă el. Să mă fi băgat fără voie în vreo încurcătură?… Eşti sigur că-i pentru mine?

 O, yes, monsiou.

 Ei bine, să intre!

 Maestrul de ceremonii introduse un bărbat încă tânăr, pe care doctorul îl clasă, de la prima vedere, în marea familie a „capetelor de mort”. Buzele sale subţiri sau mai bine-zis uscate, dinţii săi albi şi lungi, oasele temporale descărnate sub o piele pergamentoasă, tenul său de mumie şi ochii mici, cenuşii, sfredelitori îi dădeau drepturi incontestabile la această clasificare. Scheletul său dispărea, de la călcâie până la occiput, sub un „ulster-coat”2 în carouri. În mâna dreaptă strângea minerul unei valize de piele lucioasă.

 Acest personaj intră, salută scurt, puse jos valiza şi pălăria, se aşeză fără să ceară îngăduinţă şi spuse:

 — William Henry Sharp junior, asociat al casei Billows, Green, Sharp & Co. Am onoarea cu doctorul Sarrasin?

 — Da, domnule.

 Francois Sarrasin?

 Acesta este, într-adevăr, numele meu.

 Din Douai?

 Douai este reşedinţa mea.

 Tatăl dumneavoastră se numea Isidore Sarrasin?

 Exact.

 Am stabilit deci că se numea Isidore Sarrasin.

 Mr. Sharp scoase un carnet din buzunar, îl consultă şi reluă:

 Isidore Sarrasin a murit la Paris în l857, în arondismentul al V-lea, strada Taranne, numărul 54, hotelul Şcolilor, actualmente dărâmat.

 Într-adevăr, încuviinţă doctorul, din ce în ce mai surprins. Dar vreţi să-mi explicaţi…