Seria Oriental - Volumul 4 - Prin Văgăunile Balcanilor - Karl May

Capitolul I – Începe urmărirea.

 Nu trecuse prea mult timp de când eu, Halef, Omar şi Osco părăsisem călare Adrianopolul, întovărăşiţi fiind de cei trei poliţai, când, deodată, auzirăm în spatele nostru tropot de cal. Întoarserăm capetele şi zărirăm un călăreţ care se străduia din răsputeri să ne ajungă din urmă. Numaidecât, ne înfrânarăm caii, pentru a-i îngădui să se apropie şi îl recunoscurăm curând pe Malhem, portarul lui Hulam. Călărea pe un cal încărcat din greu cu câteva baloturi, de pe care descălecă imediat ce ajunse în dreptul nostru.

 — Sallam! ne salută, scurt.

 I-am răspuns la salut şi la privirea noastră întrebătoare, el îmi dădu următoarea explicaţie:

 — Iertare, effendi, că v-am oprit din drum! Ştiu că sunteţi foarte grăbiţi. Dar stăpânul meu mi-a poruncit să vin după dumneavoastră.

 — De ce? l-am întrebat.

 — Ca să vă aduc acest cal.

 — Da’ cu ce l-ai încărcat?

 — De-ale gurii şi alte lucruri de care, poate, veţi avea nevoie.

 — Dar avem provizii pentru mai multe zile!

 — N-are importanţă! Stăpânul meu gândeşte că oamenii pe care îi urmăriţi s-ar putea abate de la drumul drept. Dacă veţi ajunge în munţi, acolo nu veţi găsi hrană decât pentru cai, nu şi pentru voi.

 — Stăpânul tău este un om foarte bun. Dar acest cal încărcat din greu nu va face altceva decât să ne încetinească, mersul.

 — Eu vi l-am adus; eu trebuie să ascult poruncile stăpânului meu. Mergeţi sănătoşi! Allah să vă ajute să călătoriţi cu bine!

 Acestea fiind zise, Malhem aruncă frâul peste gâtul calului, se răsuci şi o luă la fugă înapoi spre Adrianopol.

 Îndată, Halef îşi întoarse calul cu faţa spre oraş şi întrebă:

 — Să mă duc după el, sidi?

 — De ce?

 — Să-l prind şi să-l aduc aici, ca să-ţi facă pe voie.

 — Lasă-l să plece! Nu putem să pierdem timpul.

 — Oare ce-o fi împachetat în păturile şi în rogojinile alea?

 — Nu ne interesează acum. O să vedem mai târziu, când se lasă seara. Ia calul de frâu. Să pornim la drum!

 Ne-am reluat drumul întrerupt. Eu călăream în faţă iar ceilalţi mă urmau. Mergeam aşa, pentru că trebuia să mă uit după urme, deşi nu prea erau speranţe să găsim vreuna.

 Drumul era destul de animat, deşi nu putea fi numit ca fiind o cale prea bătătorită. Micuţul hagiu avusese dreptate atunci când spusese că aici nu era la fel de uşor ca în Sahara să descoperi urme. De aceea, nici nu priveam cu atenţie drumul, ci marginea sa din stânga. Cealaltă margine a drumului o forma malul Ardei. Atâta timp Cât nu găseam aici urme care să-mi confirme că cei trei călăreţi pe care îi urmăream s-ar fi abătut din drum, puteam să fiu aproape sigur că cei căutaţi se aflau înaintea noastră. Ne-am întâlnit pe drum cu mai mulţi călăreţi, căruţe greoaie şi pedeştri, dar nu am adresat nici o întrebare nimănui. Întrucât fugarii trecuseră călare pe aici cu o seară înainte, niciunul din cei întâlniţi de noi în cale nu putea să-l fi văzut. Nu m-am oprit nici la micul grup de colibe pe lângă care am trecut, căci, de aici, drumul nu se bifurca în nici o altă direcţie pe care ar fi putut s-o apuce Barud el Amasat. Dar, când am ajuns într-o mică localitate, numită Ortakoj, de unde porneau mai multe cărări, ne-am oprit şi ne-am adresat primului om pe care l-am întâlnit:

 — Sallam! Se află oare, în acest loc, Allah să-l binecuvânteze, vreun paznic de noapte?

 Cel întrebat purta la brâu o sabie uriaşă, ţinea în mâna dreaptă un ciomag înspăimântător, în jurul fesului îşi înfăşurase o basma groasă, care părea ţeapănă de murdară ce era şi umbla desculţ. M-a examinat cu atenţie câteva clipe şi tocmai se pregătea să facă acelaşi lucru şi cu ceilalţi.

 — Ei? l-am întrebat, nerăbdător.

 — Uşurel, uşurel! m-a admonestat zdrenţărosul.

 Se rezemă de ciomag şi începu să examineze cu atenţie statura micuţului hagiu. Halef, însă, ajunsese la capătul răbdării şi îşi trase afară biciuşca.

 — Ştii, oare, cum se numeşte lucrul acesta?

 Cel întrebat se umflă în pene şi puse mâna pe sabie.

 — Dar tu, ştii cum se numeşte asta, mititelule?

 Mititel! Nici un alt cuvânt nu l-ar fi jignit mai mult pe Halef. Ridică mâna ca să lovească; rapid, însă, mi-am împins calul între el şi cel ameninţat şi l-am avertizat:

 — Nu fi nechibzuit, Halef! Omul ăsta n-o să-mi mai răspundă la nici o întrebare.

 Am scos din pungă o monedă micuţă, i-am arătat-o celui ce purta sabia şi am repetat:

 — Deci, se află pe-aici vreun paznic de noapte?

 — Îmi dai bănuţul? m-a întrebat el.

 — Da.

 — Atunci, dă-mi-l! răspunse omul, scurt şi întinse mâna.

 — Mai întâi răspunde!

 — Da, există un paznic de noapte. Dar acum, dă-mi bănuţul!

 Erau doar câteva parale de aramă.

 — Ia-l! i-am spus. Unde locuieşte paznicul de noapte?

 Băgă bănuţul în buzunar, dădu din cap şi întrebă rânjind:

 — Mă plăteşti şi pentru întrebarea asta?

 — Ţi-am plătit destul!

 — Pentru prima, dar nu şi pentru a doua.

 — Bine, poftim, ai aici încă doi bănuţi de cinci parale! Deci, unde locuieşte paznicul?

 — Acolo, în ultima casă, îmi explică omul, arătând spre o clădire care nu merita nici măcar să fie numită colibă, ci mai degrabă grajd.

 Ne-am îndreptat spre acea direcţie. Când am ajuns la dărăpănata locuinţă, am descălecat, ca să pot trece prin gaura care ţinea loc de intrare şi ieşire. Chiar în acea clipă, în dreptul deschizăturii aceleia apăru o femeie care fusese atrasă afară de tropotul cailor noştri.

 — Vai de mine! Închide ochii! strigă ea şi se trase grăbită înapoi.

 Nu avea faţa acoperită de văl. De aceea se speriase atât de tare. Era desculţă şi îmbrăcată cu un veşmânt vechi, zdrenţuit, iar părul parcă îl avea din pâslă. După cum arăta, se părea că, de luni de zile, apa nu-i atinsese faţa. Eram gata-gata să cred că femeia nu se va mai lăsa văzută, dar, după ce am strigat, nerăbdător, de câteva ori, ea îşi făcu, totuşi, apariţia. Acum, îşi ţinea în dreptul feţei fundul unui coş spart. Ne putea privi printre crăpăturile împletiturii, fără, însă, ca noi să ne putem încânta ochii cu frumuseţea ei.

 — Ce vreţi? ne întrebă ea, timidă.

 — Aici locuieşte paznicul de noapte? a trebuit să întreb din nou.

 — Da…

 — Tu eşti nevasta lui?

 — Eu sunt singura lui nevastă, replică mândră femeia.

 Acorda multă valoare sublinierii faptului că era singura stăpână a inimii bărbatului care era paşa al ei nocturn.

 — Este acasă?

 — Nu.

 — Unde se află stăpânul tău?

 — A plecat.

 — Unde?

 — Pe cărările slujbei lui.

 — Dar încă nu este noapte!

 — Stăpânul meu nu veghează numai nopţile, ci şi ziua asupra supuşilor padişahului. Nu este doar paznic de noapte, ci şi servitorul lui kiaja (primar), ale cărui porunci trebuie să le urmeze.

 Deodată mi-a venit în minte omul cu care tocmai vorbisem puţin mai înainte. M-am întors şi într-adevăr, el se îndrepta încet şi mândru către noi. Asta era chiar prea de tot. Cu o figură cât se poate de sumbră, am făcut câţiva paşi spre el.

 — Chiar tu eşti paznicul de noapte? l-am întrebat pe cel ce purta sabia.

 — Da, răspunse el, arogant.

 Hagi Halef Omar observă că nu mai eram în toane bune şi îşi mână calul spre paznicul nopţilor şi al zilelor, ca să poată fi cu ochii pe mine. Ştiam ce vrea şi i-am făcut, aprobator, cu ochiul:

 — De ce nu mi-ai spus asta de la început, atunci când am vorbit cu tine? l-am întrebat, cu severitate.

 — N-am avut trebuinţă. Mai ai bani?

 — Suficienţi, pentru tine. Fii atent, am să-ţi plătesc anticipat pentru toate întrebările pe care ţi le voi mai pune de acum înainte.

 Am mai făcut un semn cu ochiul şi biciul lui Halef pocni deodată pe spinarea paznicului supuşilor padişahului. Vru să sară înapoi, dar micul hagiu îşi strânsese atât de bine calul între coapse, încât îl înghesui pe paznic spre perete şi îl tot pocni cu biciul. Celui pedepsit nici măcar nu-i trecu prin cap să se folosească de sabie sau de ciomag. Ţipa pe toate tonurile posibile şi „singura” sa nevastă făcea la fel, uitând, cu ocazia aceasta, să-şi mai ţină în dreptul feţei fundul de coş. Aruncă cât colo acest păzitor al demnităţii sale feminine, se repezi la calul hagiului, apucându-l de coadă şi trăgând din toate puterile, în vreme ce striga:

 — Vai ţie, vai ţie! Cum poţi să-l insulţi pe servitorul şi favoritul padişahului? Înapoi, înapoi! Ajutor, ajutor!

 La aceste strigăte ascuţite, începură să iasă pe uşile căsuţelor şi ale colibelor bărbaţi, femei şi copii, care se îndreptau grăbiţi spre noi, pentru a se interesa care era pricina pentru care se răcnea în aşa hal.

 I-am făcut semn lui Halef să înceteze şi mă ascultă. Cred că paznicul de noapte primise vreo douăsprezece lovituri puternice. Dădu drumul jos ciomagului din mâna dreaptă, apucă sabia de la brâu iar, cu mâna stângă, începu să se frece pe spate.

 — Cum ai îndrăznit? Vrei să te scurtez de cap? Am să asmut asupra ta întreaga obşte şi am să-i las să te facă praf!

 Halef începu să râdă. Vru să răspundă ceva, dar nu ajunse s-o facă, întrucât un bărbat se repezi printre cei prezenţi şi mi se adresă răstit:

 — Ce se petrece aici? Cine sunteţi?