Taina ghetarilor - James Oliver Curwood

CAPITOLUL 1

ÎNTRE JANDARMUL CONNISTON şi ucigaşul Keith exista o asemănare izbitoare. Amândoi observaseră acest amănunt, care-i lega în chip misterios. Conniston simţea că e pe cale să facă un pas greşit, să calce jurământul de a-şi îndeplini întotdeauna conştiincios datoria; era în trista împrejurare de a deveni sperjur. De aproape o lună încerca să înăbuşe simţimântul ciudat ce-l lega de Keith. El era reprezentantul legii. Era personificarea legii. De doi ani şi mai bine urmărea pe Keith şi mereu îi răsuna în urechi ultima frază a superiorului său:

— Nu te înapoia până ce nu-l prinzi. Adu-l viu sau mort… Altfel…

O tuse chinuitoare îl zgudui, întrerupându-i şirul gândurilor. Se ridică în capul oaselor. Câteva picături de sânge îi pătară buzele. La auzul strigătului de durere al lui Conniston, Keith veni lângă el şi-l sprijini cu braţul său puternic, fără să spuie nimic. După câteva secunde bolnavul îşi şterse sângele de pe buze şi încercă să zâmbească. Expresia dureroasă din ochii săi nu dispăruse încă. Apucă de mână pe Keith, acea mână a cărei încheietură purta încă urmele cabrioletelor. La vederea lor, îşi reaminti de cruda realitate. Soarta se juca în mod tragic cu viaţa lor.

— Îţi mulţumesc, prietene – zise el – îţi mulţumesc.

Şi cuprinse între degetele lui mâna celuilalt.

Deasupra acoperişului, viscolul din ţinuturile polare urla năprasnic, încercând parcă să distrugă micuţa colibă, care îndrăznea să-i stea în cale, aci, la capătul pământului, la o depărtare de opt sute de mile de ţinuturile civilizate. Se auzeau gemete ciudate, sunete ascuţite şi stranii, vaiete sfâşietoare, care făceau să te cutremuri. Când, în sfârşit, acestui vârtej înfiorător îi urmă o tăcere adâncă, cei doi bărbaţi simţiră pământul îngheţat, de sub picioarele lor, cutremurându-se, din cauza zguduiturii puternice a blocurilor de gheaţă din golful Hudson, sfărâmate în mii de bucăţi. În acelaşi timp, se auziră şi nişte zgomote asurzitoare, asemănătoare bubuiturilor de tun. Câteodată acest zgomot infernal era întrerupt de un trosnet prelung: un bloc de gheaţă era sfărâmat în bucăţi cu o rezonantă ca de pocnet de puşcă.

— Ar fi mai bine să stai culcat, zise Keith.

Conniston, însă, se sculă încet şi se apropia de masă. De abia se ţinea pe picioare. Se aşeză pe un scaun, iar Keith în faţa lui. Pe masă erau împrăştiate nişte cărţi de joc murdare. Conniston se jucă cu ele, apoi îşi întoarse ochii spre tovarăşul său de colibă şi râse.

— Ciudată situaţie… foarte ciudată – zise el – nu-i aşa, Keith?

Conniston era englez. Ochii lui albaştri aveau o strălucire ironică.

— Adevărat, caraghioasă situaţie! adăugă el.

— Ciudată, nu caraghioasă, îl corectă Keith.

— Ba chiar caraghioasă, susţinu celălalt. Se împlinesc în curând doi ani şi trei luni, de când am fost trimis în urmărirea ta. Mi s-a spus să te aduc viu, sau mort… şi după doi ani şi două luni… Ai merita să trăieşti o sută de ani ca răsplată pentru îndemânarea ta, Keith, căci m-ai făcut să trec prin toate chinurile iadului. Eram să îngheţ, să mor de foame, să mă înec. De un an şi jumătate n-am văzut femeie albă. A fost o goană îngrozitoare. Dar, în sfârşit, te-am învins. Asta-i, însă, partea amuzantă, Keith. Te-am învins şi te-am prins şi dovada se vede şi acum: e urma lăsată de cabriolete pe mâinile tale. Am ieşit învingător, trebuie să recunoşti lucrul ăsta! Trebuie să fii mărinimos şi să admiţi, dragul meu, căci aceasta-i ultima victorie pe care o câştig în viaţă.

Glasul lui era îndurerat. Keith dădu din cap.

— Ai câştigat – zise el – victoria ta e completă, căci atunci când gerul ţi-a atacat plămânii…

— N-ai profitat de prilej ca să fugi, îl întrerupse Conniston. Asta-i latura ridiculă a întâmplării. Aci începe partea de necrezut. Te aveam în mână, legat cobză, gata pentru spânzurătoare, când, deodată, un val de frig îmi atacă plămânii şi toată situaţia se schimbă. În loc să te porţi cu mine cum aveam eu de gând să mă port cu tine, în loc de a mă omorî sau de a profita de ocazie că eram lipsit de putere şi să fugi, tu m-ai îngrijit ca pe un frate, Keith. Ce ar putea fi mai ridicul?

Conniston întinse mâna peste masă şi apucă mâna lui Keith. Apoi rămase câteva clipe cu capul plecat, în timp ce un acces de tuse îi zgudui tot corpul. Keith îşi dădu seamă de durerea lui Conniston, căci degetele acestuia îi strângeau mâna cu disperare. Când bolnavul putu să ridice capul, tovarăşul său văzu că, din nou, buzele îi erau pătate de sânge.

— Mi-am făcut exact socoteala – continuă Conniston, după ce-şi şterse buzele cu o cârpă înroşită de sânge – azi e Joi. Sfârşitul va veni Vineri noaptea, sau poate Sâmbătă. Am urmărit de zeci de ori fazele acestei boli. Înţelegi? Mai am două zile înaintea mea, poate chiar numai una. Apoi va trebui să sapi o groapă şi să mă îngropi. După aceasta, nu vei mai fi reţinut aici de cuvântul de onoare pe care mi l-ai dat, în momentul când ţi-am scos cătuşele. Aş vrea să ştiu: ce ai de gând să faci, după ce vei pleca de aci?

Pe faţa lui Keith erau săpate brazde adânci. Se vedea că omul acesta suferise şi că în sufletul lui se ascundea o tragedie. Cu o zi înainte vorbiseră de vârsta lor. Keith avea treizeci şi opt de ani, era ceva mai tânăr decât omul care-l prinsese şi căruia-i era dat să moară tocmai în momentul când ieşise învingător. Până acum nu vorbiseră încă deschis despre moarte. Era o chestiune foarte dureroasă şi neplăcută pentru Keith, care ar fi preferat să omoare un om, decât să spună tovarăşului său că trebuia să moară. Acum însă, când Conniston vorbise cu o linişte demnă de admirat despre sfârşitul său atât de apropiat, Keith simţi că-i se ia o greutate de pe piept. Şedeau unul în fata celuilalt, cătându-şi ţintă în ochi. De data aceasta Keith fu acela care apucă mâna tovarăşului său. În lumina slabă a lămpii, păreau doi fraţi.

— Ce ai de gând să faci! repetă Conniston.

Fata lui Keith păru că îmbătrâneşte sub privirea stăruitoare a muribundului.

— Cred… că mă voi înapoia, şopti el.

— Vrei să te întorci la Coronation Gulf? La hoarda aceea de eschimoşi nespălaţi? Dacă o faci te-ai condamnat singur: vei înnebuni!

— Ştiu – zise Keith – dar e singurul lucru ce-mi mai rămâne de făcut. O ştii tot atât de bine ca şi mine. Ştii mai bine decât oricine cum m-au gonit dintr-un loc într-altul. Dacă aş pleca spre Sud…

De data aceasta, Conniston trebui să-i dea dreptate.

— Da, aşa e – recunoscu el – eşti urmărit cu înverşunare şi tu te străduieşti în deajuns ca să le faci munca aceasta cât mai grea. Dar te vor prinde şi acolo şi… îmi pare rău.

Conniston îşi retrase mâna. Îşi umplu pipa şi o aprinse. Keith observă că ţinea lumânarea fără ca mâna să-i tremure. Curajul acestui om era de admirat.

— Îmi pare rău – reluă el vorba – tu ştii cât ţiu la tine, Keith! Aş fi vrut ca tu să nu fi ucis un om şi ca noi doi să fi fost fraţi. În noaptea când le-am dat drumul câinilor poliţişti ca să te găsească, am simţit că înnebunesc. Nu ţi-aş fi povestit toate acestea, dacă n-aş fi atât de aproape de moarte. Acum pot să-ţi vorbesc sincer. Nu e uman să sileşti un om să se ascundă trei ani aici, să alerge dintr-un loc într-altul şi apoi să-l prinzi şi să-l omori. Ştiu că, în cazul tău, n-a fost drept că s-a procedat astfel. O simt. Nu mai cred în dreptatea absolută a justiţiei. Nu te întreb din simplă curiozitate, ci aş vrea să ştiu… de ce ai ucis pe judecătorul Kirkstone?

Keith îşi strânse pumnii. Conniston văzu în ochii săi albaştri, strălucirea unei flăcări sălbatece. O tăcere adâncă se lăsă peste colibă. Nu se auzea nimic decât lătratul neîntrerupt al vulpilor albe, ţipete ascuţite care acopereau pârâitul îndepărtat al sloiurilor de gheaţă.

— Vrei să ştii de ce am ucis pe judecătorul Kirkstone?

Keith rosti încet aceste cuvinte. Pumnii i se deschiseră, dar în ochii lui tot mai ardea aceeaşi flacără sălbatecă.

— Autorităţile ce spun, Conniston?

— Că l-ai ucis cu sânge rece şi că poliţia nu va fi liniştită, până ce nu vei fi spânzurat.

— Vorbesc foarte precis! Ce ar fi dacă aş susţine că nu l-am ucis eu pe judecătorul Kirkstone?

Conniston îşi aplecă bustul înainte; dar făcuse o mişcare prea bruscă. O tuse seacă îi zgudui tot corpul şi, când îşi reveni, răsuflarea ii era întretăiată, ca şi cum ar fi alergat prea repede.

— Dumnezeule! Când mă gândesc că nu voi mai trăi până Duminecă şi poate chiar, nici până Sâmbătă! exclamă el, răsuflând din greu. Mi-e teamă, Keith, că voi muri chiar mâine!

— Nu, nu; te înşeli, protestă Keith, stăpânindu-şi emoţia. Mai bine culcă-te la loc!

Conniston îşi reveni puţin.

— De ce să mor ca un câine? Spune tu, băiete! Eu sunt pe moarte şi nu mă poţi minţi. Este adevărat că ai omorât pe judecătorul Kirkstone?

— Nu ştiu, răspunse Keith, încet, privind neclintit pe Conniston. Cred că da şi, totuşi, nu sunt sigur. M-am dus la el în noaptea aceea, hotărât să obţin cu orice preţ dreptate, nu să-l omor. Ah! Conniston, de ai fi văzut lucrurile cu ochii mei! Dacă l-ai fi cunoscut pe tatăl meu ai fi procedat ca şi mine. Mama a murit când eram copil mic şi am rămas sub ocrotirea tatălui meu. Trăiam ca nişte camarazi. Nu l-am privit niciodată numai ca pe un tată. Taţii sunt toţi la fel. El era însă altfel. De la vârsta de zece ani eram nedespărţiţi. Îmi pare că, de abia când am împlinit douăzeci de ani mi-a destăinuit duşmănia ce exista între el şi Kirkstone dar, până în momentul când Kirkstone, l-a arestat, eu n-am dat mare importantă acestei duşmănii, nu m-am gândit că ar putea vreodată avea vreo consecinţă. De abia atunci mi-am dat seamă că vulpoiul pândise ani de zile, până ce a găsit prilejul favorabil. Tata s-a lăsat prins în cursa ce-i fusese întinsă. Dar chiar după aceea el credea că vina o poartă duşmanii săi politici, iar nu Kirkstone. În curând, însă, descoperirăm adevărul. Tata fu condamnat la zece ani închisoare. Era nevinovat! Şi singura fiinţă care ar fi putut să dovedească nevinovăţia sa era Kirkstone, omul care se bucura de chinurile victimei sale. Conniston, dacă ai fi ştiut toate acestea şi ai fi fost în locul meu, ce ai fi făcut oare?

Conniston aprinse încă o lumânare şi răspunse apoi şovăind:

— Nu ştiu, dragul meu, dar tu ce-ai făcut?