Seria Pardaillan - Volumul 1 - Cavalerii Pardaillan - Michel Zevaco

Capitolul I  Cei doi fraţi

Casa era scundă, numai parter, cu o înfăţişare modestă. Lângă o fereastră deschisă, într-un fotoliu cu armoarii, un bărbat, un bătrân maiestuos cu părul alb: una dintre acele fizionomii aspre ca ale căpitanilor care au supravieţuit epopeilor războinice de pe vremea regelui Francisc I.

Fixa cu o privire încruntată forma cenuşie a castelului feudal al familiei Montmorency care-şi ridica, în depărtare, spre cer, orgoliul turnurilor sale ameninţătoare.

Apoi privirea lui se întoarse. Un suspin teribil ca un blestem tăcut îi umflă pieptul; întrebă:

— Fata mea?... Unde-i fata mea?...

O servitoare, care făcea ordine prin cameră, răspunse:

— Domnişoara a plecat în pădure să culeagă lăcrămioare.

O expresie indescriptibilă de tandreţe lumină chipul bătrânului care, duios, surâse şi şopti:

— Da, adevărat, e primăvară. Gardurile vii îşi împrăştie parfumul. Fiecare pom este un buchet. Totul râde, totul cântă, sunt flori pretutindeni. Dar floarea cea mai frumoasă eşti tu, Jeanne, copila mea nobilă şi inocentă...

Privirea lui se îndreptă apoi din nou către silueta formidabilă a castelului aşezat pe colină, ca un monstru de piatră care îl pândea din depărtare...

— Tot ce urăsc se află acolo! mârâi el. Acolo e puterea care m-a zdrobit, m-a nimicit! Da, eu, senior de Piennes, altădată stăpân al unui întreg ţinut, am ajuns să trăiesc aproape în mizerie, pe acest modest petec de pământ pe care mi l-a lăsat rapacitatea conetabilului!... Ce spun eu, smintitul de mine!... Nu se străduieşte el, în această clipă chiar, să mă alunge şi din acest ultim refugiu!... Cine ştie dacă mâine fiica mea va mai avea o casă în care să se adăpostească!... O Jeanne a mea... îţi vei culege florile... poate ultimele tale flori!...

Două lacrimi tăcute trasară o urmă amară printre ridurile acestui chip deznădăjduit.

Deodată, păli îngrozitor: un călăreţ, îmbrăcat în negru, descăleca în faţa casei, intra şi se înclina în faţa lui!...

"Drace!... Vechilul lui Montmorency!..."

— Senior de Piennes, spuse omul în negru, tocmai am primit de la stăpânul meu conetabilul un act pe care am poruncă să vi-l transmit de îndată.

— Un act, şopti bătrânul, în timp ce un puternic fior de nelinişte îl scutură din cap până-n picioare.

— Domnule de Piennes, penibilă este misiunea mea: acest act, pe care vi-l înmânez, este copia unei hotărâri a Parlamentului din Paris datând de ieri, sâmbătă 25 aprilie anul curent, 1553.

— O hotărâre a Parlamentului! exclamă înăbuşit seniorul de Piennes ridicându-se în picioare şi încrucişând braţele. Vorbiţi, domnule. Ce lovitură îmi mai dă ura conetabilului? Haideţi! Spuneţi!

— Seniore, spuse vechilul cu un glas coborât şi parcă ruşinat, hotărârea afirmă că dumnea-voastră ocupaţi fără drept domeniul Margency; că regele Ludovic al XII-lea şi-a depăşit atribuţiile atunci când v-a acordat proprietatea asupra acestui pământ care trebuie să fie restituit casei Montmorency şi vi se ordonă să restituiţi conacul, cătunul, păşunile şi pădurea în termen de o lună.

Seniorul de Piennes nu făcu nici o mişcare, nici un gest. O paloare şi mai mare îi cuprinse însă chipul şi, în liniştea din salon, în timp ce afară, pe o ramură de prun înflorit cânta o silvie, vocea sa tremurătoare se înălţă:

— O nobilul meu sire Ludovic al doisprezecelea! Şi tu, ilustre Francisc I, veţi ieşi oare din mormintele voastre să vedeţi cum este tratat cel care, pe patruzeci de câmpuri de luptă, şi-a riscat viaţa şi şi-a vărsat sângele? Înviaţi, maiestăţilor! Şi veţi asista la acest mare spectacol al bătrânului oştean jefuit care bate drumurile din Ile-de-France ca să cerşească o bucată de pâine!

În faţa acestei disperări, vechilul se cutremură. Pe furiş, depuse pe o masă pergamentul blestemat şi se dădu înapoi, ieşi pe uşă şi plecă în grabă.

Atunci, în casa sărăcăcioasă, se auzi un sfâşietor strigăt funebru:

— Şi fiica mea! Fiica mea! Jeanne a mea! Fiica mea a rămas fără adăpost! Jeanne a mea a rămas fără pâine! Montmorency! Blestemat să fii cu tot neamul tău.

Catastrofa era îngrozitoare. Într-adevăr, Margency, care de pe vremea lui Ludovic al XII-lea aparţinea seniorului de Piennes, era tot ce mai rămăsese din vechea măreţie a acestui om care odinioară guvernase Picardia. Odată cu năruirea averii sale, se refugiase în acest ţinut sărac înconjurat de domeniile conetabilului. Şi o singură bucurie îl ţinuse până acum legat de viaţă, o bucurie luminoasă şi pură: fata lui, Jeanne a lui, pasiunea lui, adoraţia lui.

Venitul sărăcăcios din Margency punea cel puţin demnitatea copilei la adăpost de orice insultă.

Acum totul se sfârşise! Hotărârea Parlamentului reprezenta, pentru Jeanne de Piennes şi tatăl ei, sărăcia înjositoare, sărăcia sinistră, ceea ce poporul, cu talentul său pentru epitete sugestive numeşte sărăcie neagră!

...

Jeanne avea şaisprezece ani. Subţirică, firavă, mândră, de o eleganţă desăvârşită, părea o creatură făcută pentru a încânta privirea, o emanaţie a acestei primăveri radioase asemenea, în graţia ei puţin sălbatică, unei flori de măceş care tremură sub roua dimineţii.

În această duminică de 26 aprilie 1553, ea ieşise ca în fiecare zi, la aceeaşi oră.

Intrase în pădurea de castani de care era alipit domeniul Margency. Era către seară. Pădurea era plină de parfumuri. În aer plutea dragostea.

La adăpostul copacilor, Jeanne, cu respiraţia tăiată, cu o mână pe inimă, începu să meargă repede şoptind:

— Voi îndrăzni să-i spun? În seara asta, da, chiar în seara asta, voi vorbi!... voi dezvălui acest secret teribil... şi atât de scump!

Deodată, două braţe viguroase şi tandre o cuprinseră. O gură fremătătoare căută gura sa:

— Ai venit în sfârşit! Ai venit, dragostea mea...

— François al meu! Seniorul meu drag!...

— Dar ce-i cu tine iubita mea? Tremuri...

— Ascultă, ascultă, François... Oh! Nu îndrăznesc...

El se aplecă, o înlănţui într-o îmbrăţişare şi mai puternică.

Era un băiat frumos şi bine făcut, cu privirea sinceră, cu trăsături delicate, cu fruntea înaltă şi senină.

Ori acest tânăr se numea François de Montmorency!... Da! Era fiul cel mare al acelui conetabil Anne care tocmai îi smulsese seniorului de Piennes ultima rămăşiţă a averii sale!

Buzele lor se uniseră!

Înlănţuiţi, mergeau încet printre florile deschise a căror esenţă se revărsa în efluvii magice.

Din când în când, o tresărire o tulbura pe iubită. Ea se oprea, asculta atentă şi şoptea:

— Suntem urmăriţi... suntem spionaţi... ai auzit?

— Vreun mugurar speriat, scumpa mea dragoste...

— François! François!... oh! Mi-e teamă...

— Teamă? Copilo... dar cine ar îndrăzni să ridice privirea către tine când te ocroteşte braţul meu!

— Totul mă nelinişteşte... tremur! Mai ales de trei luni încoace... Ah! Mi-e frică...

— Scumpa mea iubită! De trei luni, de când eşti a mea, din momentul binecuvântat în care iubirea noastră nerăbdătoare a luat-o înaintea legii oamenilor pentru a asculta de legea naturii, Jeanne, te afli, mai mult ca oricând, sub protecţia mea. De ce ţi-e frică? În curând îmi vei purta numele. Ura care îi desparte pe taţii noştri, eu o voi sfărâma!...

— Ştiu, seniorul meu, ştiu! Şi chiar dacă nu mi-ar fi hărăzită această fericire, tot aş fi fericită să fiu în întregime a ta. Oh! Iubeşte-mă, iubeşte-mă, François al meu! Căci mă paşte o nenorocire!

— Te ador, Jeanne. Jur pe sfinţii din ceruri, nimic de pe lumea asta nu va putea să împiedice ca tu să fii soţia mea.

Un hohot de râs, înfundat, răsună în apropiere...

— Aşadar, continuă François, dacă te frământă vreo suferinţă tainică, destăinuieşte-o iubitului tău... soţului tău.

— Da, da!... în noaptea asta. Ascultă, la miezul nopţii, te voi aştepta... la buna mea doică... trebuie să afli!... noaptea, voi îndrăzni!

— La miezul nopţii atunci, iubita mea...

— Şi acum du-te, pleacă... adio... pe diseară...

O ultimă îmbrăţişare îi uni. Un ultim sărut îi făcu să se înfioare. Apoi François de Montmorency plecă, dispăru în desiş.

Timp de un minut Jeanne de Piennes rămase în acelaşi loc, emoţionată, fremătând.

În sfârşit, cu un suspin, se întoarse. În acelaşi moment, deveni foarte palidă: cineva se afla în faţa ei ― un bărbat de vreo douăzeci de ani, cu o figură violentă, cu privirea întunecată, cu o înfăţişare trufaşă. Jeanne scoase un strigăt de spaimă:

— Dumneavoastră, Henri! Dumneavoastră!

O expresie indescriptibilă de amărăciune schimonosi chipul noului venit care, cu un glas răguşit, răspunse: