Insula Giuvaerelor - Volumul 2 - Karl May

Capitolul I – „Contele zănatic”

 Golful ce se află lângă orăşelul Fallum – renumit pentru staţiunea sa balneară – are în partea dreaptă o coastă mult ieşită în afară şi alcătuită din stânci ascuţite, iar în stânga o limbă de pământ, care înaintează în mare sub forma unui pisc ascuţit, acoperit până în vârf de o pădure deasă de stejar şi fag. Pădurea e străbătută doar de câteva poteci înguste, care îngăduie vizitatorilor staţiunii să soarbă în linişte aerul curat şi să fugă de zgomot.

 Limba de pământ opreşte valurile furioase, iar pădurea înăbuşă vânturile puternice dinspre golf, astfel că staţiunea atrage numeroşi vizitatori şi îngăduie chiar firilor sfioase să se scalde în voie sau să vâslească, fără să se teamă de valuri.

 Într-o frumoasă după-amiază de iulie, trei femei se preumblau agale pe una din potecile pădurii, înfăţişând un grup ciudat. În afară de faptul că toate trei purtau pălării galbene, de vară, una era îmbrăcată în albastru, alta în verde şi cealaltă în roşu-purpuriu. Femeia îmbrăcată în albastru, foarte înaltă şi slabă, ducea în braţe o pisicuţă zbârlită şi pestriţă; cea în verde, măruntă şi subţire, ducea un cobai; iar cea în roşu-purpuriu, mică şi foarte grasă, ţinea în braţe o veveriţă, care era legată de gâtul stăpânei sale cu un lanţ de aur şi o zgărdiţă.

 Nimeni n-ar fi putut bănui că aceste doamne, atât de deosebit înzestrate de natură, sunt surori.

 — Da, scumpa mea Wanka, suspină cea îmbrăcată în albastru, fratele nostru Emil este mult mai atent cu doamnele străine şi cu câinii lui urâcioşi, decât cu noi. Bărbaţii sunt şi rămân nişte barbari, faţă de care nu ştii cum să te porţi, oricât de îngăduitoare ai fi!

 — Nu vor să înţeleagă niciodată, dragă Freya, că suntem mult mai gingaşe şi mai simţitoare decât ei, replică cea în verde. De aceea, nu se poate lua nici unei fete în nume de rău, dacă nu e în stare să se hotărască să-şi lege viaţa de vreun membru al acestui sex de vandali.

 — Da, interveni cu voce groasă cea în purpuriu, am ales partea cea mai bună şi să nu renunţăm la ea, cu toate că mai ales mie mi-ar fi foarte lesne să mă căsătoresc în condiţii strălucite.

 — Mai ales ţie? întrebă pe un ton batjocoritor cea care purta pisicuţa. Auzi, Wanka? Acest „mai ales” sună oarecum jignitor pentru noi. Sora noastră Zilla crede, fiindcă-i cea mai tânără dintre noi, că i se oferă mai multe posibilităţi de căsătorie decât nouă. Femeile nu pot îmbătrâni niciodată. Cei treizeci şi patru de ani ai mei sunt.

 — Iartă-mă, Freya, protestă grăsuna, în noiembrie ai împlinit treizeci şi nouă de ani.

 — Treizeci şi nouă? Ah, s-ar părea că te sinchiseşti mai mult de vârsta altora, decât de a ta.

 — Nu, dar îmi pot da foarte uşor seama, fiindcă ne despart tocmai zece ani, – tu ai treizeci şi nouă, iar eu douăzeci şi nouă.

 — Fie şi aşa! Dar n-are nici un rost să ne certăm pentru asemenea lucruri fără însemnătate! Farmecul de căpetenie într-o legătură conjugală, pe lângă însuşirile sufleteşti, este înfăţişarea femeii – şi în privinţa aceasta trebuie să recunoaşteţi că vă întrec şi sunt în stare să plac oricărui bărbat.

 — Sunt destui bărbaţi care preţuiesc mai mult o făptură subţiratică, decât una înaltă, se îngâmfă Wanka.

 — Iar eu vă asigur că majoritatea bărbaţilor socotesc corpolenţa ca fiind cea mai ispititoare, adăugă Zilla. Asta mi-a spus-o chiar sublocotenentul von Wolff, pe care, după cum ştiţi, îl număr printre ultimele mele cuceriri.

 — Tu? exclamă doamna cea înaltă. Chiar alaltăieri mi-a mărturisit că m-a visat.

 — Şi eu, sări femeia cea mică, am jucat cu el o partidă de „şaizeci şi şase”, pe care a pierdut-o, fiindcă, aşa cum s-a scuzat, fermecătoarea mea apropiere îl zăpăceşte. E foarte curtenitor acest domn sublocotenent von Wolff.

 — Da, foarte! consimţi cea înaltă, pe un ton batjocoritor. Numai că eu cred. – ah! ia priviţi tabloul acela drăgălaş!

 — Unde?

 — Care?

 — Colo, lângă apă. Dumnezeule, e Magdalena noastră!

 — Într-adevăr, e copilaşul nostru, rostiră celelalte şi toate trei îşi iuţiră paşii.

 Drumul pe care mergeau se sfârşea la o crestătură îngustă săpată de apă şi înconjurată din trei părţi de tufişuri dese. Acolo se afla legată o barcă, a cărei pânză era coborâtă. În partea de dindărăt a bărcii şedea un băiat, îmbrăcat în haine marinăreşti de culoare cenuşie şi cu o beretă, de sub care ţâşneau o sumedenie de cârlionţi blonzi. Băiatul să tot fi avut vreo paisprezece ani şi-şi îndreptase luarea-aminte asupra unei fetiţe în vârstă de vreo zece ani, care se aşezase pe banca din faţă şi pescuia cu o undiţă. Fetiţa era cu adevărat o făptură drăgălaşă, răpitoare. Dar vioiciunea cu care arunca mereu undiţa nu făgăduia că va avea o recoltă îmbelşugată.

 — Cum te cheamă? întrebă mititica pe băiat.

 — Gerd.

 — Gerd, îmi placi. Ai aproape tot atâta putere şi dibăcie ca şi tata.

 — Dar cine-i tatăl tău?

 — Tata? Este maiorul Helbig, faimosul cuceritor. Prin urmare, îţi poţi închipui că trebuie să fie foarte puternic!

 — Dar poate să vâslească şi o luntre?

 — Fireşte. Încă nu l-am văzut vâslind, dar poate să facă orice.

 — Şi să conducă o corabie cu pânze?

 — Desigur. Dar la asta se pricep şi mai mult mătuşile mele.

 — Mătuşile tale? Da' ce, la voi trebuie şi mătuşile să înveţe cum se conduc luntrile?

 — Negreşit; fiindcă tata spune deseori, când se duc ele să se plimbe: „Slavă Domnului, iar au plecat la pescuit!”. Prin urmare, trebuie să se priceapă să vâslească, altminteri n-ar putea pescui. Le-ai văzut vreodată?

 — Nu ştiu, fiindcă nu le cunosc.

 — Ah, le poţi recunoaşte foarte uşor: una e lungă şi duce în braţe o pisică, a doua e mică şi subţire şi duce un cobai, iar a treia e grasă şi ţine în braţe o veveriţă.

 — Ah, acelea sunt mătuşile tale! Păi le cunoaşte toată lumea din localitate! Tot Helbig se numesc mătuşile, ca şi tatăl tău?

 — Desigur; sunt doar surorile lui. Pe lângă asta, le mai cheamă Freya, Wanka şi Zilla. Dar Conrad le-a poreclit Schreia, Zanka şi Brülla (adică aceea care ţipă, aceea care se ceartă şi aceea care răcneşte).

 — Cine-i Conrad?

 — E servitorul nostru, pe care eu îl iubesc mult şi pe care şi tata îl iubeşte. Dar mătuşile se ceartă mereu cu el, şi atunci el se înfurie, strigă la ele – şi apoi o rupe la fugă.

 — Ah, atunci nu e prea curajos.

 — Curajos? Ba este tot atât de curajos ca şi tata, dar nu trebuie sa ridice mâna asupra surorilor stăpânului său. Ai şi tu un tată, trei mătuşi şi un servitor?

 — Am o mamă şi un tată vitreg, apoi patru surori, iar servitorul sunt eu însumi.

 — Tu? Pentru ce?

 — Fiindcă trebuie să fac totul. Şi cu toate acestea, sunt bătut mereu şi mi se dă mai puţină mâncare decât celorlalţi.

 — Eşti bătut mereu? întrebă fetiţa, mirată şi dispreţuitoare în acelaşi timp.

 — Da. Trebuie să întind năvoadele şi să vâslesc pentru boieri; dar dacă prind prea puţin peşte, sau nu câştig destul, mănânc bătaie.

 — Săracu' de tine! Câte lovituri primeşti?

 — Nu le număr, dar mă dor rău de tot, răspunse mândru băiatul. Când vin acasă, tata e totdeauna beat. Aş putea să mă apăr, sau aş putea să plec, dar ar plânge mama şi nu se cade. De fapt, mănânc bătaie fiindcă nu dau tatei tot ce câştig; pun mereu ceva bani deoparte, altminteri ar flămânzi mama.

 — Dumnezeule, dragă Wanka, auzi? Ce tată denaturat!

 Strigătul acesta izbucni îndărătul tufişurilor din apropiere, de unde cele trei surori ascultaseră sfârşitul convorbirii dintre cei doi copii.

 — Da, un adevărat tată denaturat! întări Wanka.

 — Nu, sări sora îmbrăcată în purpuriu, nu numai un tată denaturat, ci un tată vitreg şi denaturat! Dar, scumpa mea Magda, cum ai ajuns tu aici?

 — M-a condus Gerd, mătuşico.

 — Prin tot golful?

 — Da. Voiam să pescuim.

 — Ah, copilule, dacă se întâmpla o nenorocire! Poţi să te uzi; poţi răci; poţi să te răstorni; te poţi îneca!

 — Nu, mătuşico, nu mi se întâmplă nimic, fiindcă mă conduce Gerd. Mi-a spus că nu trebuie să fiu îngrijorată.

 — Băiatul se numeşte Gerd?

 Cele trei surori priviră cu vădită plăcere statura lui vânjoasă şi chipul lui pârlit de soare.

 — Te pricepi într-adevăr să conduci bine o barcă? întrebă sora îmbrăcată în albastru.

 — Nu vă fie frică, stimată domnişoară. Voiţi să vă convingeţi? E loc destul.

 — Da, aş vrea să mă conving, fiindcă-mi place sa mă plimb cu barca. Dar se tem surorile şi nici cobaiul meu nu suferă apa. S-ar putea îmbolnăvi de rău de mare!

 — Un cobai nu se îmbolnăveşte niciodată de rău de mare, domnişoară! zâmbi băiatul.

 Zilla socoti nimerit să spună:

 — Noi ne temem? Ştii, Freya, că ne defăimezi? Am primit doar şi invitaţia domnului sublocotenent von Wolff la o plimbare cu barca.

 — Şi eu! sări Wanka.

 — Şi eu! adăugă Freya. Să ne aşezăm în barcă.

 Coborârea doamnelor era legată de oarecare greutate, dar cu ajutorul lui Gerd izbuti. Băiatul vădea atâta siguranţă în mişcări, încât insuflă încredere celor trei femei.

 — Încotro? le întrebă, punându-şi barca în mişcare. Spre oraş, sau mai departe?