Printre gheturile eterne - Jules Verne

I.

STEAGUL NEGRU.

Parohul vechii biserici din Dunkerque se trezi la ora 5 în ziua de 12 mai 18… pentru ca, potrivit obiceiului său, să spună prima liturghie, la care asistau câţiva cucernici pescari.

Îmbrăcat cu straiele preoţeşti se dusese la altar, când un om intră în sacristie, vesel şi îngrozit totodată.

Era un marinar cam de vreo 60 de ani, dar încă voinic şi teafăr, cu o înfăţişare bună şi cinstită.

— Părinte, părinte, opreşte-te, te rog!

— Dar ce te apucă aşa de dimineaţă Jean Cornbutte? Răspunse preotul.

— Ce m-a apucat? Iaca, o poftă nebună să-ţi sar de gât!

— Ei bine, după sfânta slujbă la care vei asista şi dumneata…

— Sfântă slujbă! Răspunse râzând bătrânul marinar. Crezi că te voi lăsa s-o faci?

— Şi pentru ce nu? Întrebă preotul. Explică-te, a treia oară…

— Că va fi tocat sau nu, răspunse Jean Cornbutte, va mai toca de multe ori azi, părinte, căci mi-ai făgăduit că vei binecuvânta cu propriile dumitale mâini căsătoria fiului meu Ludovic cu nepoata mea Maria!

— Dar ce a sosit? Exclamă cu voioşie preotul.

— Nu-i departe, glăsui Cornbutte frecându-şi mâinile. Vigia de pe mal a zărit la răsăritul soarelui bricul nostru, pe care chiar dumneata l-ai botezat cu frumosul nume de La Jeune Hardie1.

— Te felicit din toată inima, dragul meu Cornbutte, răspunse parohul dezbrăcându-şi patrafirul şi stiharul. Cunosc învoielile noastre. Celălalt preot mă va înlocui şi eu îţi voi fi la dispoziţie, la sosirea scumpului dumitale fiu.

— Şi eu vă făgăduiesc că n-o să vă facă să aşteptaţi prea mult! Răspunse marinarul. Publicaţiile s-au făcut chiar de dumneata şi n-o să mai ai de iertat decât păcate ce se pot săvârşi între cer şi apă, prin mările Nordului. Am avut o straşnică idee, voind să se facă nunta chiar în ziua sosirii şi ca fiul meu Ludovic să nu plece de pe bricul lui decât pentru a se duce la biserică.

— Atunci du-te Cornbutte şi vezi de toate.

— Alerg părinte, la revedere!

Marinarul se înapoie cu paşi mari la casa lui, situată pe cheiul portului negustoresc, de unde se zărea marea Nordului, lucru de care era atât de mândru.

Jean Cornbutte adunase o oarecare avere în viaţa lui. După ce timp îndelungat comandase corăbiile unui bogat armator din Havre, el se stabili în oraşul lui natal, unde puse să i se construiască pe propria lui răspundere bricul Tânăra îndrăzneaţă. Mai multe călătorii în miazănoapte izbutiră şi ca întotdeauna corabia găsi să vândă cu preţ bun încărcătura de lemn, de fier şi de gudron. Jean Cornbutte lăsă atunci comanda fiului său Ludovic, marinar viteaz, de 30 de ani care, după spusele tuturor căpitanilor cabotori era cel mai vajnic marinar din Dunkerque.

— Ludovic Cornbutte plecase având o mare dragoste pentru Maria, nepoata tatălui său, care considera că sunt tare lungi zilele în care el lipsea. Maria avea abia 20 de ani. Era o flamandă frumoasă, cu câteva picături de sânge olandez în vene. Mama ei murind, o încredinţase fratelui său Jean Cornbutte. Aşa că bunul marinar o iubea ca pe propria-i fiică şi vedea în plănuita căsătorie un izvor de adevărată şi trainică fericire.

Sosirea bricului semnalat în largul strâmtorilor, sfârşea o însemnată tranzacţie comercială, de la care Jean Cornbutte aştepta un mare beneficiu. Tânăra îndrăzneaţă plecată de aproape 3 luni, venea din Bodoe, din ultimul popas făcut pe coasta apuseană a Norvegiei şi făcuse repede călătoria.

Înapoindu-se acasă, Jean Cornbutte găsi toată casa în picioare. Maria cu fruntea luminoasă, îşi îmbrăca hainele de mireasă.

— Numai de nu ar sosi bricul înaintea noastră! Zicea dânsa.

— Grăbeşte-te micuţo, răspunse Jean Cornbutte, căci bate vântul dinspre miază-noapte şi Tânăra îndrăzneaţă alunecă bine, când alunecă în largul mării.

— Prietenii noştri sunt vestiţi, dragă unchiule? Întrebă Maria.

— Sunt!

— Şi notarul şi părintele?

— Fii liniştită! Numai tu ne vei face să aşteptăm! În acea clipă intră cumătrul lui Cornbutte.

— Ei bine! Bătrâne Cornbutte, exclamă el, ce noroc! Corabia ta soseşte tocmai când guvernul scoate la licitaţie mari furnituri de lemne pentru marină.

— Şi ce mă priveşte asta pe mine? Răspunse Jean Cornbutte. Doar nici nu-i vorba de guvern aici!

— Fără îndoială, domnule Clerbaut, spuse Maria, nu ne preocupă decât un singur lucru: înapoierea lui Ludovic.

— Nu zic ba… răspunse cumătrul. Dar în sfârşit aceste furnituri…

— Şi dumneata vei veni la nuntă, răspunse Jean Cornbutte, care îl întrerupse pe negustor şi-i strânse mâna de mai-mai să i-o sfărâme.

— Furniturile astea de lemne…

— Şi cu toţi prietenii noştri de pe uscat şi amicii de pe mare, dragă Clerbaut; am vestit lumea şi voi pofti întregul echipaj al bricului!

— Şi ne vom duce să-l aşteptăm la chei? Întrebă Maria.

— Cred şi eu, răspunse Jean Cornbutte. Vom defila doi câte doi, cu viorile în frunte.

Invitaţii lui Jean Cornbutte sosiră fără întârziere. Deşi era foarte devreme, niciunul nu lipsi la chemare. Toţi îl felicitară pe bunul marinar, pe care-l iubeau. În acest timp, Maria îngenuncheată înaintea lui Dumnezeu îşi preschimbă rugile în mulţumiri. Ea se întoarse, în curând, în sala comună, frumoasă şi împodobită şi a fost sărutată pe obraz de toate cumetrele, iar bărbaţii îi strânseră cu tărie mâna, apoi Jean Cornbutte dădu semnalul de plecare.

Era curios spectacolul când vedeai această ceată voioasă luând calea spre mare la răsăritul soarelui. Ştirea sosirii bricului se răspândi în port şi multe capete în scufii de noapte se iviră la ferestre şi la uşile întredeschise. Din fiecare parte se auzea o cinstită laudă sau o salutare măgulitoare.

Convoiul de nuntă ajunse la cheiul de lemn în mijlocul unui concert de laude şi de binecuvântări. Timpul se făcuse minunat de frumos şi soarele parcă ar fi luat parte la serbare. Un vântuleţ de miază-noapte înspuma talazurile şi câteva dube pescăreşti îndreptate cât mai aproape pentru a ieşi din port, brăzdau marea cu repezile lor zboruri printre şarampoii stăvilarului de lemn.

Cele două ieşituri ale Dunkerquelui care prelungesc cheiul portului se întind până departe în mare. Nuntaşii ocupau toată lărgimea ieşiturii dinspre miază-noapte şi în curând ajunseră la o căsuţă aşezată la capătul ei, unde veghea căpitanul portului.

Bricul lui Jean Cornbutte devenise din ce în ce mai vizibil. Vântul se înteţea şi Tânăra îndrăzneaţă alerga pe apele din largul mării cu toate pânzele întinse la catargele dinainte, la cel din spate, la brigantina şi la catargul mic. Pe bord trebuia să fi domnit bucuria ca şi pe uscat. Jean Cornbutte cu un ochean în mână, răspundea cu voioşie întrebărilor prietenilor săi.

— Uite frumosul meu bric! Exclamă el, curat şi aşezat ca şi cum ar ancora la Dunkerque! Nici o stricăciune! Nici o funie mai puţin!

— Îl vezi pe fiul dumitale, căpitanul? Îl întreba unul.

— Nu încă. Ah! E ocupat cu treburile!

— De ce nu-şi ridică steagul? Întrebă Clerbaut.