De pe tron la esafod - Volumul 3 -Benito Juarez - Karl May
Capitolul I - În Harar
Ani după ani treceau şi nimeni nu mai aflase ceva despre cei dispăruţi. Părea că i-a înghiţit pământul. Când văzură că toate cercetările rămăseseră zadarnice, îşi închipuiră că au murit şi durerea lor fu nemărginită. Dar timpul alină durerea şi, deşi cu tristeţea în suflet, vorbeau de ei ca de făpturi dragi, pierdute pentru totdeauna, în adâncul inimii lor poate mai licărea încă o scânteie de speranţă, căci inima omului nu încetează să spere până în ultima clipă a vieţii. Mai trecuseră încă nouă ani ― eram în 1866 ― de când bătrânul Arbellez venise să-şi spună păsul lui Juarez, de când povestea noastră părea să-şi depene mai departe firul.
Pe coasta de apus a Golfului Aden, care leagă Marea Roşie cu Oceanul Indian, se află o ţară care alcătuieşte mult-vestitul Dorado. Cei mai îndrăzneţi exploratori încercaseră zadarnic să-l exploreze, când, în anul 1866, un singur om, ofiţerul englez Richard Burton, a reuşit să înainteze până acolo şi să aducă în Europa câteva comunicări importante despre acest ţinut inaccesibil până atunci.
Drept e că au mai fost şi alţi străini, europeni chiar, care au pătruns în Harar ― aşa se numeşte ţara ― dar nici unul nu s-a mai întors, căci au fost făcuţi sclavi şi li s-a pierdut urma. Cu toată campania statului britanic ― în special a lordului Wilberforce, care a alcătuit o Ligă a Naţiunilor pentru combaterea negoţului de sclavi ― acest negoţ se făcea pe scară foarte întinsă. Vapoarele de război ale tuturor ţărilor aveau nu numai dreptul, ci şi datoria de a pune mâna pe orice vas cu sclavi, să-i elibereze pe prizonieri şi să spânzure tot echipajul, începând cu comandantul şi sfârşind cu cel din urmă marinar. Totuşi aceste măsuri atât de drastice n-au împiedicat ca negoţul cu carne omenească să meargă mai departe. Chiar şi în mijlocul secolului al 19-lea se aflau, la Constantinopol, case în care se vindeau amatorilor oameni de toate rasele. Cea mai productivă dintre vânătorile de sclavi se făcea în ţinuturile de pe malul Nilului şi acelea din apropierea Mării Roşii, ca şi pe coasta de răsărit a Africii. În aceasta din urmă se află şi Harar.
Harar nu se află chiar în imediata apropiere a coastei. Ajungi acolo pornind de la portul Zeyla sau Berbera şi trecând prin ţara somalezilor. Locuitorii acestei ţări sunt cei mai frumoşi reprezentanţi ai rasei negre. Sunt mândri şi războinici pricepuţi, trăiesc într-o veşnică duşmănie cu vecinii lor, aşa încât drumul dintre Harar şi coastă e cât se poate de primejdios. Din această cauză rareori a reuşit vreun nenorocit de sclav să fugă din Harar şi să ajungă până la coasta salvatoare.
Prin pustiul ţinutului somalezilor care duce spre ţara fără ieşire la mare, înainta cu greu sub suliţele de foc ale soarelui în apus o caravană. Caravana era alcătuită din cămile încărcate cu poveri şi oameni pârliţi de arşiţă, toţi bine înarmaţi.
Armele lor nu erau cele obişnuite, ci flinte cu fitil, măciuci din lemn de teak şi abanos, săgeţi otrăvite şi cuţite lungi cu tăişul ascuţit. Cămilele erau legate între ele una de coada celeilalte. Toate aveau în spinare poveri grele, în afară de aceea din cap, pe care se afla un fel de baldachin; sub perdelele baldachinului, ascunsă de ochii tuturor, se afla o femeie. Alături de cămilă călărea, pe un catâr alb şi voinic, un bărbat care părea să fie conducătorul caravanei. Individul purta o manta albă de beduin şi un turban de aceeaşi culoare. Armele lui, la fel cu ale celorlalţi, aveau însă plăsele de argint. Ochii lui cu privirea sfredelitoare cercetau zarea. Îşi struni catârul si zise întorcându-se spre unul din oamenii săi:
— Otman, vezi tu văgăuna din faţa ta?
— Da, stăpâne, o văd, răspunse omul cu adânc respect.
— Socot să poposim acolo peste noapte. Tu ai fost de mai multe ori cu mine la Harar. Îţi mai aduci aminte de sultan?
— Cum să nu, stăpâne emir.
— Bine. Din văgăună nu mai e mult până la satul Elaoda şi de aici nu mai e decât un ceas de drum până la reşedinţa sultanului. Dezleagă-ţi cămila şi ia-o înainte, ca să-i vesteşti sultanului că mâine dimineaţă voi veni să-i vorbesc.
Omul se supuse.
— Să-i spun sultanului ce marfă îi aducem? întrebă el pe şoptite arătând spre baldachin.
— Spune-i că-i aducem şaluri şi mătăsuri, cositor, foi de aramă, cuţite, pulbere, zahăr şi hârtie ca să ne dea în schimb tutun, fildeş, unişi şofran, dar să nu-i pomeneşti nimic de fată.
— Să iau cu mine peşcheşul?
— Nu. Sultanul e un nesătul. Dacă îl dau de pe acum mai cere şi alte daruri.
Otman zori cămila la drum, care porni în goană şi caravana se îndreptă spre văgăună. Ajunşi la locul de popas, lăsară cămilele să se odihnească iar oamenii se apucară să dea jos baldachinul. Emirul luă câteva smochine, umplu o cană cu apă dintr-un burduf, se apropie de baldachin şi întrebă, dând puţin perdeaua la o parte:
— Ţi-e foame?
Nu-i răspunse nimeni, dar o mână albă şi fină se întinse şi luă smochinele.
— Alah e mare şi puternic, dar eu sunt un zăpăcit. Uit mereu că nu ştie limba noastră, mormăi el.
Aşteptă până când străina goli cana cu apă, o luă în primire şi se întoarse la locul lui. La un semn pe care-l făcu, oamenii înconjurară lagărul cu armele în mână, gata să împiedice vreun atac neaşteptat sau fuga prizonierei. În curând totul se linişti şi tăcerea puse stăpânire pe lagăr.
În vremea aceasta Otman ajunsese de mult în sat. Îl străbătuse în fugă şi se opri la porţile oraşului, care se închid la asfinţitul soarelui. Otman bătu de câteva, ori în poartă şi aşteptă cam mult până să vină paznicul.
— Cine eşti? întrebă acesta din dosul porţii.
— Un sol trimis la sultanul Ahmed Ben Abubekr, răspunse el.
— Cum te cheamă?
— Hagi Otman Ben Mehmed Ibn Hulam e numele meu.
— Din ce trib faci parte?
— Sunt un liber somalez, răspunse el cu trufie.
Locuitorii Hararului îi dispreţuiesc pe somalezi, fără motiv de altfel, de aceea paznicul răspunse:
— Sultanul nu îngăduie să las un somalez să intre în oraş şi mă aşteaptă o grea pedeapsă dacă ar afla că i-am călcat porunca.
— Pedeapsa te aşteaptă cu siguranţă dacă nu te duci numaidecât să-i spui că a venit un trimis al emirului Arafat.
Paznicul se cam fâstâci. Ştia că emirul somalez Arafat e şeful caravanei de comerţ cu care sultanul făcea afaceri bune, de aceea răspunse:
— Arafat zici? Bine. O să las pe cineva la poartă şi mă duc eu însumi să-i spun.
Otman coborî de pe cămilă şi aşteptă la poartă, în vreme ce paznicul se duse la palat ca s-anunţe sultanului sosirea caravanei.
Cuvântul "palat" e în cazul de faţă cam exagerat. Vestitul oraş, atât. de temut, îl puteai străbate într-o jumătate de ceas; casele erau nişte şure dărăpănate iar palatul o cocioabă. Lângă el se afla un fel de şopron închis în care se auzeau zi şi noapte lanţuri zuruind. Aceasta era închisoarea oraşului, cu beciuri adânci şi umede unde nu pătrundea niciodată vreo rază de soare. Vai şi-amar de nenorocitul osândit să-şi petreacă acolo zilele!
Tronul atotputernicului sultan, stăpân pe viaţa şi pe moartea supuşilor săi, era o bancă de lemn, ca acelea care se găsesc în casele cele mai sărace la ţară. Aci şedea turceşte, fie că se gândea la treburile statului, fie că primea audienţele ― audienţe în care solicitatorii tremurau ca varga ― căci o toană de-a stăpânului lor îi putea duce de-a dreptul la moarte sau la închisoare.
Ca şi în celelalte zile, sultanul ţinea sfat cu vizirul şi sfetnicii săi. În fundul încăperii stăteau ghemuiţi pe jos o grămadă de făpturi ferecate în lanţuri. Erau sclavii şi prizonierii. Sultanului îi plăcea să-şi împodobească sala tronului cu astfel de nenorociţi ca un însemn al atotputerniciei sale. Puţin mai la o parte, cu lanţuri de mâini şi de picioare, stătea un bărbat înalt şi slab, adus de spate, încovoiat mai mult de chinuri şi suferinţe decât de ani. Privirea lui stinsă şi paloarea obrajilor dovedeau că omul răbdase de foame vreme îndelungată. Nu mai avea pe trup altă îmbrăcăminte decât o cămaşă şi aceea zdrenţuită.
Părea că omul sfârşise tocmai atunci de vorbit, căci ochii tuturor erau îndreptaţi spre el. Căutătura pe care i-o aruncă sultanul fu rea şi dispreţuitoare când îi zise cu asprime:
— Minţi, câine! Cum poate fi un stăpân creştin mai mare şi mai puternic decât un drept-credincios de-al Profetului? Ce sunt toţi împăraţii şi regii voştri pe lângă mine, sultanul din Harar!
Ochii sclavului scăpărară.
— Eu n-am fost nici rege nici împărat, am fost însă unul din cei mai de seamă oameni din ţara mea şi de o mie de ori mai bogat şi mai fericit decât eşti tu, răspunse el mândru.
Sultanul întinse răsfirat cele zece degete ale mâinilor; dintr-un ungher apăru îndată un individ, ridică băţul greu de bambus şi-i dădu sclavului cele zece lovituri poruncite de sultan. Sclavul nici nu clipi, părea să fie deprins cu ele şi nu-l mai dureau.
— Îţi retragi cuvintele? se răsti la el sultanul.
— Nu.
Sultanul porunci să i se mai dea încă zece lovituri, apoi strigă înfuriat:
— O să-ţi arăt eu ţie ce puternic sunt, câine de ghiaur. Ţi-am poruncit să-l cinsteşti pe Profet, dar nu ai dat ascultare poruncilor mele. Astăzi îţi poruncesc pentru cea din urma oară. Vrei ori nu, vierme?
— Niciodată! răspunse bătrânul cu tărie. Mi-ai răpit libertatea, îmi poţi lua şi viaţa, dar nu şi credinţa mea! Prin asta vrei să-ţi arăţi tu puterea? Te înşeli amarnic, crede-mă...
— O să pun să te închidă în temniţa cea mai adâncă! zbieră sultanul scos din fire.
— N-ai decât! Îmi doresc de mult moartea, ca să scap de suferinţele pe care le-am îndurat până acum şi să-mi găsesc odihna de veci, oftă bătrânul cu resemnare.
— Bine. Luaţi-l de-aci şi băgaţi-l în beciul cel mai adânc! porunci sultanul slujitorilor săi.
Nenorocitul fu târât afară şi dus la închisoare. Când deschiseră uşa, îi izbi în faţă un miros greu şi se auzi zăngănit de lanţuri şi gemete. Din pricina întunericului nu putu vedea nimic. Îl traseră într-un ungher şi dădură la o parte un bolovan mare, apoi îl împinseră în hrubă, pe când unul din călăi îi zise râzând:
— Aci ţi-e locul, câine de creştin! Peste două zile n-o să mai fie decât oasele de tine.
Bătrânul se prăbuşi într-o groapă adâncă, de două ori mai lungă decât el şi se izbi cu capul atât de tare de perete, încât îl podidi sângele.
Aproape imediat se simţi muşcat de picioare cu furie de nişte şobolani cât pisicile de mari.
— Doamne, Doamne, nu mă lăsa să mor mâncat de viu de lighioanele astea scârboase! Se rugă el.