Miercuri, Joi pe Strada Circulară- roman - Anca Delia Comăneanu
On Sale
$2.00
$2.00
O POVESTE CU VORBE ȘI IMAGINI
de Hanibal Stănciulescu
„Vorbele sunt un lucru rău pentru că-și schimbă cu prea mare ușurință înțelesul. Doar imaginea rămâne aceeași. În imagine poți să ai încredere." Reflecția aceasta aparține pictorului Mihail Rosu, personajul cheie din romanul Miercuri, joi pe Strada Circulară. Autoarea, Anca Delia Comăneanu (primul roman - Justin, Cartea Românească 1990) nu pare să se teamă de acest vârtej conotativ. Dimpotrivă, ambiguitatea - narativă, psihologică, filosofică - e împinsă în acest roman mai departe decât în Justin iar perspectiva ludică lasă loc unui tragism descărnat ce virează de multe ori în expresionism.
Mihail Rosu intră în scenă la cincizeci de ani și ceva. E topit de băutură deja, vlăguit și disperat. De ce? A debutat la nouăsprezece ani cu o expoziție trăsnet. A fost luat în brațe de critici. A continuat să picteze, a fost lăudat mereu, dar impasul n-a întârziat să apară. Mihail a intrat in criză. A înțeles că are talent, dar nu neapărat originalitate. A sperat că o întrerupere ar fi benefică: „A crezut că nepictând ani de zile vă acumula energie și că energia asta se va descărca într-o zi producând mult așteptatul salt. Marxism idiot, consolator."
Mihail Rosu nu se-mbată cu apă rece. Drogurile sale sunt vodca și teoriile. Neputința pictorului e compensată printr-un flux neîntrerupt de idei și concepte stranii. Izolat în atelierul său sordid, așezat în fața unui perete murdar, mânjit cu vin, vopsele și sosuri, Mihail bea și gândește. Își rememorează viața și caută înfrigurat cauza eșecului. Un asemenea tip de existență e ... un lux. „Tumultul idiot care se numește când «viață» când «lume»" - zice Anca Delia Comăneanu - nu pare să-l atingă. Mihail Rosu e scindat: omul obișnuit e negat în fiecare clipă de artist. Omul obișnuit se-mbată, aruncă mâncarea pe pereți, sparge sticle și își chinuie soția (Mira) și fiica (Lena), ba mai și pictează din când în când pepeni și lanuri de grâu ca să mai câștige câte un ban. Creatorul Mihail Rosu detestă toate lucrurile astea și își pune mereu, în forme din cele mai diverse, devastatoarea întrebare: e doar un pictor de mâna a doua? Tinerețea lui, perioada în care „derbedeul înaripat" a făcut magicul portret al Mirei pe care îl tot contemplă obsesiv, a fost mai mult decât promițătoare. Poate de marasmul lui Mihail e vinovată Mia Vidu, criticul-impostor care folosește stupefiante șabloane (combinări și permutări de formule standard) pe care le aplică tuturor pictorilor. Judecata pe care o face ea la prima expoziție a lui Mihail îl urmărește până la moarte. Mia Vidu e o zeiță tâmpă. Ea bolborosește formule încântătorii care uniformizează totul, care ard valorile ca napalmul. Mia Vidu e metafora vie a păcatelor vieții noastre artistice...
Poate vina îi aparține lui Pișto Apostol, critic rafinat și colecționar pătimaș care îl provoacă permanent pe Mihail și-l acuză că s-a scufundat în alcool ca să-și motiveze ratarea. E Pișto un Mefistofel? Greu de spus. El speră oricum că „fiara" din Mihail se va trezi și va așterne pe pânză ceva uluitor.
Din păcate, expoziția pe care i-o organizează e un eșec. Dilema pictorului rămâne deschisă. Mizeria fiziologică avansează. Mihail e tot mai bolnav, mai vlăguit și mai convins că e un veleitar cu talent, un zugrav de duzină. Unde-i adevărul? Pișto moare fără să-i dea nici o certitudine. Mira a cochetat și ea cu pictura dar Mihail a făcut-o să renunțe. Pare o femeie comună a cărei simțire nu iese din sfera kitsch-ului călduț. Cum să-l înțeleagă? De fapt, în viața lui Mihail, Mira e pionul de sacrificiu. Ea îl ține departe de societatea opresivă controlată de activiști și securiști pentru ca el să-și poată împlini destinul. Dezertările Mirei, supărările ei, pălesc în fața devotamentului și a iubirii cu care îl apără pe Mihail ani de-a rândul.
Personajul cel mai bine înșurubat în realitate este însă Lena, fiica lui Mihail. Spre deosebire de tatăl său, ea n-a glisat în afara lumii. Asta nu înseamnă că o acceptă. Dar simte nevoia altui tip de experiență. Dacă Mihail, abstracționistul, rămâne toată viața închis în atelierul de fildeș, Lena, care se hotărăște până la urmă pentru o carieră de scriitoare, coboară în stradă. Slujba ei meschină, fauna din institutul de cercetări unde lucrează, căsătoria ratată sunt tot atâtea motive care ar putea s-o împingă spre un eșec asemănător cu al tatălui ei. Deși nu e limpede, Lena pare să aibă însă o fărâmă de har. Asta ar putea să fie salvarea ei. Pentru că, altminteri, evadarea din labirintul de cauciuc - halucinantă proiecție a ultimului deceniu de regim comunist - e aproape imposibilă.
Aceasta ar fi osatura tematică a unei cărți complexe și cu o arhitectură savantă.
Multe personaje le-am lăsat deoparte pentru că nu poți (și nici nu e bine) să spui totul într-o prefață. Cititorul are dreptul să facă propriile sale descoperiri. Și, în cazul romanului Miercuri, joi, pe Strada Circulară ele nu vor fi deloc puține.
Hanibal Stănciulescu
de Hanibal Stănciulescu
„Vorbele sunt un lucru rău pentru că-și schimbă cu prea mare ușurință înțelesul. Doar imaginea rămâne aceeași. În imagine poți să ai încredere." Reflecția aceasta aparține pictorului Mihail Rosu, personajul cheie din romanul Miercuri, joi pe Strada Circulară. Autoarea, Anca Delia Comăneanu (primul roman - Justin, Cartea Românească 1990) nu pare să se teamă de acest vârtej conotativ. Dimpotrivă, ambiguitatea - narativă, psihologică, filosofică - e împinsă în acest roman mai departe decât în Justin iar perspectiva ludică lasă loc unui tragism descărnat ce virează de multe ori în expresionism.
Mihail Rosu intră în scenă la cincizeci de ani și ceva. E topit de băutură deja, vlăguit și disperat. De ce? A debutat la nouăsprezece ani cu o expoziție trăsnet. A fost luat în brațe de critici. A continuat să picteze, a fost lăudat mereu, dar impasul n-a întârziat să apară. Mihail a intrat in criză. A înțeles că are talent, dar nu neapărat originalitate. A sperat că o întrerupere ar fi benefică: „A crezut că nepictând ani de zile vă acumula energie și că energia asta se va descărca într-o zi producând mult așteptatul salt. Marxism idiot, consolator."
Mihail Rosu nu se-mbată cu apă rece. Drogurile sale sunt vodca și teoriile. Neputința pictorului e compensată printr-un flux neîntrerupt de idei și concepte stranii. Izolat în atelierul său sordid, așezat în fața unui perete murdar, mânjit cu vin, vopsele și sosuri, Mihail bea și gândește. Își rememorează viața și caută înfrigurat cauza eșecului. Un asemenea tip de existență e ... un lux. „Tumultul idiot care se numește când «viață» când «lume»" - zice Anca Delia Comăneanu - nu pare să-l atingă. Mihail Rosu e scindat: omul obișnuit e negat în fiecare clipă de artist. Omul obișnuit se-mbată, aruncă mâncarea pe pereți, sparge sticle și își chinuie soția (Mira) și fiica (Lena), ba mai și pictează din când în când pepeni și lanuri de grâu ca să mai câștige câte un ban. Creatorul Mihail Rosu detestă toate lucrurile astea și își pune mereu, în forme din cele mai diverse, devastatoarea întrebare: e doar un pictor de mâna a doua? Tinerețea lui, perioada în care „derbedeul înaripat" a făcut magicul portret al Mirei pe care îl tot contemplă obsesiv, a fost mai mult decât promițătoare. Poate de marasmul lui Mihail e vinovată Mia Vidu, criticul-impostor care folosește stupefiante șabloane (combinări și permutări de formule standard) pe care le aplică tuturor pictorilor. Judecata pe care o face ea la prima expoziție a lui Mihail îl urmărește până la moarte. Mia Vidu e o zeiță tâmpă. Ea bolborosește formule încântătorii care uniformizează totul, care ard valorile ca napalmul. Mia Vidu e metafora vie a păcatelor vieții noastre artistice...
Poate vina îi aparține lui Pișto Apostol, critic rafinat și colecționar pătimaș care îl provoacă permanent pe Mihail și-l acuză că s-a scufundat în alcool ca să-și motiveze ratarea. E Pișto un Mefistofel? Greu de spus. El speră oricum că „fiara" din Mihail se va trezi și va așterne pe pânză ceva uluitor.
Din păcate, expoziția pe care i-o organizează e un eșec. Dilema pictorului rămâne deschisă. Mizeria fiziologică avansează. Mihail e tot mai bolnav, mai vlăguit și mai convins că e un veleitar cu talent, un zugrav de duzină. Unde-i adevărul? Pișto moare fără să-i dea nici o certitudine. Mira a cochetat și ea cu pictura dar Mihail a făcut-o să renunțe. Pare o femeie comună a cărei simțire nu iese din sfera kitsch-ului călduț. Cum să-l înțeleagă? De fapt, în viața lui Mihail, Mira e pionul de sacrificiu. Ea îl ține departe de societatea opresivă controlată de activiști și securiști pentru ca el să-și poată împlini destinul. Dezertările Mirei, supărările ei, pălesc în fața devotamentului și a iubirii cu care îl apără pe Mihail ani de-a rândul.
Personajul cel mai bine înșurubat în realitate este însă Lena, fiica lui Mihail. Spre deosebire de tatăl său, ea n-a glisat în afara lumii. Asta nu înseamnă că o acceptă. Dar simte nevoia altui tip de experiență. Dacă Mihail, abstracționistul, rămâne toată viața închis în atelierul de fildeș, Lena, care se hotărăște până la urmă pentru o carieră de scriitoare, coboară în stradă. Slujba ei meschină, fauna din institutul de cercetări unde lucrează, căsătoria ratată sunt tot atâtea motive care ar putea s-o împingă spre un eșec asemănător cu al tatălui ei. Deși nu e limpede, Lena pare să aibă însă o fărâmă de har. Asta ar putea să fie salvarea ei. Pentru că, altminteri, evadarea din labirintul de cauciuc - halucinantă proiecție a ultimului deceniu de regim comunist - e aproape imposibilă.
Aceasta ar fi osatura tematică a unei cărți complexe și cu o arhitectură savantă.
Multe personaje le-am lăsat deoparte pentru că nu poți (și nici nu e bine) să spui totul într-o prefață. Cititorul are dreptul să facă propriile sale descoperiri. Și, în cazul romanului Miercuri, joi, pe Strada Circulară ele nu vor fi deloc puține.
Hanibal Stănciulescu