Satul aerian - Jules Verne

DUPĂ O LUNGĂ ETAPĂ

 — Şi Congo nu vine încă la rând? întrebă Max Huber.

 — La ce bun, dragul meu Max? răspunse John Cort. Oare ne lipsesc spaţiile vaste în Statele Unite? Câte ţinuturi noi şi pustii nu sunt de cercetat între Alaska şi Texas?… înainte de a ne duce să explorăm în afară, mai bine să explorăm în interior, nu?

 — Ei, dragul meu John, europenii or să o ia înainte, dacă lucrurile merg tot aşa – şi Africa are o suprafaţă de vreo trei miliarde de hectare! Americanii or să le dea în întregime pe mâna englezilor, nemţilor, olandezilor, portughezilor, francezilor, italienilor, spaniolilor, belgienilor!

 — Nimeni n-are ce face cu ele, îi răspunse John Cort, şi cauza e aceeaşi.

 — Care?

 — De ce să-ţi rupi picioarele când n-ai nevoie decât să întinzi braţul…

 — Ba eu cred, dragul meu John, că guvernul nu va renunţa la expediţiile în Africa, mai ales după ce timp de trei luni am străbătut atâta amar de drum.

 — Doar ca nişte călători plini de curiozitate, Max, nu ca exploratori.

 — Deosebirea nu-i prea mare, demn cetăţean al Statelor Unite,- declară Max Huber. Repet, această parte a Africii prezintă un interes considerabil… Se găsesc teritorii fertile, care aşteaptă doar să li se folosească rodnicia cu ajutorul unei bogate irigaţii, pe care natura ţi-o pune la îndemână pe propria-i socoteală. Posedă o reţea lichidă care nu seacă niciodată.

 — Nici chiar pe arşiţa asta îngrozitoare, remarcă John Cort ştergându-şi fruntea tăbăcită de soarele tropical.

 — Lasă! Nu mai ţine seama de căldură! reluă Max Huber. Ne-am aclimatizat, aş zice chiar negrificat, dacă n-ai nimic împotrivă, dragă prietene? Suntem de-abia în martie; ce să mai vorbim de temperaturile din iulie, august, când razele soarelui îţi străpung pielea ca nişte sfredele de foc!

 — N-are a face, Max, ne-ar fi fost totuşi greu să ajungem Pahuini sau Zanzibariţi, cu epiderma noastră subţire de francezi sau americani. Recunosc că încheiem o campanie frumoasă şi interesantă în care ne-a ajutat şi norocul… Dar abia aştept să mă întorc la Libreville, să regăsesc în factoriile noastre ceva din liniştea, din odihna bine meritate de nişte drumeţi după trei luni de călătorie în asemenea condiţii.

 — Sunt de acord, John dragă, că această expediţie aventuroasă a prezentat oarecare interes. însă, aş vrea să-ţi mărturisesc, nu mi-a oferit ceea ce aşteptam.

 — Cum, Max, mai multe sute de mile, printr-un ţinut necunoscut, destule primejdii înfruntate în mijlocul unor triburi prea puţin primitoare, vânători pe care leul numid şi pantera libiana nu s-au sfiit să le onoreze cu prezenţa lor, hecatombe de elefanţi făcute pentru şeful nostru Urdax, o recoltă de fildeş de prima calitate, îndestulătoare să furnizeze clape pentru pianele din lumea întreagă!…Şi nu te declari mulţumit?

 — Da şi nu, John. Toate astea sunt tainul obişnuit al exploratorilor din Africa centrală. Cititorul le întâlneşte în povestirile lui Barth, Burton, Speke, Grant, Chaillu, Livingstone, Stanley, Serpa Pinto, Anderson, Cameron, Mage, Brazza, Gallieni, Dibowsky, Lejean, Massari, Wissemann, Buonfanti, Maistre…

 Hurducătura datorată trecerii căruţei peste un bolovan uriaş întrerupse şirul de nume al cuceritorilor Africii, depănat de Max Huber. John Cort profită ca să-i spună:

 — Deci socoteai că vei găsi altceva în timpul călătoriei noastre?

 — Da, dragul meu John.

 — Ceva neprevăzut?

 — Mai mult decât neprevăzutul, care de altfel nu ne-a lipsit.

 — Ceva extraordinar?

 — Ăsta-i cuvântul, dragul meu, şi niciodată, nici măcar o singură dată n-am avut prilejul să-i dau vechii Libii enorma caracterizare de potentora Africa datorată glumeţilor clasici ai antichităţii.

 — Haide, Max, văd că un suflet francez e mai greu de mulţumit…

 — Decât unul american… recunosc. John, dacă amintirile ce le iei cu tine din campania noastră îţi ajung.

 — Pe deplin, Max.

 — Şi dacă te întorci mulţumit…

 — Mulţumit… mai ales că mă întorc.

 — Şi crezi că oamenii care vor citi povestirea acestei călătorii vor exclama: Vai, ce întâmplări neobişnuite!

 — Ar fi foarte pretenţioşi dacă n-ar rosti asemenea cuvinte.

 — După părerea mea, n-ar fi destul de pretenţioşi.

 — Fără îndoială că, după tine, ar fi, ripostă John Cort, dacă ne-am fi încheiat expediţia în pântecele unui leu sau al unui canibal din Oubangui.

 — Nu, John, nu, şi fără a ajunge la acest soi de deznodământ care, de altminteri, nu-i lipsit de un oarecare interes pentru cititori şi chiar şi pentru cititoare, ai îndrăzni să juri cu mâna pe conştiinţă că am descoperit şi cercetat ceva în plus faţă de ceea ce descoperiseră şi cercetaseră înaintaşii noştri în Africa centrală?

 — Nu, într-adevăr nu, Max.

 — Ei bine, eu speram să fiu mai norocos.

 — Eşti lacom, şi pretinzi să faci din lăcomie un merit! grăi John Cort. în ce mă priveşte, declar că am avut de toate pe săturate şi nu aşteptam de la campania noastră mai mult decât mi-a dat.

 — Adică nimic, John.

 — De altfel, Max, călătoria încă nu s-a sfârşit şi în timpul celor cinci sau şase săptămâni cât va fi nevoie pentru a ajunge la Libreville…

 — Să fim serioşi! exclamă Max Huber, un simplu drum de caravană… mersul obişnuit cu etapele lui, o plimbare cu diligenta ca-n vremurile bune.

 — Cine ştie? zise John Cort.

 De astă dată căruţa se opri pentru halta de seară la poalele unei movile cu cinci sau şase arbori falnici pe culme, singurii ce puteau fi văzuţi pe întinsul câmpiei uriaşe, luminată atunci de razele amurgului. Era şapte seara. Datorită crepusculului scurt, la această latitudine de nouă grade nord, noaptea avea să se lase în curând. întunericul va fi fără-ndoială adânc, deoarece nori groşi aveau să acopere scăpărarea stelelor, iar cornul lunii pierise la orizontul de vest.

 Căruţa, întrebuinţată doar pentru transportul călătorilor, nu conţinea nici provizii şi nici mărfuri. închipuiţi-vă un fel de vagon pe patru roţi masive, tras de şase boi. în partea din faţă se deschidea o uşă. Luminat de mici ferestre laterale, vagonul era împărţit în două încăperi alăturate, despărţite de un perete. Cea din spate era rezervată celor doi tineri de 25-26 de ani, americanul John Cort şi francezul Max Huber. Cea din faţă era ocupată de un neguţător portughez pe nume Urdax şi de „foreloper”, pe nume Khamis. Foreloperul – adică omul din fruntea caravanei – era un băştinaş din Camerun, foarte priceput la greaua meserie de călăuză prin arzătoarele ţinuturi ale fluviului Oubangui.

 Se-nţelege de la sine că vagonul-căruţă nu lăsa nimic de dorit în ce priveşte soliditatea. După încercările prin care trecuse în timpul lungii şi anevoioasei expediţii, carul era în bună stare, roţile foarte puţin uzate la cercul obezii, osiile nici frânte nici strâmbate, încât s-ar fi zis că se-ntorcea dintr-o simplă plimbare de cincisprezecedouăzeci de leghe, când parcursul ei se cifra la mai mult de două mii de kilometri.

 Cu trei luni în urmă, vehicolul părăsise Libreville, capitala Congo-ului francez. De acolo, luând-o spre est, înaintase în susul lui Oubangui mai departe de cursul râului Bahar-el-Abiad, care-şi varsă apele la sudul lacului Ciad.

 Regiunea poartă numele unuia dintre afluenţii principali de pe malul drept al Congoului sau Zairului. Fără a fi propriu-zis un deşert – un deşert cu o vegetaţie rezistentă, neavând nici o asemănare cu Sahara – este însă o întindere nesfârşită, unde aşezările răzleţe se află la mare distanţă una de alta. Aici există triburi care se războiesc fără încetare, se-nrobesc unele pe altele sau se ucid între ele şi se mai hrănesc cu carne de om, precum Mubutu – populaţie locuind între bazinul Nilului şi Congo.

 În Oubangui, copiii sunt folosiţi ca monedă de schimb, la vânzarea mărfurilor. Se poate plăti cu fetiţe sau băieţi şi cel mai bogat indigen e acela a cărui familie e mai numeroasă. Dar dacă portughezul Urdax nu se aventurase prin aceste ţinuturi ca să facă negoţ cu băştinaşi, dacă nu avusese de-a face într-un astfel de scop cu triburile riverane lui Oubangui, dacă nu-şi propusese decât să-şi procure o anume cantitate de fildeş vânând elefanţii care se găsesc în număr mare în aceste ţinuturi, totuşi întâlnise triburi sălbatice. De mai multe ori fusese nevoit să se apere de cete duşmănoase de oameni. Dar până la urmă campania fusese rodnică şi reuşită şi nu avusese nici o victimă printre membrii caravanei.

 Chiar lângă un sat din apropierea lui Bahar-el-Abiad, John Cort şi Max Huber putuseră să smulgă un copil groaznicei sorţi care-l aştepta şi să-l răscumpere cu preţul câtorva mărgele de sticlă. Era un băieţel de vreo zece ani, robust, cu un chip blând şi atrăgător. Cum se-ntâmplă la unele populaţii africane, avea pielea deschisă, părul bălai şi nu negru şi creţ, nasul drept şi nu turtit, buzele subţiri nu groase. Ochii îi sclipeau de inteligenţă şi curând simţi pentru salvatorii lui un fel de dragoste filială. Biata făptură, răpită din mijlocul tribului său, nu din sânul familiei, căci nu avea nici tată, nici mamă, se numea Llanga. După ce învăţase de la misionari puţină franceză şi engleză, ghinionul făcuse să cadă în mâinile denkaşilor şi bănuiţi ce soartă îl aştepta. Cuceriţi de dragostea lui alintătoare, de recunoştinţa pe care le-o arăta, cei doi prieteni căpătară o vie afecţiune pentru orfan; îl îmbrăcară, îl hrăniră şi îl crescură cu mult folos deoarece avea o minte foarte dezvoltată pentru vârsta lui. Şi de-atunci viaţa lui Llanga se schimbă cu desăvârşire. în loc să fie o marfă, ca alţii la anii lui, trăia la facturiile din Libreville, ca fiu adoptiv al lui Max Huber şi John Cort. îl luaseră sub aripa lor şi nu-l vor mai părăsi!… în pofida vârstei lui fragede, înţelegea acest lucru, se simţea iubit şi o lacrimă de fericire îi picura din ochi de fiecare dată când Max Huber sau John Cort îl mângâiau pe cap.

 Când căruţa se opri, boii, istoviţi de drumul lung pe arşiţa nemiloasă, se culcară pe câmp. De îndată Llanga, care mersese pe jos o parte din etapă, fie în faţa, fie în urma atelajului, alergă spre cei doi protectori ai săi în clipa când aceştia coborau de pe platformă.

 — Nu eşti prea obosit, Llanga? întrebă John Cort, luându-l de mână pe băiat.

 — Nu, nu… picioare bune… şi place la mine alerg, răspunse Llanga lui John şi Max cu surâsul pe buze şi în priviri.

 — Acum e vremea să mâncăm, spuse acesta din urmă.

 — Mâncăm… da… prieten Max! Apoi, sărută mâinile întinse spre el şi se duse să se amestece printre^ cărători sub frunzişul arborilor falnici de pe movilă.