Satan si Isariotul - Volumul 1 - Capcana - Karl May

Capitolul I – Mormonul.

 Vă aduceţi aminte de Guaymas, nu e aşa? După mine, localitatea aceasta din Sonora, care se află în partea de nord-vest a Mexicului, mi se pare cea mai tristă din câte am văzut vreodată în călătoriile mele. Munţii din regiunea de miazăzi a Sonorei ascund mine bogate de minereuri de aramă şi plumb şi mai toate apele conţin aur. Cu mulţi ani în urmă, toate aceste bogăţii ale pământului nu puteau fi exploatate deoarece indienii nu te lăsau să te apropii de ele. Trebuia să porneşti în număr mare ca să poţi ţine piept indienilor. Dar de unde să iei oameni? Mexicanul nu prea e muncitor şi indianului nici prin gând nu-i trece să scoată la lumină aceste bogăţii ale pământului pe care le socoteşte drept proprietatea lui, iar chinezii, pe care îi puteai avea lesne, sunt oameni nedoriţi, deoarece pe urmă nu te mai poţi scăpa de ei. Rămâneau aşa-zişii gambuzinos, prospectorii, aceştia însă alergau toţi în Arizona, unde, după cum se zicea, se găsea aur pe toate potecile. Voiam şi eu să mă duc acolo, nu din lăcomia de aur, ci pentru că viaţa aceea agitată m-ar fi interesat foarte mult. Veni însă mişcarea generalului Jargas şi fusei angajat ca medic reporter al unui ziar din San Francisco care îmi cerea să trimit articole despre mişcarea revoluţionară din Mexic. Am primit cu bucurie, dornic să văd cu ochii mei o astfel de mişcare.

 Jargas n-a avut noroc. Nu era o mână de fier şi un om energic, precum Juarez. A fost împuşcat. Eu am pornit înapoi prin Sierra Madre să mă întorc la Guaymas, unde speram să găsesc un vapor pe care să mă îmbarc, căci voiam să mă duc la Rio Gila, la întâlnirea cu prietenul meu Winnetou, căpetenia apaşilor.

 Din nenorocire lucrurile n-au mers aşa de lesne cum credeam. Pe când mă aflam în pustiul Sierrei, calul meu s-a poticnit de un bolovan şi şi-a rupt un picior; a trebuit să-l împuşc şi să plec măi departe pe jos. Zile întregi n-am văzut nici ţipenie de om. Mă feream să mă întâlnesc cu indienii numiţi bravos, oameni cât se poate de primejdioşi. A fost un drum lung şi anevoios, aşa că am fost foarte mulţumit când am ajuns la Guaymas.

 Deşi îmi ajunsesem ţinta, nu m-am simţit defel fericit la priveliştea pe care o aveam în faţa ochilor. Orăşelul n-avea pe vremea aceea mai mult de două mii de locuitori, iar casele erau toate nişte colibe de pământ fără ferestre.

 Împrejmuit de jur-împrejur de stânci înalte şi pleşuve, oraşul părea un cadavru, uscat la soare. Am pornit pe uliţele pustii fără să dau de vreo suflare omenească. Probabil că impresia pe care o făceam nu era mai bună decât aceea pe care o făcuse Guaymas asupra mea – n-aveam defel înfăţişarea unui gentleman sau caballero – cum se zice pe aici. Hainele mele, plătite cu optzeci de dolari la plecarea mea din San Francisco, erau atât de zdrenţuite încât pe alocuri mi se vedea pielea. Ghetele nu mai aveau tocuri şi la vârfuri îmi ieşiseră degetele afară. Ce să vă mai spun de pălărie! În timpuri mai bune un sombrero, adică pălăria cu boruri largi ca să te apere de soare, rămăsese acum numai fundul şi semăna aidoma cu un fes. Numai chimirul de piele, tovarăş vechi în care îmi ţineam armele, rămăsese acelaşi. Cât despre stratul de murdărie de pe faţă, să nu mai vorbim! Pe când hoinăream aşa pe uliţele pustii uitându-mă când la dreapta, când la stânga mea, doar voi da de vreo vietate, văzui o colibă de pe acoperişul căreia ieşeau două prăjini lungi de care era atârnată o tăblie, cu litere aproape şterse de ploaie: „Meson de…”. Restul nu se mai cunoştea.

 Pe când mă căzneam eu să descifrez mai departe, auzii paşi şi văzui un om trecând pe drum. Îl salutai cuviincios şi-l întrebai care e cel mai bun han din oraş.

 — Uite ăsta, răspunse el arătând la cocioaba în faţa căreia mă aflam. Ce-i drept, din firmă lipsea cuvântul Madrid, dar n-are a face. Don Geronimo e un om de treabă şi o să te găzduiască omeneşte dacă ai cu ce plăti. Eu sunt escribano2 în Guaymas şi cunosc pe toată lumea din oraş.

 Slujbaşul părea foarte mândru de înalta lui situaţie şi-mi aruncă o privire în care se putea vedea desluşit că mă crede mai demn de a fi găzdui în închisoare decât la un han; apoi se îndepărtă ţanţoş, fără să se mai uite îndărăt.

 De altfel, obosit cum eram m-aş fi mulţumit să dorm şi într-o şură, numai să mă pot odihni niţel şi să mă adăpostesc de razele soarelui care ardeau că nişte suliţi de foc.

 Cel mai elegant hotel din oraş! „Meson de Madrid”! Odaie curată, un pat moale, mâncăruri alese! Îmi lăsa gura apă. Păşii înăuntru, în „elegantele” încăperi ale hotelului, adică într-una singură – căci atât avea hotelul.

 Intrai pe uşa din stradă şi ieşii pe cealaltă care răspundea în curte. Alte uşi sau ferestre nu existau. Lângă uşa din fund se afla o vatră afumată de piatră care împrăştia fumul mai mult prin odaie. Podeaua era de lut. Mese şi bănci de scânduri cu picioarele bătute în podea. Scaune nu existau. Pe peretele din stânga hamacuri, ce păreau să fie paturile pasagerilor, sau ale cui ar fi avut poftă să se întindă în ele.

 Pe peretele din dreapta, bufetul format din câteva lăzi goale şi alături alte câteva hamacuri rezervate membrilor familiei.

 Într-unul din acestea dormeau ghemuiţi unul într-altul, trei băieţi; într-altul fata hangiului, seniorita Felicia.

 Număra – după cum am aflat a doua zi – numai şaisprezece primăveri, dar sforăia ca un cal ostenit. În cel de-al treilea moţăia dona Elvira – o namilă de femeie cât toate zilele – soţia hangiului.

 Femeie şi jumătate! Cum mi-a spus a doua zi hangiul. Dar fiindcă mai tot timpul moţăia sau dormea de-a binelea, n-am avut niciodată prilejul să mă conving de temperamentul ei vulcanic.

 În cel de-al patrulea hamac descoperii un fel de obiect de pânză cenuşie, pe care-l luai, la-nceput, drept un colac de salvare, dar mă convinsei repede că era o făptură omenească şi cutezai s-o ating cu mâna. Obiectul se descolăci şi ieşiră la iveală braţe, picioare şi în cele din urmă un cap din care mă priviră doi ochi somnoroşi. Deodată colacul se întinse de-i trozniră oasele şi din hamac sări un omuleţ îmbrăcat în haine cenuşii, care mă întrebă cu ciudă:

 — Ce pofteşti, senior? Pentru ce m-ai trezit din somn? Dumneata de ce nu dormi? Cine dracu stă treaz pe o zăpuşeală ca asta?

 — Caut pe hangiu.

 — Eu sunt. Don Geronimo – aşa mă cheamă.

 — Am sosit adineauri în Guaymas şi caut un vapor. M-ai putea găzdui dumneata până ce voi găsi?

 — O să vedem noi, acum du-te de te culcă în hamacul de colo, şi-mi arătă cu mâna în partea cealaltă.

 — Drept e că sunt foarte obosit, zisei eu, dar mi-e şi foame.

 — Pe urmă, pe urmă! Acum culcă-te şi dormi, stărui hangiul.

 — Vezi că mi-e şi sete…

 — Bine, bine, o să-ţi dau şi de băut, acum însă culcă-te, culcă-te, pentru Dumnezeu!

 La început hangiul vorbise în şoaptă, dar de astă dată ridică glasul, ceea ce-i făcu pe cei care dormeau să se agite.

 — St! Taci şi nu mai vorbi, altminteri se deşteaptă dona Elvira, îmi şopti el cu teamă. Culcă-te, omule şi dormi, nu înţelegi ce-ţi spun?

 Hangiul se cocoţă iar în hamac şi se ghemui ca un arici. Ce era de făcut? Lăsai colacul de salvare cu familia lui să-şi vadă de somn şi ieşii în curte, în vârful picioarelor, ca să nu trezesc pe nimeni. Într-un colţ văzui un şopron acoperit cu stuf în care hangiul îşi ţinea uneltele. Sub şopron era un fel de culcuş de paie, iar alături un câine pus în lanţ.

 Paiele mi se părură mai ispititoare decât hamacul şi mă apropiai încet de culcuş, îngrijorat să nu înceapă câinele să latre şi să o scoale pe dona Elvira din somn.

 Grijă de prisos! Câinele dormea şi el. Deschise într-adevăr niţel ochii, dar îi închise numaidecât la loc, aşa că mă întinsei fără zăbavă în paie. Cu amândouă armele în braţe, adormii atât de adânc, încât nu mă trezii doar când simţii pe cineva scuturându-mă de braţ.

 Era aproape de înserat. Văzui pe hangiu în faţa mea.

 — Scoală, senior, îmi zise el. E vremea să luăm o hotărâre.

 — Ce fel de hotărâre? Întrebai eu sculându-mă de jos.

 — Dacă poţi sau nu să rămâi la han.

 — Pentru atâta lucru?

 Mă uitai bine la hangiu şi-mi închipuii îndată ce vrea să spună. Omul era tare mărunţel şi grozav de slab. Purta părul tuns mărunt, de l-ai fi putut crede chel. Trăsăturile chipului îi erau blânde şi privirea inteligentă.

 — Vezi că dona Elvira nu vrea să primim decât caballeros în casa noastră, spuse el şi trebuie să recunoşti şi dumneata că nu prea ai mutră de aşa ceva.

 — Zău? Făcui eu zâmbind. Dumneata crezi că hainele fac pe om?

 — Nu! Dar dona Elvira nu poate să sufere decât oameni bine îmbrăcaţi, iar dumneata nu i-ai plăcut defel.

 — Păi nici nu m-a văzut. Când am venit eu dormea.

 — Aşa e, dar când s-a sculat a ieşit în curte şi ţi-a văzut hainele, ghetele, pălăria… Nu mai e nevoie să-ţi spun, cred că m-ai înţeles.

 — Te-am înţeles, don Geronimo şi fiindcă nu i-am plăcut cucoanei, mă duc. Cu aceste cuvinte făcui câţiva paşi spre poartă.

 — Ia mai stai niţel, senior, mă opri el. Prea e pustiu la han când n-avem pe nimeni. Şi apoi, dumneata nu-mi faci impresia să fii vreo haimana de care să ne temem. Dacă vrei să pun o vorbă bună la dona Elvira, trebuie să ştiu mai întâi ce foloase pot să trag de pe urma dumitale. Ştii să joci domino?

 — Da, răspunsei eu cu o oarecare mirare.

 — Bine. Hai înăuntru să facem o probă. Intrai după el în „hotel”. Dona Elvira era întinsă în hamacul ei. Seniorita Felicia stătea la bufet cu un pahar de rom înainte. Băieţii se jucau cu alţi copii de seama lor pe maidan, bombardându-se cu portocale stricate. Don Geronimo aduse dominoul şi mă pofti să iau loc în faţa lui. Când auzi pietrele de domino izbindu-se de masă, dona Elvira începu să se agite în hamac, iar când hangiul îmi spuse: „ia dublă de şase”, ea se ridică în picioare.

 Seniorita Felicia veni şi ea cu paharul de rom în mână, aşezându-se lângă noi să privească.

 Înţelesei numaidecât cu ce fel de persoane aveam de-a face. Oamenii aceştia, când nu lucrau, sau dormeau, sau jucau domino. Şi măcar de-ar fi fost acest Geronimo un bun jucător! Îi câştigai, una după alta, trei partide. La cea dintâi îi păru bine că am câştigat eu; la a doua îl cuprinse mirarea, iar la a treia strigă încântat:

 — Eşti mare meşter, senior! Trebuie să rămâi aici ca să mai învăţ câte ceva de la dumneata. Nu mi s-a întâmplat încă până acum să-mi ia cineva trei partide la rând.

 Adevărul e că nu-mi dădusem nici cea mai mică osteneală. Hangiul juca atât de prost încât era lesne să-l baţi. Îl văzui sculându-se de la masă, apropiindu-se de nevastă şi şoptindu-i ceva. Pe urmă trecu la bufet, luă un registru ferfeniţit şi o călimară enormă şi reveni la masă.

 — Dona Elvira, zise el, a fost atât de bună să-ţi îngăduie să rămâi. Ia şi-ţi scrie acum numele în registru.

 Deschise registrul. Văzui trecute o mulţime de nume şi date. La mijloc era o pană măre de gâscă plină de cerneală uscată.

 — Cu pana asta vrei să scriu? Întrebai eu râzând.

 — N-am alta.

 — Păi e cu neputinţă să scriu cu ea.

 — Pentru ce? De zece ani de când ţin hotelul ăsta, tot cu pana asta au scris toţi care au tras la mine.

 — Nu vezi că pana e murdară şi cerneala din călimară uscată?

 — O subţiem acuşi cu apă. Pesemne că nu te pricepi la scris, altminteri ai şti că, dacă moi pana în apă caldă, se face moale de zici că e nouă, iar cerneala de asemenea. La mine, senior, vine multă lume şi se isprăveşte cerneala repede, de aceea nu pot să pun mereu alta proaspătă în călimară. Şi fiindcă văd că nu te pricepi la scris, o să te trec eu în registru.

 — Chiar te rog, senior. Îmi iei o piatra de pe inimă.

 Îl văzui apropiindu-se de bufet, aprinzând o lămpiţă cu rom sau spirt, ţinând apoi deasupra ei un vas de tinichea. Din economie nu schimbase de zece ani pana şi cerneala din călimară, dar arsese întotdeauna spirt mai mult decât ar fi costat cerneala.

 Trecu pe puţin un sfert de ceas până ce începu apa să fiarbă. Băgă apoi pana în apă, o lăsă niţel înăuntru, turnă pe urmă niţică apă în călimară, o amestecă bine cu pana şi zise încântat de isprava lui:

 — Aşa. S-a făcut!

 Se aşeză apoi la masă, înmuie pana în cerneală, tuşi şi se înţepeni în scaun, ca şi când ar fi fost vorba de o muncă anevoioasă.

 Îmi stăpâneam râsul. Abia acum înţelesei de ce slovele din registrul pe care îl răsfoisem în vreme ce fierbea apa erau din ce în ce mai albicioase şi mai şterse.

 — Ia bine seama, senior, zise hangiul. Trebuie să trec aici numele, meseria dumitale, anul şi ziua în care ai sosit, precum şi scopul care te-a adus aici în oraş. Nădăjduiesc că o să-mi spui tot adevărul şi n-o să umbli cu tertipuri.

 Îi răspunsei amănunţit la toate întrebările şi trecu mai bine de o jumătate de ceas până ce însemnă pe hârtie răspunsurile.

 — Ei, cum îşi place, senior? Zise el după ce sfârşi. Ai măi văzut aşa „slovă” frumoasă?

 Scrisul era într-adevăr minunat.

 — Drept să-ţi spun, nu încă, răspunsei cu toată sinceritatea.

 — Nu e de mirare, fiindcă mai toţi cei care trag la mine se pricep ca şi dumneata la scris şi că de zece ani încoace eu trebuie să-i trec în registru. Acum aş vrea să te întreb un lucru: Zici că eşti doctor şi vânător. Păi cum se potriveşte una cu alta?

 — Doctor sunt fiindcă am învăţat meseria şi vânător fiindcă îmi place.

 — Pesemne că ţi-a mers rău cu meseria?

 — De ce?

 — Dacă nu-ţi mergea rău ai fi stat acasă la dumneata şi ţi-ai fi văzut de bolnavi.

 — Am văzut şi de bolnavi, dar m-au atras călătoriile.

 — Avere n-ai?

 — Hm! Pentru ce mă întrebi?

 — Iaca aşa. De unde vii acum?

 — De dincolo de Sierra Madre.

 — Pe jos?

 — Nu. Am fost călare, dar mi s-a poticnit calul şi şi-a rupt un picior, aşa că a trebuit să-l împuşc.

 — Pentru ce nu ţi-ai luat şaua şi hamul?