La Paradisul Femeilor - Emile Zola

Denise venise pe jos de la gara Saint-Lazare, unde coborâse dintr-un tren din direcţia Cherbourg, împreună cu cei doi fraţi ai ei, după o noapte petrecută pe bancheta durăa unui vagon de clasa a treia. Îl ţinea pe Pépé de mână, iar Jean o urma. Toţi trei erau rupţi de oboseala călătoriei, speriaţi şi pierduţi în mijlocul vastului Paris, cercetând casele şi întrebând la fiecare răscruce de strada Michodiere, pe care locuia unchiul Baudu. Când ajunseră însă în Piaţa Gaillon, tânăra se opri surprinsă.

 — O! Spuse ea. Ia uite, Jean!

 Şi rămaseră încremeniţi, înghesuiţi unul într-altul, în hainele de doliu, pe care le purtau după moartea tatălui lor. Ea, plăpândă la cei douăzeci de ani, cu un aer sărăcăcios, căra un pachet modest; mezinul, în vârstă de cinci ani, i se agăţase de braţ, iar lângă umărul ei, stând în picioare, cu mâinile atârnând pe lângă corp, se ascundea celălalt frate, mai mare, pe faţa căruia înfloreau cei şaisprezece ani.

 — Ei, continuă ea, iată un magazin adevărat!

 La colţul făcut de străzile Michodiere şi Neuve-Saint-Augustin era un magazin de noutăţi a cărui vitrină cu mărfuri în culori vii strălucea în lumina caldă şi pală a dimineţii de octombrie. Clopotul bisericii Saint-Roch bătea ora opt, iar pe trotuarele Parisului matinal erau doar funcţionari grăbiţi să ajungă la birouri şi gospodine alergând după cumpărături. În faţa uşii magazinului, doi vânzători, căţăraţi pe o scară dublă, întindeau metrajele de pânzeturi, în timp ce într-o altă vitrină din strada Neuve-Saint-Augustin, un alt vânzător, în genunchi şi întors cu spatele, aşeza o bucată de mătase albastră. Magazinul, lipsit deocamdată de clienţi, cu personalul abia sosit, zumzăia ca un stup gata de trezire.

 — Drace! Spuse Jean. Asta-l întrece pe cel din Valognes. Al tău nu era atât de frumos.

 Denise clătină din cap. Petrecuse doi ani de zile acolo, la domnul Cornaille, primul vânzător de noutăţi din oraş; însă acest magazin, descoperit aşa, deodată, această casă imensă în ochii ei, îi făcea inima să bată cu putere, o ţintuia locului, emoţionată, preocupată, uitând de totul din jur. Pe latura ce dădea în Piaţa Gaillon, uşa înaltă, în întregime din sticlă, atingea mezaninul în mijlocul unor ornamente întortocheate, poleite cu aur. Două figuri alegorice, două femei zâmbitoare, cu gâtul gol, afişau numele firmei: La Paradisul femeilor. Apoi, vitrinele se pierdeau de-a lungul străzilor Michodiere şi Neuve-Saint-Augustin, ocupând, pe lângă casa de pe colţ, încă patru imobile, două pe stânga şi două pe dreapta, cumpărate şi amenajate recent. Părea o întindere fără sfârşit, cu vitrinele de la parter şi de la mezanin prin care se întrezărea întregul, tumult din spatele tejghelelor. În partea de sus, o domnişoară, îmbrăcată în mătase, ascuţea un creion, în timp ce, lângă ea, altele două despachetau paltoane de catifea.

 — La Paradisul femeilor, citi Jean cu un surâs blând, de adolescent frumos, care avusese deja o poveste de amor la Valognes. Ei, e drăguţ, asta face lumea să se învârtă!

 Însă Denise rămase, absorbită, în faţa uşii centrale. Chiar acolo, în plină stradă, pe trotuar, se afla o învălmăşeală de mărfuri la ofertă, tentaţiile de la intrare, ocaziile ce opreau clientele în trecere. Toate porneau de sus, bucăţi de mătase şi de draperie, merinosuri, şevioturi1, moltoane2 cădeau de la mezanin, unduitoare ca nişte steaguri, în culori neutre, cenuşii, bleumarin sau măsliniu, tăiate de albul etichetelor cu preţuri. Alături, încadrând pragul, atârnau blănuri, paspoaluri3, de la cenuşiul fin al petit-gris-ului până la neaua pură a pufului de lebădă. În partea de jos, în caziere4, pe mese, în mijlocul unor stive de cupoane, se revărsau diverse tricotaje la un preţ de nimic, mănuşi şi şaluri de lână, pălării, veste; o vitrină întreagă dedicată iernii, cu lucruri în culori ţipătoare, pestriţe, dungate, cu pete de un roşu sângeriu. Denise văzu o bucată de pânză de tartan5 cu patruzeci şi cinci de centime6, fâşii de blană de nurcă de America la un franc şi mănuşi la douăzeci şi cinci de bani.

 Unchiul Baudu fusese uitat. Chiar şi Pépé, care se ţinea încă de mâna surorii sale, făcuse ochii mari. O trăsură îi împinse pe toţi trei din mijlocul pieţei, astfel că o porniră imediat pe strada Neuve-Saint-Augustin, urmărind vitrinele şi oprindu-se în faţa fiecăreia. Mai întâi, fură seduşi de un aranjament mai complicat: în partea de sus, câteva umbrele aşezate oblic păreau să formeze acoperişul unei cabane rustice; dedesubt, ciorapi de mătase, atârnaţi de nişte inele metalice, afişau profilele unor pulpe rotunde, unii ţesuţi cu modele cu trandafiri, alţii multicolori, negri, roşii cu marginile brodate, iar cei roz aveau luciul mătăsos al pielii blonde; în sfârşit, pe postavul etajerei, mănuşile erau aşezate simetric, cu degetele lor alungite, cu palmele înguste ca ale virginelor bizantine, aveau graţia puternică, adolescentină a nimicurilor feminine nefolosite încă. Însă ultima vitrină fu cea care-i surprinse cel mai mult. O întreagă expoziţie de mătăsuri, satinuri şi catifele se oferea într-o gamă suplă şi vibrantă, în tonuri delicate de flori: în vârf, catifelele de un negru profund se alăturau celor albe ca spuma laptelui; mai jos, satinurile roşii, albastre, brăzdate de linii vii, decolorându-se palid cu o delicateţe infinită. Şi mai jos, mătăsurile, în toate culorile curcubeului, erau adunate în bucle, îndoite ca în jurul unei talii arcuite, prinzând viaţă în mâinile pricepute ale vânzătorilor; prin fiecare motiv, prin fiecare frază colorată curgea un acompaniament discret, un fular fin de culoare crem. Acolo, la cele două capete, se aflau, în grămezi colosale, cele două tipuri de mătăsuri exclusive ale casei, Paris-Bonheur şi Cuir-d'or, articole excepţionale, ce aveau să revoluţioneze comerţul noutăţilor.

 — O, ce tafta de cinci franci şi şaizeci! Murmură Denise, mirată, în faţa mătăsii Paris-Bonheur.

 Jean începea să se plictisească, astfel că opri un trecător.

 — Strada Michodiere, domnule?

 După ce-i fusese indicată ca fiind prima la dreapta, cei trei se întoarseră, făcând ocolul magazinului. Dar înainte de a intra pe stradă, Denise fu surprinsă de o vitrină unde erau expuse confecţii de damă. În magazinul domnului Cornaille, din Valognes, ea se ocupa mai ales de confecţii. Şi totuşi, nu mai văzuse niciodată aşa ceva, astfel că rămase pe trotuar, împietrită de admiraţie. În fundal, o eşarfă mare de dantelă de Bruges, la un preţ usturător, lărgea o pânză de altar, ca două aripi desfăcute, de o albeaţă roşiatică; volane de Alençon cădeau în ghirlande, urmau valuri de dantele, malinuri, valensiene, aplicaţii de Bruxelles, materiale de Venise ca o avalanşă de zăpadă. La dreapta şi la stânga, bucăţi de postav se înălţau ca nişte coloane întunecate, adâncind şi mai mult acest tabernacul. Şi confecţiile se aflau acolo, în acea capelă dedicată cultului femeii; centrul era ocupat de un articol deosebit, o manta de catifea cu o garnitură de vulpe argintie; într-o parte era o mantie de mătase, căptuşită cu petit-gris, iar în cealaltă parte, un palton de postav, bordat cu pene de cocoş; în sfârşit, veşminte de bal, de caşmir alb, matlasate tot în alb, ornate cu fulgi de lebădă sau cu janilie7. Se găseau de toate pentru toţi, de la veşmintele de bal, de douăzeci şi nouă de franci, la paltoanele de catifea, de o mie opt sute de franci. Gâtul rotund al manechinelor dilata stofa, şoldurile pline scoteau în evidenţă fineţea taliei, capul era înlocuit de o etichetă mare, înfiptă în moltonul roşu al gulerului; oglinzile, aflate în cele două părţi ale vitrinei, printr-un joc calculat, le reflectau şi le multiplicau fără încetare, populând strada cu aceste frumoase femei de vânzare, care aveau preţuri considerabile în locul capetelor.

 — Sunt minunate! Murmură Jean, care nu găsise altceva de spus din cauza emoţiei.