Winnetou - Volumul 1 - Karl May

Capitolul I

UN "GREENHORN"

Ştii dumneata, dragă cititorule, ce înseamnă cuvîntul greenhorn? Ei bine, e o poreclă foarte supărătoare şi jignitoare pentru cel căruia i se adresează. Green, în englezeşte, înseamnă verde; iar prin horn — corn, în limba noastră — se înţelege antena, adică acel mănunchi de firişoare subţiri cu care gîza pipăie împrejurimile. Un greenhorn este deci un om încă verde, adică necopt, un nou-sosit în ţinuturi necunoscute lui, un ins care trebuie să-şi întindă bine antenele dacă nu vrea să se facă de rîs.

Un greenhorn nu se ridică de pe scaun pentru a-l ceda unei doamne care se apropie; salută pe stăpînul casei înainte de a se înclina în faţa doamnei şi domnişoarei de gazdă; îşi încarcă arma vîrînd gloanţele de-a-ndoaselea, sau bagă mai întîi dopul, apoi cartuşul şi abia la urmă praful de puşcă. Un greenhorn ori nu ştie deloc limba engleză, ori o vorbeşte prea corect şi înflorit; îi este groază de englezeasca "yankeilor" şi chiar de idiomul folosit prin regiunile cu codri neumblaţi; nu-i intră nimic în cap şi încă mai puţin îi vine pe limbă.

Greenhorn-ul ia un racoon drept un oposum şi o mulatră cît de cît frumoasă drept o metisă. Un greenhorn fumează ţigarete şi nu poate suferi tutunul tocat. Cînd un greenhorn e pălmuit de un "paddy", adică de un irlandez, dă fuga să se plîngă judecătorului de pace, în loc să-l împuşte fără multă vorbă pe individul cu pricina, cum ar face un yankeu autentic. Un greenhorn ia urmele paşilor de curcă drept urme de urs şi o ambarcaţie uşoară, destinată sportului, drept un vapor cu aburi de pe Mississippi. Un greenhorn se sfieşte să-şi urce cizmele pline de noroi pe genunchii călătorului de alături şi să soarbă supa ca şi cînd ar horcăi un bivol în agonie. Un greenhorn cară după el în prerie buretele de spălat cît un dovleac uriaş, precum şi zece livre de săpun; îşi bagă în buzunar o busolă care, după trei sau patru zile, indică toate punctele cardinale afară de nord. Un greenhorn notează opt sute de expresii ale indienilor şi, cînd întîlneşte prima piele-roşie, bagă de seamă că a expediat din greşeală însemnările într-un plic celor de acasă, reţinînd în schimb scrisoarea destinată lor. Un greenhorn, deşi a studiat timp de zece ani astronomia, poate să se uite alţi zece ani la cerul înstelat fără să afle cît e ceasul. Un greenhorn îşi vîră cuţitul de vînătoare la brîu în aşa fel, încît, atunci cînd se pleacă, să-i intre vîrful în coapsă. Un greenhorn aprinde în Vestul sălbatic un foc de tabără atît de semeţ, încît vîlvătaia se înalţă cît prăjina şi apoi se miră că indienii l-au dibuit şi au tras în el. În sfîrşit, un greenhorn e, ca să zic aşa, un greenhorn — şi un asemenea greenhorn eram pe-atunci chiar eu.

Dar să nu se creadă cumva că aş fi ştiut sau măcar bănuit vreo legătură între mine şi această poreclă jignitoare! Nicidecum! Pentru că tocmai asta e cea mai de seamă ciudăţenie a oricărui greenhorn: el îi socoteşte "boboci" pe toţi în afară de sine.

Dimpotrivă, mă credeam foc de deştept şi de priceput; făcusem doar ceea ce se cheamă studii şi nu tremurasem niciodată înaintea unui examen. Că de fapt viaţa este adevărata şcoală, unde dai examene zi de zi şi ceas de ceas, obligat fiind să treci prin nenumărate probe — toate acestea mintea mea tînără de atunci nu voia să le priceapă. Unele împrejurări neplăcute din patrie şi, aş putea spune, un fel de neastîmpăr înnăscut, m-au mînat peste ocean, către Statele Unite, unde condiţiile de parvenire ale unui tînăr sîrguincios erau pe atunci mult mai bune şi mai prielnice decît azi. Poate că în statele din est aş fi putut găsi mai uşor o slujbă bună, dar mă atrăgea vestul.

Lucrînd scurtă vreme ba ici, ba colo, am agonisit destul pentru a mă echipa cuviincios şi pentru a-mi asigura buna dispoziţie. Am ajuns astfel la Saint Louis. Acolo, norocul m-a adus într-o familie germană, unde am găsit, pînă una alta, adăpost ca meditator. Venea aici, în familie, un oarecare mister Henry, om ciudat, meşter de puşti, care-şi făcea cu pasiune de artist meseria şi se recomanda el însuşi, cu o mîndrie patriarhală: "Mister Henry, the Gunsmith" — domnul Henry, făuritorul de puşti.

Bărbatul acesta era un mare iubitor de oameni, deşi părea mai curînd contrariul, deoarece, în afară de pomenita familie, nu avea legături de prietenie cu nimeni, iar pe clienţi îi trata rece şi aspru, încît nu-l căutau decît pentru calitatea produselor sale. Îşi pierduse soţia şi copiii într-o împrejurare îngrozitoare, despre care nu vorbea niciodată; totuşi, după unele aluzii ale sale, bănuiam că fuseseră ucişi într-un atac neaşteptat. Asta îl făcea atît de aspru în aparenţă şi poate că nici dînsul nu-şi dădea seama cît de grosolan se purta; dar în fond era blînd şi bun şi am observat adeseori cum i se umezeau ochii cînd povesteam despre patrie şi despre ai mei, la care ţineam şi ţin din toată inima.

De ce bătrînul acesta ursuz îmi arăta preferinţă tocmai mie, tînărul străin?

Asta n-am înţeles-o pînă ce, într-o bună zi, m-a lămurit chiar dînsul. De cînd mă aflam în familia respectivă, omul venea pe acolo mai des ca înainte, trăgea cu urechea la lecţiile mele, se punea în preajma mea, cercetîndu-mă şi rugîndu-mă chiar să-l vizitez. Nu mai făcuse nimănui o asemenea favoare şi de aceea mă feream să abuzez de ea. Dar reţinerea mea nu părea să-i fie pe plac; îmi amintesc şi astăzi chipul său mînios cînd, într-o seară, căutîndu-l acasă, m-a întîmpinat răstit şi, la respectuosul meu salut good evening — bună seara, mi-a răspuns:

— Unde naiba v-aţi ascuns ieri, sir?

— Acasă.

— Şi alaltăieri?

— Tot acasă.

— Ia nu-mi mai vindeţi braşoave!

— Spun adevărul, mister Henry.

— Pshaw. Fleacuri! O pasăre tînără ca dumneavoastră nu stă ghemuită în cuib, ci îşi vîra pliscul pretutindeni, numai unde trebuie nu!

— Şi unde, mă rog, ar trebui să mi-l vîr, dacă-mi permiteţi?

— Ei, unde! Aici, la mine, bineînţeles! Voiam încă de multă vreme să vă întreb ceva.

— Şi de ce n-aţi făcut-o?

— Fiindcă n-am vrut! Înţeles?

— Şi cînd o să vreţi?

— Poate chiar astăzi.

— Atunci n-aveţi decît să mă întrebaţi. Voia dumneavoastră!

Mă privi mirat drept în faţă, clătină din cap nemulţumit, apoi izbucni:

— Voia mea! Ca şi cînd unui greenhorn ar trebui să-i cer mai întîi voie cînd vreau să-i vorbesc!

— Greenhorn? Întrebai, încreţindu-mi fruntea, căci mă simţeam adînc jignit. Vreau să sper, mister Henry, că aţi rostit acest cuvînt fără intenţie şi fără control.

— Nu vă faceţi iluzii, sir! Am vorbit cu toată chibzuiala; sînteţi un greenhorn şi încă un greenhorn sadea! Ceea ce scrie-n cărţi, fireşte, v-a intrat în cap. Să te cruceşti, nu alta, cîte mai învăţaţi voi ăştia, de dincolo! Orice tinerel ştie pe dinafară distanţa de-aici pînă la stele, ştie ce-a scris regele Nabucodònosor pe cărămizi şi cît cîntăreşte aerul pe care nici măcar nu-l poate vedea! Şi fiindcă ştie toate astea, se crede băiat deştept! Dar ia băgaţi-vă nasu-n viaţă, aşa, vreo cincizeci de ani, adînc în viaţă! Atunci veţi afla şi poate nici atunci, ce înseamnă adevărata înţelepciune! Tot ce cunoaşteţi pînă acum e o nimica toată — absolut nimic! Şi ceea ce sînteţi în stare să faceţi e şi mai puţin.

Nici măcar cu puşca nu ştiţi să trageţi!

Spusese toate acestea pe un ton de adînc dispreţ şi cu o asemenea siguranţă de sine, încît ai fi zis că se bizuie pe temeiuri serioase.

— Dacă ştiu să trag cu puşca? Hm! Răspunsei zîmbind. Să fie asta întrebarea ce voiaţi să mi-o puneţi?

— Întocmai, asta e. Aştept răspunsul!

— Daţi-mi mai întîi o puşcă bună şi apoi vă răspund. Înainte, nu!

Meşterul puse deoparte ţeava de puşcă la care tocmai lucra, se ridică, se apropie de mine, mă privi cu ochi uimiţi şi strigă:

— Să vă dau o puşcă, sir? Nici prin gînd nu-mi trece! Nicidecum!

Puştile mele nu ajung decît în mîini cărora le pot fi încredinţate cu cinste!

— Am asemenea mîini! Mă încumetai eu.

Mă mai privi o dată, pieziş, se aşeză iar, îşi reluă lucrul la ţeava şi mormăi ca pentru sine:

— Ce mai greenhorn. Zău că mă scoate din pepeni cu îndrăzneala lui!

Îl lăsai să creadă ce vrea, căci îl cunoşteam; scosei un trabuc şi-i dădui foc.

Timp de un sfert de oră păstrarăm tăcere. Dar mai mult bătrînul nu putu răbda; ridică ţeava la lumină, se uită prin ea şi zise: