Venus in intimitate - Alexandre Dumas

 PROLOG

 1. Iarmarocul.

 Către mijlocul lunii iunie a anului 1559, într-o dimineaţă însorită de primăvară, piaţa Sainte-Genevieve din Paris era înţesată de o mulţime de aproape patruzeci de mii de inşi.

 Unui om care ar fi picat acolo chiar atunci, venind din provincia lui natală şi aflându-se în inima străzii SaintJacques, de unde mulţimea se putea zări foarte bine, i-ar fi fost foarte greu să-şi dea seama în ce scop se adunase atâta lume în acel punct al capitalei.

 Vremea era superbă. Aşa că nu era nevoie, ca în 1551, să se facă o procesiune cu moaştele sfintei Genevieve ca să se invoce oprirea ploilor.

 Pe deasupra, plouase cu două zile înainte. Aşa că nu era cazul să scoată pe străzi moaştele sfintei Genevieve ca să ceară de la Cel de Sus să plouă, ca în 1556.

 Nu avusese loc nici o bătălie dezastruoasă, de felul celei de la Saint-Quentin. Deci nu era vorba de o procesiune a moaştelor sfintei Genevieve, în scopul de a obţine protecţia Celui de Sus, ca în 1557.

 Şi totuşi, era evident că tot poporul care se strânsese în piaţa de lângă bătrâna mănăstire venise anume pentru o sărbătoare ieşită din comun.

 Dar ce sărbătoare să fi fost?

 Nu era vorba de o sărbătoare religioasă. Căci, deşi puteai vedea, pe ici-pe colo, prin mulţime, câteva rantii călugăreşti, erau prea puţine ca să dea întâlnirii un caracter religios.

 Nu era vorba nici de o sărbătoare militară. Căci nu se prea zăreau uniforme militare iar cei care se aflau aici nu aveau asupra lor nici suliţe nici muschete1.

 Nu era nici o solemnitate a nobilimii; căci nu se vedeau fluturând pe deasupra capetelor steguleţele cu armoariile gentilomilor şi nici coifurile împodobite cu penaje ale seniorilor.

 Un singur amănunt bătea la ochi în această mulţime foarte pestriţă, multicoloră, un furnicar în care se înghesuiau, fără deosebire, gentilomi, călugări, pungaşi, burghezi, prostituate, bătrâni, scamatori, ţigani, meşteşugari, vrăjitori, vânzători de bere, cerşetori, unii călare, alţii pe catâri ori pe măgari, câţiva, puţini, în trăsuri (trăsurile erau o invenţie foarte nouă, chiar din acel an), dintre care cei mai mulţi dădeau din coate, împingeau, se zbăteau din toate puterile ca să ajungă în mijlocul pieţei; acest amănunt care bătea la ochi era mulţimea studenţilor, care predominau; studenţi de patru naţionalităţi diferite, scoţieni, englezi, francezi şi italieni, Adevărul era acesta: ca în fiecare an, în prima zi de luni de după Sfântul Barnabe, lumea se adunase ca să ia parte la un iarmaroc vestit, denumit cu un cuvânt care nu mai spunea de mult nimic nimănui: landi. Suntem dar obligaţi să facem aici un pic de etimologie, asemenea distinşilor membri ai Academiei de inscripţii şi litere. Acest landi provenea, prin câteva transformări succesive, care s-au produs de-a lungul secolelor, din indictum, un cuvânt latin care vrea să însemne un loc şi o zi anume fixate pentru o anume adunare populară.

 În vremurile îndepărtate ale lui Charlemagne, regele teuton care îşi stabilise capitala la Aix-la-Chapelle, într-o anumită zi din an erau arătate pelerinilor sfintele moaşte ale preacuvioasei în capelă.

 Carol cel Pleşuv a poruncit apoi să fie duse aceste relicve preţioase de la Aix la Paris şi, o dată pe an, ele erau arătate poporului pe un câmp destinat târgurilor şi iarmaroacelor şi care se afla în apropiere de bulevardul Saint-Denis.

 După o vreme, episcopul Parisului găsise că, având în vedere pietatea tot mai accentuată a credincioşilor, acel maidan nu se potriveşte deloc cu solemnitatea evenimentului şi stabilise ca sărbătoarea de landi să aibă loc pe câmpul Saint-Denis.

 Preoţimea Parisului aducea acolo, într-o procesiune urmărită cu veneraţie de prostime, relicvele sfintei. Episcopul venea şi el pe câmpul Saint-Denis ca să-şi ţină predica şi să binecuvânteze mulţimea. Dar s-a întâmplat cu aceste binecuvântări la fel cum se întâmplă cu avuţia aproapelui sau cu roadele din grădina vecinului: nu le poate împărţi oricine; preoţii de la mănăstirea Saint-Denis s-au revoltat şi l-au reclamat pe episcop la parlamentul Parisului ca pe un uzurpator, pretinzând că numai ei au dreptul de a da binecuvântarea pe pământurile din jurul mănăstirii.

 Acest conflict a stârnit vii discuţii în parlament şi atât o parte cât şi cealaltă s-au bucurat de susţinători plini de elocvenţă; în cele din urmă, neştiind de partea cui e dreptatea, parlamentul a ieşit din încurcătură în chipul cel mai original: a interzis atât episcopilor cât şi stareţilor, având în vedere neînţelegerile pe care le provocau, să mai pună piciorul în târgul de landi. Cel care moşteni toate prerogativele fu rectorul Universităţii: el avea dreptul să vină la târg, în prima luni de după Sfântul Barnabe, şi să achiziţioneze cantitatea de pergament necesară tuturor colegilor lui, profesorii. Neguţătorilor de pergamente le era interzis, chiar, să vândă cuiva o singură foaie înainte ca domnia-Sa rectorul să-şi fi făcut toate cumpărăturile.

 Studenţii au profitat de acest drept al rectorului şi i-au cerut permisiunea să-l însoţească în această peregrinare prin târg, care se prelungea câteva zile. Li s-a acordat această permisiune şi, ca urmare, ieşirea lor la târgul de landi se făcea cu mult fast în fiecare an.

 Diriginţii şi studenţii se adunau, călare, în piaţa Sfânta Genevieve şi de acolo mergeau, în ordine, până pe câmpul unde se ţinea târgul. Convoiul lor ajungea la destinaţie fără să facă multă zarvă. Dar odată ajunşi acolo, tinerii se amestecau, în scurt timp, cu oameni de tot felul: ţigani, vrăjitori (existau la vremea aceea vreo treizeci de mii în Paris), fete precum şi femei mai coapte cu moravuri dubioase (statisticile n-au putut stabili niciodată cu precizie numărul lor), toate îmbrăcate în haine băieţeşti, demoazele din Val d'Amour, din Chaud-Gaillard sau de pe strada Froid-Mantel; o adevărată armată, ceva ce se putea asemui cu marile migraţii din secolul al patrulea; cu deosebirea că aceste dame nu erau câtuşi de puţin barbare sau sălbatice, ci aveau comportări foarte civilizate.