Fratii Corsicani - Alexandre Dumas

— Există mai multe crime aici decât oriunde altundeva, dar niciodată nu veţi găsi un motiv josnic pentru aceste crime. Avem, este adevărat, mulţi criminali. Dar nici un hoţ. […]

— Este un ticălos cel ce trimite pulbere aici, căci va fi folosită pentru comiterea unei crime? Fără această slăbiciune deplorabilă pe care toată lumea pare să o aibă pentru bandiţi, aceştia ar fi dispărut demult din Corsica. […] Şi ce a făcut atunci banditul tău? Pentru ce crimă este aruncat oprobriului public?

— Brandolaccio n-a comis nici o crimă! El l-a ucis pe Giovan Opizzo, care l-a ucis pe tatăl său în timp ce acesta era sub arme.

 Prosper Mérimée „Colomba”

Dragul meu Mérimée, Lasă-mă să pun acest motto din scrierile tale şi-ţi voi oferi această carte.

 Cu curtoazie, Alexandre Dumas

 CAPITOLUL I.

 În prima parte a lunii martie, în anul 18411, am călătorit în Corsica.

 Nu este ceva mai plăcut decât o călătorie prin această ţară pitorească. Îmbarcarea este la Toulon, veţi ajunge în douăzeci de ore la Ajaccio, sau în douăzeci şi patru de ore la Bastia, unde puteţi fie să închiriaţi un cal, pentru cinci franci pe zi, sau să achiziţionaţi unul pentru o sută cincizeci de franci. Nu zâmbi la sărăcia acestui preţ, animalul care îl închiriaţi sau îl cumpăraţi este, ca şi celebrul cal Gascon, care a sărit de pe Pont-Neuf în Sena, face lucruri pe care nici Prospero, nici Nautilus nu le-ar putea face, acei eroi de rasă din Chantilly şi Champ-de-Mars. El va merge în siguranţă pe drumuri pe care chiar Balmah însuşi le-ar fi abandonat, trec peste poduri în care şi Auriol şi-ar fi pierdut echilibrul.

 Iar călătorul, trebuie doar să închidă ochii şi să se lase în voia animalelor, pericolele de pe drum nu sunt treaba lui.

 În plus, acest cal, care a surmontat cu uşurinţă toate dificultăţile şi obstacolele din drum, călătoreşte cu o medie de cincisprezece leghe pe zi, fără să ceară mare lucru, să mănânce sau să bea. Din când în când, atunci când vă opriţi, pentru a vizita un castel vechi, construit de vreun senior, eroul şi şef al unei tradiţii feudale, sau de a face schiţa unui vechi turn construit de genovezi, calul paşte în linişte iarba de lângă el, sau roade coaja unui copac, sau linge, probabil, nişte muşchi de pe roci, cu care el este perfect mulţumit.

 În ceea ce priveşte petrecerea unei nopţi, acest lucru este şi mai simplu; călătorul ajunge într-un sat, trece pe întreaga lungime a străzii principale, selectează casa mai comodă ca aspect, şi bate la uşă.

 După câteva minute, gospodarul sau stăpâna casei apare în prag, invită călătorul să intre, îi oferă o jumătate din cina, şi tot patul lui, dacă are, iar în ziua următoare, în timp ce-l conduce la uşă, îi mulţumeşte pentru că a arătat preferinţă casei lui.

 Există, desigur, o oarecare problemă de plată; gazdă s-ar considera insultată de cea mai îndepărtată aluzie la acest subiect. Dar dacă există o slujnică tânără în familie, s-ar putea oferi o batistă de mătase pe care s-o lege la pitoreasca rochie, care va face să moară de invidie pe suratele sale, atunci când ea merge la Eni, la Calvi sau la Corte.

 În cazul în care administratorul casei este un bărbat, el va fi încântat să accepte un stilet, care, ar trebui să-i ofere oportunitatea de a putea să scape de un duşman.

 Cu toate acestea ar fi bine, pentru a întreba dacă servitorii nu sunt rude sărace ale gospodarului; această situaţie apare uneori, caz în care rudele sărace acceptă pentru serviciile lor unul sau doi piaştri pe lună, cu hrană şi cazare. Şi nu cred că stăpânii care sunt astfel deserviţi de nepoţii şi verii lor de gradul al cincisprezecea sau al douăzecilea, sunt serviţi mai neglijent decât de ceilalţi servitori. Nu există un astfel de lucru.

 Corsica este un departament francez, dar nu este în nici un caz franceză.

 În ceea ce priveşte hoţii, ei sunt necunoscuţi în această ţară, dar există bandiţi din abundenţă, ei trebuie să se confrunte cu ceilalţi. Duceţi-vă fără frică la Ajaccio, Bastia, cu o pungă plină cu aur, atârnă la brâul dumneavoastră, şi veţi călători pe întreaga insulă, fără a fi expuşi la nici un pericol.

 Dar nu mergeţi de la Occana la Levaco, în cazul în care aveţi un inamic care te-a denunţat ca obiect al răzbunării lui. N-aş răspunde pentru viaţa voastră în această scurtă călătorie de numai două leghe.

 Am ajuns în Corsica, aşa cum am spus înainte, la începutul lunii martie. Am ajuns acolo din insula Elba, am ajuns la Bastia, şi am cumpărat un cal acolo, la preţul menţionat înainte. Am vizitat Corte şi Ajaccio, şi acum călătoresc în provincia Sartene.

 În aceeaşi zi, m-am dus de la Sartene la Sullacaro, deşi distanţa nu era mare, am avut de călătorit aproximativ zece leghe, din cauza înfăşurărilor de drum pe un punct important al liniei principale de munţi care formează relieful insulei, şi pe care a trebuit să trec. Am avut, de asemenea, un ghid de teamă de a nu mă pierde.

 Pe la ora cinci am ajuns în vârful unui deal de unde se vedeau Olmeto şi Sullacaro. Aici m-am oprit pentru un moment.

 — Unde doreşte să găsească cazare luminăţia voastră? M-a întrebat ghidul meu.