Cei trei muşchetari - Alexandre Dumas
CELE TREI DARURI ALE DOMNULUI D'ARTAGNAN-TATĂL
În cea dintîi luni a lui aprilie 1626, tîrgul Meung, unde s-a născut autorul Romanului Trandafirului{1}, părea a fi în toiul unei fierberi atît de cumplite, ca şi cînd hughenoţii ar fi izbutit să-l schimbe într-o a doua La Rochelle{2}. Văzînd cum fug femeile spre uliţa mare şi auzind ţipete de copii în pragul uşilor, o seamă de tîrgoveţi îşi puneau repede platoşa şi, apucînd o flintă sau un baltag, ca să se simtă mai tari, se îndreptau spre hanul "La Morarul voios", în faţa căruia o gloată gălăgioasă şi nespus de curioasă se îmbulzea, crescînd cu fiece clipă.
Pe vremea aceea se stîrneau mereu spaime, şi rare erau zilele cînd un oraş sau altul nu-şi trecea în hrisoave asemenea pacoste. Nobilii se luau la harţă între ei; regele se războaia cu cardinalul; spaniolul se războia cu regele. Pe lîngă aceste lupte mocnite sau obşteşti, tainice sau făţişe, mai erau pe deasupra hoţii, cerşetorii, hughenoţii, lupii şi valeţii care se năpusteau asupra tuturor. Târgoveţii erau veşnic înarmaţi împotriva hoţilor, a lupilor şi a valeţilor, adesea împotriva nobililor şi hughenoţilor, cîteodată împotriva regelui, dar niciodată împotriva cardinalului sau a spaniolului. Ca urmare a acestor năravuri înrădăcinate, în amintita zi de luni a lui aprilie 1626, tîrgoveţii, auzind larmă şi nezărind nici steagul galben cu roşu, şi nici uniformele ducelui de Richelieu, se repeziră cu toţii înspre hanul "La Morarul voios". Odată acolo, fiecare îşi putu da seama de pricina acestei fierberi.
Un tînăr... să-i schiţăm portretul dintr-o singură trăsătură de condei: închipuiţi-vă pe Don Quijote la optsprezece ani; Don Quijote fără armură, nici pe piept, nici pe coapse, un Don Quijote îmbrăcat într-o haină scurtă de lînă, a cărei culoare albastră se schimbase cu vremea, bătînd nedesluşit cînd în vişiniu, cînd într-un azuriu ca cerul. Faţa prelungă şi oacheşă, umerii obrajilor ieşiţi în afară ― semn de viclenie: muşchii fălcilor vînjoşi ― alt semn, după care deosebeşti fără greş pe un gascon, chiar cînd nu poartă beretă: tînărul nostru purta însă o beretă împodobită cu un soi de pană; privirea deschisă şi ageră, nasul vulturesc, dar bine făcut; prea înalt pentru un băieţandru, prea scund pentru un bărbat împlinit; un ochi mai puţin încercat l-ar fi luat drept fiul unui fermier, plecat în călătorie, dacă nu i-ar fi văzut spada lungă care atîrnată la cureaua de pe piept, se lovea de coapsa stăpînului, cînd acesta umbla pe jos, sau le părul zbîrlit al calului, cînd umbla călare.
Căci tînărul nostru avea un cal, şi calul acesta era atît de bătător la ochi, încît nu putuse trece neluat în seamă. Era un căluţ din Bearn, să fi avut între doisprezece şi paisprezece ani, cu părul galben, cu coada retezată, dar cu ariceală la picioare, şi care deşi înainta cu capul mai jos de genunchi, făcînd de prisos folosirea căpăstrului, era totuşi în stare să străbată opt leghe pe zi. Din nefericire, însuşirile acestui cal erau atît de bine ascunse sub părul fistichiu şi înfăţişarea lui năstruşnică, încît într-o vreme în care toată lumea se pricepea la cai, ivirea sus-pomenitului căluţ la Meung, unde intrase abia de un sfert de ceas pe poarta Beaugency, stîrni o uluială, care se răsfrînse chiar asupra călăreţului.
Şi aceasta îl îndurerase cu atît mai mult pe tînarul d'Artagnan (căci aşa se numea acest Don Quijote al acestei noi Rossinante{3}, cu cît îşi dădea seama că oricît de bun călăreţ ar fi fost, tot l-ar fi făcut de ocară asemenea mîrţoagă. De aceea şi primise cu inima grea darul tatălui său. Ştia că asemenea dobitoc preţuia pe puţin douăzeci de livre{4}. E drept că vorbele care însoţiseră darul erau de nepreţuit:
― Fiule, ― îi spusese gentilomul gascon în acel curat dialect bearnez de care Henric al IV-lea nu se putuse dezbăra niciodată, ― fiule, ca mîine vor fi treisprezece ani de cînd calul ăsta s-a născut în casa tatălui tău, pe care n-a părăsit-o niciodată; e un lucru care ar trebui să te îndemne să-l iubeşti. Nu cumva să-l vinzi. Lasă-l să moară liniştit, cum se cuvine, de bătrîneţe, şi dacă pleci cu el la război, cruţă-l, aşa cum ai cruţa un slujitor bătrîn. Dacă vei avea cinstea să fii primit la curte, ― urmă bătrînul d'Artagnan, ― cinste la care de altfel îţi dă dreptul obîrşia ta de viţă veche, apără-ţi cu demnitate, pentru tine şi pentru ai tăi, titlul de gentilom, pe care moş-strămoşii noştri l-au purtat cu fruntea sus mai bine de cinci sute de ani. Prin ai tăi, înţeleg pe părinţi şi pe prieteni. Nu ierta niciodată nimănui nimic, decît cardinalului şi regelui. Prin bărbăţia lui ― ia bine seama ― numai prin bărbăţia lui, un gentilom îşi croieşte azi drum în viaţă. Cine şovăie o clipă, acela scapă poate norocul pe care soarta i-l întindea tocmai atuncea. Eşti tînăr şi trebuie să fii viteaz din două pricini: întîia, pentru că eşti gascon, şi a doua, pentru că eşti fiul meu. Nu ocoli împrejurările neaşteptate, ba chiar aleargă după năzdrăvănii. Te-am pus să înveţi mînuirea spadei; ai un genunchi de fier şi încheietura mîinii de oţel. Bate-te de zor, bate-te cu atît mai mult cu cît duelurile sînt oprite; a te bate înseamnă deci a avea o îndoită cutezanţă. Nu-ţi pot dărui, fiul meu, decît cincisprezece scuzi{5}, calul meu şi poveţele pe care le-ai auzit. La toate astea, mama ta va adăuga o reţetă ce-o ştie de la o ţigancă, a unui balsam care lecuieşte ca prin minune orice rană, dacă n-a atins inima. Trage folos din orice şi trăieşte fericit viaţă îndelungată.
Mai vreau să adaug cîteva cuvinte, ca să-ţi pot da o pildă, nu din viaţa mea, căci eu n-am fost niciodată la curte, şi n-am luat parte decît la războaiele religioase, de bună voie: vreau să-ţi vorbesc despre domnul de Tréville, care a fost pe vremuri vecinul meu şi care a avut cinstea de a se juca, în copilărie, cu regele nostru. Ludovic al XlII-lea, Cel-de-Sus să-l aibă în pază! Uneori, din joacă, ajungeau la bătaie, iar în aceste bătăi nu regele ieşea totdeauna biruitor. Loviturile primite au fost izvorul preţuirii şi prieteniei sale pentru domnul de Tréville. Mai tîrziu, domnul de Tréville s-a mai bătut şi cu alţii: de cinci ori pe vremea întîiei sale călătorii la Paris, de şapte ori de cînd a închis ochii răposatul rege pînă la majoratul celui tînăr, fără a mai pune la socoteală atîtea războaie şi asedii; iar de atunci şi pînă azi, poate încă de o sută de ori! Aşa că, în ciuda legilor, a poruncilor scrise şi a zilelor de închisoare, iată-l azi căpitan al muşchetarilor{6}, adică iată-l căpetenia unei legiuni de cezari pe care regele pune mare preţ şi de care chiar cardinalul se teme, el care ― după cum se ştie ― nu prea cunoaşte ce-i aceea frică. Mai mult, domnul de Tréville cîştigă zece mii de scuzi pe an; asta înseamnă că e nobil cu mare faimă. A început la fel ca şi tine; du-te la el cu această scrisoare şi urmează-i pilda ca să ajungi şi tu ca el.
Spunînd acestea, bătrînul domn d'Artagnan înmînă fiului o scrisoare dinainte pregătită, apoi îl încinse cu propria lui spadă şi, sărutîndu-l duios pe amîndoi obrajii, îl binecuvîntă.
Cînd ieşea din camera părintească, tînărul dădu peste maică-sa; îl aştepta cu faimoasa reţeta de care în urma sfaturilor primite, avea să se folosească adeseori. De data asta, rămasul bun a ţinut mai multă vreme şi a fost cu mult mai duios nu doar din pricină că domnul d'Artagnan nu şi-ar fi iubit fiul, singura lui odraslă, dar domnul d'Artagnan era bărbat şi ar fi socotit nepotrivit din partea unui bărbat să se lase copleşit de emoţie, pe cînd doamna d'Artagnan era femeie şi mai mult decît atît, era mamă.
Ea plînse amarnic şi, trebuie s-o spunem spre lauda tînărului d'Artagnan, în pofida sforţărilor lui de a rămîne netulburat, aşa cum i-ar fi stat bine unui viitor muşchetar, firea îl învinse şi dădu drumul şuvoiului de lacrimi din care abia izbuti să ascundă jumătate.
În aceeaşi zi, tînărul o porni la drum cu cele trei daruri părinteşti, alcătuite, după cum am mai spus din cincisprezece scuzi, din căluţul pomenit şi din scrisoarea către domnul de Tréville; se-nţelege de la sine că sfaturile date nu intrau în socoteală.
Cu un astfel de vade mecum{7}, d'Artagnan era, prin starea sa sufletească şi trupească, o copie credincioasă a eroului lui Cervantes, cu care l-am asemuit în chip atît de fericit, atunci cînd îndatorirea noastră de istoric ne-a silit să-i schiţăm portretul. Don Quijote lua morile de vînt drept uriaşi, şi oile drept oşti: d'Artagnan lua orice surîs drept o jignire şi fiece privire drept aţîţare. Ca urmare, îşi ţinu pumnul încleştat de-a lungul drumului între Tarbes şi Meung. Înşfăcîndu-şi mînerul spadei una peste alta, de zece ori pe zi; totuşi pumnul nu se abătu asupra nici unei fălci, şi spada nu-şi părăsi teaca. Nu doar că înfăţişarea bietului căluţ galben n-ar fi stîrnit destule zîmbete pe faţa trecătorilor, dar cum pe deasupra mîrţoagei zăngănea o namilă de spadă şi cum pe deasupra acestei spade sclipea o căutătură mai mult cruntă decît trufaşă, trecătorii îşi înfrînau rîsul sau, dacă rîsul le biruia prevederea, atunci se sileau să nu rîdâ, decît cu un colţ al gurii ca măştile din vechime. D'Artagnan îşi păstră deci ţinuta mândră şi amorul propriu neştirbit pînă la prăpăditul acela de orăşel Meung.
Dar ajuns acolo, în vreme ce descăleca în faţa porţii Morarului voios, fără ca nici hangiul, nici vreun slujitor sau vreun grăjdar să-i ţină calul de dîrlogi, d'Artagnan zări la parter, în dreptul unei ferestre întredeschise, un gentilom de statură înaltă şi semeaţă, cam mohorît la obraz, care stătea de vorbă cu doi inşi ce păreau a-l asculta cu multă luare-aminte. D'Artagnan crezu fireşte, ca de obicei, că era vorba despre el şi începu să asculte. De data asta se înşelase doar pe jumătate: nu despre el era vorba, ci despre, calul lui.
Gentilomul părea că înşiră ascultătorilor însuşirile animalului şi deci, cum am mai spus, ascultătorii arătau un deosebit respect povestitorului. Cei doi izbucneau mereu în rîs, dar ca să-şi iasă din sărite, tînărului nostru îi ajungea o umbră de surîs; se înţelege atunci scrîşnetul lui la auzul acelor hohote gălăgioase.
D'Artagnan vru totuşi să-şi dea mai întîi seama de mutra neruşinatului care-şi bătea joc de el. Îşi aţinti privirea mîndră asupra străinului şi văzu că era un bărbat între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani, cu ochii negri şi sfredelitori, cu faţa gălbejită, cu nasul gros şi cu mustaţa neagră, meşteşugit tunsă; purta pantaloni pînă la genunchi şi un pieptar de culoare liliachie, cu găitane tot liliachii, fără altă podoabă decît obişnuitele despicături prin care se vedea cămaşa. Deşi noi, hainele-i erau mototolite, ca orice îmbrăcăminte de călătorie, închisă îndelung într-un cufăr. D'Artagnan făcu la repezeală toate aceste constatări cu priceperea celui mai migălos cercetător şi, fără îndoială, dintr-o pornire lăuntrică ce-i spunea că acest necunoscut va avea în viitor o mare înrîurire asupra vieţii lui.