Volumul 4 - Korak Omoritorul, Fiul Lui Tarzan - Edgar Rice Burroughs

CAPITOLUL I – Cine este Ajax?

Barca cea mare a vasului de comerţ maritim Marjorie W. plutea încet, dusă de curent, în josul râului Ugambi. Marinarii care ar fi trebuit să vâslească, se odihneau bucuroşi, după ce mai înainte s-au obosit vâslind în susul marelui râu.

La vreo cinci kilometri mai jos, se afla ancorat vaporul Marjorie W., gata de plecare, de îndată ce marinarii s-ar fi suit pe punte, trăgând barca lor cu macaraua.

Deodată, atenţia lor le-a fost atrasă de un om, care se afla pe malul de nord. Acesta avea o înfăţişare stranie şi îşi agita ambele braţe. Era numai piele şi os. Striga către vapor cu o voce hodorogită.

— Cine să fie? a exclamat un marinar.

— Un alb, după cum văd, mormăi şeful lor. Luaţi băieţi lopeţile şi să mergem acolo să vedem ce vrea, a mai adăugat.

Ajunşi la mal, au dat peste un om extrem de slăbit, aproape chel, doar cu puţine fire de păr alb, încâlcit pe frunte. Era aproape gol, având numai o piele de capră prinsă de mijloc, care îi atârna până la genunchi. Pe obrajii săi ciupiţi de vărsat, îi curgeau lacrimi, din nişte ochi adânciţi în orbite şi vorbea o limbă străină marinarilor.

— Po ruski? încercă unul dintre ei. Ştii englezeşte, măi?

Omul îngăimă mai multe cuvinte din această limbă pe care o cunoştea. Vorbea însă rău, cu întreruperi, de parcă ar fi trecut un deceniu de când nu o mai vorbise. I-a rugat pe marinari să îl ia cu ei.

Adus pe bordul vaporului Marjorie W., istorisi salvatorilor săi o poveste tristă, plină de greutăţi şi torturi, o viaţă mizeră dusă timp de zece ani.

Însă cum a ajuns în Africa nu a povestit, lăsându-i să îşi închipuie că a uitat acele zile din viaţa lui, fiind zdrobit de teribila viaţă care l-a distrus atât fizic, cât şi intelectual.

Nu le-a spus numele său adevărat. A zis că îl cheamă Mihail Sabrov. De fapt, nu a mai rămas nici cea mai mică asemănare între această ruină umană şi puternicul bărbat, care fusese odată Alexis Paulvitch.

Zece ani au trecut de când rusul scăpase de soarta prietenului său, marele criminal Nicolai Rokoff şi nu o dată, ci de mii de ori în timpul acestor zece ani, şi-a blestemat soarta şi ar fi dorit să aibă sfârşitul lui Rokoff, care prin moarte a scăpat de orice suferinţă. Lui i-a fost dat să ducă o viaţă plină de suferinţe teribile, mult mai grele decât însăşi moartea, care atunci a refuzat să îl ia.

A fugit în junglă atunci când a văzut animalele sălbatice din ceata lui Tarzan, împreună cu teribilul lor stăpân, invadând puntea vaporului Kinkaid. De frica lor s-a afundat cât a putut de adânc în pădurea africană.

A nimerit însă la un trib de canibali, care a suferit în urma cruzimilor lui Rokoff şi a lui Paulvitch.

Şeful de trib nu i-a luat viaţa însă l-a supus la chinuri îngrozitoare şi l-a umilit.

Zece ani de-a rândul a fost victima brutalităţilor întregului sat, a fost bătut şi lovit cu pietre de femei şi copii, mutilat de cuţitele războinicilor. A suferit de friguri şi de alte boli îngrozitoare, care nu l-au ocolit aproape deloc.

Şi totuşi a rezistat. Vărsatul i-a lăsat urme urâte pe faţă. Însemnându-l pentru totdeauna. Înfăţişarea lui Alexis Paulvitch s-a schimbat atât de mult, încât nici propria lui mamă nu ar fi recunoscut în această mumie vie şi desfigurată vreo asemănare cu ceea ce a fost fiul ei.

În locul părului negru, des şi bogat, nu avea acum decât câteva şuviţe de un alb murdar. Picioarele au devenit strâmbe, dându-i un mers nesigur.

Nu mai avea nici un dinte, deoarece cei din sat i-au rupt cu lovituri sălbatice întreaga dantură. Tot ce fusese gândire şi intelect a ajuns o tristă amintire pentru această epavă umană.

După ce a fost luat pe Marjorie W. a fost supus unor îngrijiri atente şi a fost hrănit civilizat. Şi-a revenit din slăbiciune, însă înfăţişarea nu i s-a schimbat în bine.

A rămas un invalid pe toată viaţa.

Deşi nu a împlinit nici patruzeci de ani, nimeni nu i-ar fi dat mai puţin de optzeci. Toate păcatele şefului său le plătea el acum.

În mintea lui Alexis Paulvitch nu au mai rămas gânduri de răzbunare, ci doar o ură surdă împotriva omului pe care el şi Rokoff au încercat să îl zdrobească fără succes.

Însă ura şi orice amintire a lui Rokoff, pentru că din cauza acestuia a fost nevoit să îndure teribilele greutăţi prin care a trecut.

Mai avea şi o ură teribilă împotriva a vreo douăzeci de oraşe, cu poliţie şi poliţişti cu tot, de unde a fost obligat să fugă. Ura legea, ura ordinea, ura totul. Fiecare clipă din viaţa acestui om era plină de gânduri bolnave de ură.

Mintea îi coborâse la un nivel asemănător nivelului scăzut al înfăţişării sale. Totul era numai o ură, atât în interior, cât şi în exterior.

Nu se prea întâlnea cu marinarii de pe vapor, iar aceştia l-au lăsat în pace văzându-l atât de slăbit încât abia se mişca şi atât de posac că abia dacă scotea câteva cuvinte pe zi.

Vasul Marjorie W. a fost închiriat de către un grup de industriaşi bogaţi şi a fost echipat cu un laborator condus de mai mulţi oameni de ştiinţă. Vaporul a fost trimis în căutarea unui produs natural pentru care fabricanţii, care suportau cheltuielile acestei călătorii, trebuiau să plătească nişte sume enorme pentru a fi importat din America de Sud.

Ce anume era însă acest produs, nu ştia nimeni de pe vas. În afară de oamenii de ştiinţă. De fapt, nici pentru cititor nu are mare importanţă, decât doar faptul că în căutarea acestui produs scump, echipajul vaporului a dat peste Paulvitch, care se afla de zece ani pe coasta Africii.

După ce a ridicat ancora, Marjorie. W. s-a îndreptat spre o mică insulă nelocuită la numai câţiva kilometri de continent.

Vaporul a stat aici ancorat, mai multe săptămâni.

Viaţa era foarte monotonă pentru marinari, care nu se ocupau cu nimic în timp ce oamenii de ştiinţă căutau respectivul produs natural.

Marinarii coborau deseori pe ţărm, luându-l şi pe Paulvitch cu ei, care deasemenea se plictisea pe bord.

Insula era acoperită de o vegetaţie ecuatorială deasă, iar jungla se întindea până la ţărm.

Savanţii se găseau în interiorul insulei, în căutarea produsului despre care au auzit că s-ar putea găsi în această zonă. Un simplu zvon a fost suficient să deplaseze întreaga expediţie pe aceste meleaguri.

Echipajul, împreună cu ofiţerii, pescuia, vâna sau explora pădurea. Paulvitch îşi târa oasele pe plajă, în toate direcţiile, sau şedea la umbra unui copac mare şi umbros de la marginea junglei.