Changi - James Clavell

Războiul a avut loc, închisorile Changi şi Utram Road din Singapore există sau au existat. Evident, tot restul acestei povestiri este invenţie şi nu există – şi nici nu se intenţionează – vreo asemănare cu nici o persoană în viaţă sau nu.

 Changi era ca o perlă în extremitatea estică a insulei Singapore, scânteietoare sub bolta cerului tropical. Se înălţa pe un vârf de colină, înconjurată de o centură de verdeaţă, iar mai departe verdele junglei se pierdea în azuriul mării şi marea se topea în nesfârşitul zării.

 Văzută de aproape, Changi îşi pierdea farmecul şi se înfăţişa cum era de fapt – o închisoare respingătoare şi cumplită. Corpuri de celule înconjurate de curţi pârjolite de soare, împrejmuite la rândul lor de ziduri impunătoare.

 Dincolo de ziduri, în interiorul corpurilor de clădire, etaj peste etaj, erau celule pentru două mii de deţinuţi, la capacitatea maximă. Acum, în aceste celule, pe culoare şi în toate colţurile şi cotloanele se aflau cam opt mii de oameni. Majoritatea englezi şi australieni, câţiva neozeelandezi şi canadieni – rămăşiţele trupelor din campania extrem-orientală.

 Aceşti oameni erau şi ei delincvenţi. Purtau o vină grea. Pierduseră un război. Şi rămăseseră în viaţă.

 Uşile celulelor erau deschise, uşile corpurilor de clădire erau deschise, poarta monstruoasă care despica zidurile era şi ea deschisă, iar oamenii puteau intra şi ieşi după voie… aproape liberi. Şi totuşi erau închişi, învăluiţi într-un iz de claustrare.

 De la poartă pornea un drum asfaltat. La mai puţin de o sută de metri spre vest drumul era închis de o reţea de sârmă ghimpată, iar dincolo de baraj era corpul de gardă populat de scursorile înarmate ale hoardelor cuceritoare. Mai departe, dincolo de barieră, drumul îşi urma voios cursul şi, cu timpul, se pierdea în nemărginirea oraşului Singapore. Dar pentru oamenii din interior drumul se termina la mai puţin de o sută de metri de poarta principală.

 La est, drumul ocolea zidul de incintă, apoi cotea spre sud şi iar urma conturul zidului. De ambele părţi ale drumului se înşirau „paradelniţele” lungi, cum li se spunea aici acelor barăci primitive. Toate erau la fel, şaizeci de paşi lungime, cu pereţii din rogojini de frunze de cocotier prinse strâmb în cuie de stâlpi, cu acoperişuri tot din frunze de cocotier, strat peste strat de frunze mucegăite. În fiecare an se adăuga alt strat, sau ar fi trebuit să se adauge. Căci soarele, ploaia şi insectele chinuiau mereu claia de frunze şi, până la urmă, izbuteau să o pătrundă. Drept uşi şi ferestre nu erau decât nişte simple deschizături. Şoproanele erau prevăzute cu streşini largi ca să le ferească de soare şi de ploaie şi erau supraînălţate pe nişte piloţi de beton ca să nu pătrundă revărsările de ape, şerpii, broaştele, limacşii, melcii, scorpionii, miriapozii, coropişniţele, gândacii, tot soiul de fiinţe târâtoare.

 În aceste barăci trăiau ofiţerii.

 La sud şi la est de drum erau patru şiruri de bungalovuri din beton, câte douăzeci într-un rând, aşezate spate în spate. Aici locuiau ofiţerii superiori – maiorii, locotenent-coloneii şi coloneii.

 Drumul cotea apoi spre vest, tot în lungul zidului, şi dădea de o altă aglomerare de barăci părăginite. Aici erau cazaţi cei ce nu mai încăpeau în clădirile închisorii.

 Iar într-una dintre acestea, în cea mai mică, sălăşluia contingentul american compus din douăzeci şi cinci de ostaşi.

 Acolo unde drumul se sucea din nou spre nord pe lângă ziduri era o parte din grădinile de legume. Restul grădinilor – care asigurau cea mai mare parte a hranei pentru lagăr – se aflau şi mai la nord, de cealaltă parte a drumului, în dreptul porţii închisorii. Drumul mergea mai departe prin grădinile de mâna a doua încă vreo două sute de metri şi se termina în faţa pichetului.

 Întreaga zonă mustind de sudoare, cam jumătate de milă pe jumătate de milă, era împrejmuită de un gard de sârmă ghimpată. Uşor de tăiat. Lesne de trecut. Aproape nepăzit. Fără reflectoare. Fără cuiburi de mitraliere. Dar, după ce ai trecut dincolo, ce te faci? Drumul către casă ducea dincolo de mări, dincolo de orizont, dincolo de nemăsurata întindere vrăjmaşă a junglei. Dincolo era pierzania pentru cei care încearcă să plece, ca şi pentru cei ce rămân.

 Acum, în 1945, japonezii se lămuriseră deja că e mai bine să lase controlul vieţii în lagăr în seama prizonierilor. Japonezii dădeau ordinele, iar ofiţerii deţinuţi purtau răspunderea pentru îndeplinirea lor. Dacă lagărul nu le făcea probleme, îl lăsau şi ei în pace. A cere de mâncare era o problemă. A cere medicamente era o problemă. A cere orice era o problemă. Faptul că mai erau în viaţă era o problemă.

 Pentru cei de acolo, Changi era mai mult decât o închisoare. Changi era o geneză, locul unde totul se ia de la început.

 CARTEA I

 — Îi vin eu de hac ticălosului, chiar de-ar fi să mor!

 Locotenentul Grey era bucuros că, în sfârşit, izbutise să spună cu voce tare gândul care îl muncea din rărunchi de atâta vreme. Tonul otrăvit al lui Grey l-a trezit brusc din reverie pe sergentul Masters. Tocmai se gândea la o sticlă de bere australiană de la gheaţă, la o friptură cu un ou prăjit deasupra, la casa lui din Sydney, la nevastă-sa, la sânii ei, la mireasma ei. Nici nu s-a ostenit să urmărească privirea locotenentului aţintită spre fereastră. Ştia pe cine trebuie să fi văzut printre oamenii pe jumătate goi care treceau pe poteca de pământ bătucit, în lungul reţelei de sârmă ghimpată. Şi totuşi l-a uimit izbucnirea lui Grey. De obicei şeful poliţiei militare interne de la Changi era scump la vorbă şi inabordabil ca orice englez.

 — Nu vă prăpădiţi cu firea, domnule locotenent, a spus plictisit Masters. Îl aranjează ei, japonezii, cât de curând.

 — Dă-i în mă-sa de japonezi, a zis Grey cu năduf. Vreau să-l prind eu. Vreau să-l văd aici, la carceră. Iar când termin eu cu el, vreau să ajungă la închisoarea din Utram Road.

 Masters s-a schimbat la faţă.

 — Utram Road?

 — Chiar aşa.

 — Pe cinstea mea, îmi dau seama de ce vreţi să-l înfundaţi, dar zău că nu i-aş dori nimănui soarta asta.

 — Acolo îi e locul. Şi am să am eu grijă să ajungă acolo. Pentru că e un hoţ, un mincinos, un trişor, o căpuşă. Un ticălos de vampir care se îmbuibă pe seama noastră.

 Grey s-a ridicat de la locul lui şi s-a apropiat de fereastra colibei care adăpostea sediul poliţiei militare. În căldura înăbuşitoare, s-a scuturat de muştele care se ridicau în roiuri printre scândurile podelei, şi-a mijit ochii, ferindu-i de strălucirea orbitoare a razelor soarelui de amiază ce se reflectau din pământul bătătorit.

 — Pe toţi sfinţii, a rostit el, am să mă răzbun pentru noi toţi.

 „Baftă, camarade, şi-a zis în gând Masters. Dacă îi poate veni cineva de hac lui King, tu eşti omul. Ai în tine exact atâta ură cât trebuie.” Lui Masters nu-i erau dragi ofiţerii şi nici poliţia militară nu-i era dragă. Pe Grey îl dispreţuia în mod deosebit, căci Grey fusese avansat de la trupă şi încerca să ascundă acest lucru.

 Dar Grey nu era singur în ura sa. Toţi cei din Changi îl urau pe King. Îi urau trupul musculos, lucirea senină a ochilor albaştri. În această lume crepusculară de cadavre ambulante nu existau oameni graşi sau bine făcuţi, rotofei sau plinuţi, trupeşi sau împliniţi. Nu erau decât chipuri dominate de ochi, trupuri istovite, numai vână, piele şi os. Nici o diferenţă între ei, decât vârsta, chipul şi înălţimea. Şi în toată această lume King era singurul care se hrănea omeneşte, fuma omeneşte, dormea omeneşte, visa omeneşte şi arăta omeneşte.

 — Dumneata! a răcnit Grey. Caporal! Treci aici!

 King („Împăratul”, cum i se spunea) îşi dăduse seama că Grey îl urmăreşte încă din clipa când trecuse de colţul închisorii, şi nu pentru că avea putinţa să pătrundă întunericul din coliba poliţiei militare, ci pentru că ştia că Grey e o persoană cu tabieturi, iar atunci când ai un duşman este bine să-i ştii metehnele. King ştia despre Grey atâta cât poate şti un om despre altul.

 A părăsit poteca şi s-a îndreptat spre coliba singuratică, izolată de celelalte colibe ca un buboi printre răni.

 — M-aţi chemat, domnule locotenent? a întrebat King, dând salutul reglementar.

 Avea un zâmbet amabil. Ochelarii de soare îi mascau dispreţul din ochi.

 De la înălţimea ferestrei, Grey l-a măsurat lung pe King. Expresia încordată abia ascundea ura care-i devenise o a doua natură.

 — Unde te duci?

 — Mă întorc la coliba mea… domnule locotenent, l-a lămurit King cu răbdare.

 În tot acest timp cântărea în minte eventualităţile: o fi avut vreo scăpare, l-o fi denunţat careva, ce-o fi oare cu Grey?

 — De unde ai cămaşa asta?