Copiii Maicii Domnului - Alexandre Dumas

Povestea pe care o voi spune este o scena din viaţa unor tâlhari, şi nimic altceva.

 Urmaţi-mă aici, în Calabria, veţi urca cu mine un pisc din Apenini, şi ajunşi în vârf, veţi avea, întorcându-vă spre sud, pe partea stânga Cosenza, iar spre dreapta, Santo Lucido, şi drept înainte, la o mie de paşi, partea abruptă a flancurilor muntelui în sine, din acest moment veţi urma un drum deschis de un mare număr de incendii produse de un grup de bărbaţi înarmaţi: aceşti bărbaţii îl vânează pe tâlharul Jacomo, cu banda sa, acest grup au încredere în armele lor, dar când noaptea a venit, nu mai îndrăznesc să se aventureze, şi ei aşteaptă ziua pentru a continua căutarea în munţi.

 Acum coboară capul şi priveşte în jos, la cincisprezece metri adâncime sau mai puţin, pe acest platou înconjurat de stânci roşii, de stejari verzi şi groşi, de plopi anemici şi de arbuşti piperniciţi, care par să domine peisajul, veţi distinge siluetele a patru bărbaţi implicaţi în pregătirile pentru cină, aprinderea focului şi jupuirea unui miel; alţi patru joacă morra 1 cu o astfel de viteză încât cu greu puteţi urmări mişcările degetelor lor; doi stau de gardă atât de nemişcaţi, încât aţi crede că sunt fragmente de roci, care au o formă umană; o femeie aşezată care nu îndrăzneşte să se mişte de teamă de a nu trezi un copil ce doarme în braţe sale; în cele din urmă, mai departe, un tâlhar care aruncă ultimele lopeţi de pământ peste o groapă proaspăt săpată.

 Tâlharul este Jacomo, femeia este metresa lui, şi oameni care stau de pază, joacă şi pregătesc cina sunt ceea ce el numeşte „banda mea”, iar cel care este înmormântat a fost Hieronimo, secundul căpitanului, care a avut neşansa să fie spânzurat.

 Acum, că aţi ajuns să cunoaşteţi oamenii şi locurile, permiteţi-mi să spun povestea.

 Atunci când Jacomo a terminat înmormântarea, el a lăsat deoparte uneltele ce le-a folosit, a îngenuncheat pe pământul rece 1 Jocul constă în a prezenta rapid partenerul un număr variat de degete deschise sau închise. Câştigă cel care ghiceşte numărul de degete deschise.

 Şi când genunchii lui au atins nisipul umed, şi a rămas aproape de sfert de oră nemişcat şi s-a rugat, apoi a luat de la gâtul lui un medalion de argint în formă de inimă cu imaginea Maicii Domnului şi copilul Isus, legat cu o panglică roşie, el l-a sărutat cu respect aşa cum trebuie să facă un bandit cinstit apoi ridicându-se încet, s-a îndreptat din spate, cu capul în jos şi cu braţele încrucişate, s-a rezemat de baza stâncii care domina platoul pa care l-am descris.

 Jacomo a făcut aceste mişcări atât de tăcut şi trist încât nimeni nu l-a deranjat în activitatea sa: se pare că chiar această relatare contravine legilor şi disciplinei pe care el a impus-o celor din jur, se încruntă şi cu gura larg deschisă, cu un gest de blasfemie abominabilă, tâlharul a strigat spre cer:

 — Sangue di Cristo! 2…”

 Cei care tăiau mielul au căzut în genunchi, ca şi când ar fi primit o lovitură în rinichi, jucătorii au rămas cu mâinile în aer, gardienii au sărit în picioare ca şi cum ar fi revenit la viaţă, femeia a tresărit, copilul a început să plângă.

 Jacomo a bătut din picior.

 — Maria, linişteşte copilul, a spus el.

 Maria a deschis repede corsetul ei cărămiziu, brodat cu aur, şi apropie de buzele de fiul ei sânul de o frumuseţe a femeilor romane, ea s-a aplecat peste el şi l-a cuprins în braţele ei ca pentru al proteja. Copilul a luat sân şi a tăcut.

 Jacomo părea mulţumit cu aceste semne de ascultare, şi faţa lui şi-a pierdut expresie severă, care i-a întunecat pentru un moment faţa. Profund trist şi a făcut semn mâna oamenilor săi să-şi continue activităţile.

 — Am terminat de jucat, a spus unul.

 — Mielul este gata, a spus altul.

 — Foarte bine, hai la cină, a spus Jacomo.

 — Şi tu, căpitane?

 — Eu nu supez.

 — Nici eu, a spus vocea dulce de femeie.

 — De ce nu, Maria…

 — Nu mi-e foame.

 Aceste cuvinte au fost rostite atât de încet şi atât de timid că banditul a fost afectat, de asemenea, accentul lor era în natura lui de a fi: a lăsat mâna tăbăcită pe capul femeii, ea a luat-o şi şi-a apăsat buzele pe ea.

 2 Sângele lui Christos. (N. T.)

 — Eşti o femeie bună, Maria.

 — Te iubesc, Jacomo.

 — Haide, fii înţeleaptă, şi vino la cină.

 Maria l-a ascultat, şi ambii au venit să se aşeze în jurul focului pe grămada de paie, aveau pregătite felii de miel pe care bandiţii au prăjit-o în baioneta unei carabine, brânză de capră, alune de pădure, pâine şi vin.

 Jacomo a atras din teacă stiletul său, o furculiţă şi un cuţit de argint pe cale l-a dat Mariei, între timp, a luat un pahar de apa pură, căci frica de a fi otrăvit de către ţărani, care iar putea oferi vin, a făcut ca de mult timp să renunţe la băutură.

 Toată lumea a început să mănânce, cu excepţia celor două santinele, care din timp în timp, întorceau capul lor şi a aruncau o privire pofticioasă asupra celor ce mâncau, care dispărea cu o viteză înspăimântătoare: aceste mişcări de anxietate au devenit mai frecvente şi mai rapide cu cât masa progresa, astfel că în cele din urmă păreau mai interesaţi de cina prietenii lor decât tabăra duşmanilor lor.

 În acest timp Jacomo a fost trist, şi pe faţa lui puteaţi vedea că el are inima plină de amintiri, dintr-o dată el nu a mai fost capabil să reziste, şi-a trecut mâna peste frunte, a oftat, şi a zis:

 — Eu trebuie să vă spun o poveste, copii! Puteţi veni şi voi, a adăugat el, adresându-se santinelelor, ei nu vor îndrăzni în acest moment să ne atace, într-adevăr, şi ei nu ştiu că suntem aici.

 Santinelele nu au aşteptat să repete de două ori această invitaţie, şi imediat s-au apucat să mănânce cu o poftă de invidiat.

 — Vrei să mă duc să le iau locul? A spus Maria.