Quo Vadis - Henryk Sienkiewicz

 Petronius se trezi abia spre amiază, ca de obicei, foarte obosit. În ajun fusese la Nero la o petrecere care se prelungise până noaptea târziu. De la o vreme, sănătatea începuse să i se şubrezească. Dimineaţa se trezea toropit, incapabil să-şi adune gândurile. Baia însă şi masajul minuţios făcut de sclavii anume instruiţi, puneau treptat-treptat sângele său leneş în mişcare, îl trezeau, îl readuceau la viaţă, redându-i puterile. Când ieşea din elaeothesium, ultimul compartiment al băii, se simţea renăscut, întinerit şi plin de viaţă, cu ochii scânteind de umor şi veselie. Era din nou acelaşi bărbat distins, atât de chipeş, încât nici frumosul Otho nu s-ar fi putut compara cu el – pe drept cuvânt: „arbiter elegantiarum”.

 La băile publice se ducea rar. Numai când se întâmpla să apară vreun retor care stârnea admiraţie şi despre care se auzea în oraş, sau atunci când, în efebii, se dădeau lupte deosebit de palpitante. De altfel, în „insula”1 lui avea băi proprii pe care Celer, renumitul colaborator al arhitectului Severus, i le transformase, lărgindu-le şi aranjându-le cu mult gust şi rafinament, încât însuşi Nero recunoscuse că sunt superioare băilor imperiale, deşi acelea erau mult mai mari şi mai somptuoase.

 Aşadar, după ospăţul din ajun, la care, plictisit de bufoneriile lui Vatinius, se angajase împreună cu Nero, Lucan şi Senecion în diatriba: femeia are suflet sau nu? – se sculase târziu, şi, ca de obicei, se îmbăia. Doi balneatori uriaşi tocmai îl aşezaseră pe o masă de chiparos acoperită cu un byssus2 egiptean alb ca zăpada – şi cu palmele muiate în ulei parfumat începuseră să-i ungă trupul bine făcut – în timp ce, cu ochii închişi, el aştepta să-l pătrundă căldura din laconicum3 şi din mâinile lor şi să-i risipească oboseala.

 După un timp, deschise ochii şi întrebă despre vreme, apoi despre gemele pe care giuvaergiul Idomen promisese că i le va trimite astăzi să le vadă… Află că vremea e minunată şi adie un vânt uşor dinspre munţii Albani şi că gemele nu sosiseră încă. Petronius închise din nou ochii şi porunci să fie dus în tepidarium4. Tocmai atunci, apăru de după draperii nomenclatorul, anunţând că tânărul Marcus Vinicius, care se întorsese de curând din Asia Mică, a venit să-l vadă.

 Petronius porunci ca oaspetele să fie condus în tepidarium, unde se mută şi el. Vinicius era fiul surorii sale mai mari, care, cu ani în urmă, se căsătorise cu Marcus Vinicius, consul pe vremea lui Tiberiu. Tânărul luptase sub comanda lui Corbulon împotriva parţilor, iar acum, după terminarea războiului, revenise la Roma. Petronius avea pentru el o deosebită slăbiciune, aproape afecţiune, căci Marcus era un tânăr frumos şi atletic şi ştia să păstreze o anumită măsură estetică în desfrâu, lucru pe care Petronius îl preţuia mai presus de orice.

 Salut, Petronius! spuse tânărul, intrând cu pas elastic în tepidarium. Fie ca zeii să-şi reverse binefacerile lor asupra ta şi mai cu seamă Asclepios5 şi Cipris6, căci sub dubla lor protecţie nu ţi se poate întâmpla nimic rău.

 Bun venit la Roma şi fie ca după război odihna să-ţi priască, răspunse Petronius, întinzându-i mâna printre faldurile cearceafului moale din carbass7, în care era înfăşurat. Ce se aude prin Armenia? Cât timp ai stat în Asia, n-ai trecut cumva şi prin Bitinia?

 Cândva, Petronius fusese guvernator în Bitinia şi o condusese cu energie şi dreptate, ceea ce constituia o ciudată contradicţie a caracterului său de afemeiat renumit, robit voluptăţii. Îi plăcea să-şi amintească de acele vremuri care dovedeau ce-ar fi fost în stare să devină, dacă ar fi vrut cu tot dinadinsul.

 Am fost la Heraclea, răspunse Vinicius. M-a trimis Corbulon să strâng provizii.

 Ah, Heraclea! Am cunoscut acolo o fată din Colhida, pentru care aş da toate femeile divorţate de aici şi pe deasupra şi pe Poppea. Dar asta-i o poveste veche. Mai bine spune-mi ce se aude pe la graniţa parţilor. De fapt, mă plictisesc toţi aceşti vologezi, tiridaţi, tigrani, toţi barbarii aceştia, care, aşa după cum afirmă tânărul Arulanus, la ei acasă mai umblă încă în patru labe şi numai faţă de noi se dau drept oameni. La Roma însă se vorbeşte mult despre ei, fie şi numai fiindcă e periculos să vorbeşti despre altceva.

 Războiul a mers prost şi de n-ar fi fost Corbulon, ar fi putut să se transforme într-o înfrângere.

 Corbulon! Pe Bachus! E un adevărat zeu al războiului, un adevărat Marte. Mare comandant! E impulsiv, drept şi prost. Mi-e drag, fie şi numai fiindcă Nero se teme de el.

 Corbulon nu-i prost.

 Poate că ai dreptate. De altfel, n-are nici o importanţă. Prostia, după cum spune Pyrrhon8, nu este cu nimic mai rea decât înţelepciunea, de care n-o deosebeşte nimic.

 Vinicius începu să povestească despre război, dar când Petronius închise pleoapele, tânărul, observându-i faţa obosită şi palidă, schimbă subiectul discuţiei şi-l întrebă cu oarecare grijă cum o duce cu sănătatea.

 Petronius deschise din nou ochii.

 Sănătate!… Nu se simţea sănătos. Ce-i drept, nu ajunsese încă în starea tânărului Sisenna, ale cărui simţuri se tociseră în asemenea hal, încât dimineaţa când îl duceau la baie, întreba „Eu şed?” – dar nici sănătos nu era. Vinicius îi urase adineauri să-l protejeze Asclepios şi Cipris. Dar el, Petronius, nu crede în Asclepios. Nici măcar nu se ştie al cui fiu a fost acest Asclepios, al Arsinoei, sau al zeiţei Coronis, iar când nici mama nu e sigură, ce să mai spui de tată? Azi cine ar mai putea garanta de propriul lui tată?

 Spunând asta, Petronius începu să râdă, apoi continuă:

 E adevărat că acum doi ani am trimis la Epidaur trei duzini de sturzi-de-vâsc vii şi o cupă de aur, dar ştii de ce? Iată ce mi-am zis: ajută, ori n-ajută, de stricat nu strică. Dacă oamenii mai aduc încă jertfe zeilor, este pentru că, îmi închipui, gândesc cu toţii ca mine! Cu toţii! Poate doar în afară de catârgiii care îşi oferă serviciile călătorilor la Poarta Capena. Am mai avut de-a face pe lângă Asclepios şi cu asclepizii, anul trecut, pentru vindecarea mea. Ştiam că-s nişte şarlatani, dar tot aşa mi-am zis: ce-mi strică? Lumea se bazează pe şarlatanie, iar viaţa este o iluzie. Şi sufletul este tot o iluzie. Trebuie doar să te pricepi a deosebi iluziile plăcute de cele neplăcute. În hypocaustum9-ul meu pun să se ardă lemn de cedru presărat cu ambră, fiindcă în viaţă prefer parfumurile mirosurilor urâte. În privinţa zeiţei Cipris, pe care de asemenea mi-ai urat să o am protectoare, i-am simţit protecţia în junghiul din piciorul drept. De altfel, este o zeiţă bună! Presupun că, mai devreme sau mai târziu, ai să duci şi tu porumbei albi la altarul ei.

 Aşa este, spuse Vinicius. Nu m-au atins săgeţile parţilor, dar m-a lovit săgeata lui Amor… în chipul cel mai neaşteptat, la câteva stadii de poarta oraşului.

 Pe genunchii albi ai Graţiilor! Să-mi povesteşti şi mie, când o să ai puţin timp liber, zise Petronius.

 Tocmai venisem să-mi dai un sfat, răspunse Marcus.

 În clipa aceea însă, intrară epilatorii şi începură să se ocupe de Petronius, iar Marcus, scoţându-şi tunica, păşi în cada cu apă călduţă, căci Petronius îl invitase să facă baie.

 Ah, nici nu te-am întrebat măcar dacă te bucuri de reciprocitate, zise Petronius, privind trupul tânăr al lui Vinicius, cioplit parcă în marmură. Dacă te-ar fi văzut Lisip10, ai împodobi acum poarta Palatinului, ca statuie a lui Hercule la vârsta tinereţii.

 Tânărul zâmbi încântat şi se cufundă în cadă, stropind din abundenţă cu apă caldă mozaicul care o reprezenta pe Hera în clipa când imploră Somnul să-l adoarmă pe Zeus. Petronius se uita la el cu ochi încântaţi de artist.

 Când Vinicius termină baia, lăsându-se la rândul lui pe mâinile epilatorilor, intră lectorul, ţinând atârnată pe burtă o cutie de bronz plină cu suluri de hârtie.

 Vrei să asculţi? îl întrebă Petronius.

 Dacă este opera ta, cu plăcere! răspunse Vinicius, dar dacă nu, prefer să stăm de vorbă. Acum poeţii te agaţă pe la toate colţurile de stradă.

 Într-adevăr. Nu poţi să treci pe lângă nici o bazilică, pe lângă terme, pe lângă vreo bibliotecă sau librărie, fără să zăreşti vreun poet gesticulând ca o maimuţă. Agrippa, când a revenit din Orient, i-a luat drept nebuni. Aşa-s vremurile, împăratul scrie versuri şi toţi îi urmează exemplul. Nu ai voie însă să scrii versuri mai bune decât ale cezarului şi din cauza asta mă tem niţel pentru Lucan. Eu prefer să scriu proză, cu care, de altfel, nu mă tratez nici pe mine şi nici pe alţii. Ceea ce lectorul urma să ne citească, sunt Codicilii bietului Fabricius Veiento11.

 De ce „bietul”?

 Pentru că a fost sfătuit să se joace de-a Ulise şi să nu se întoarcă acasă până la noi dispoziţiuni. Odiseea asta are s-o îndure mult mai uşor decât Ulise, mai ales că nevasta lui nu-i o Penelopă. De altfel, nu-i nevoie să-ţi spun că s-a procedat prosteşte. Aici însă nimeni nu ia lucrurile în serios. Cartea-i destul de proastă şi de plicticoasă. Oamenii au început s-o citească cu pasiune, abia după ce autorul a fost exilat. Acum auzi pretutindeni: „Scandal! Scandal!” şi poate că Veiento o fi scris unele lucruri din imaginaţie. Eu, însă, care cunosc Roma, îi cunosc pe senatori şi pe femeile noastre, te asigur că lucrarea e mult mai palidă decât realitatea. Fiecare se caută în ea pe sine cu teamă, iar pe cunoscuţi cu plăcere. În librăria lui Avirnus o sută de scribi copiază cartea după dictare – şi succesul ei e asigurat.

 Nu-i vorba şi de isprăvile tale în ea?

 Ba este, dar autorul a greşit, căci sunt mai rău şi în acelaşi timp mai puţin obtuz decât m-a prezentat. Vezi, noi cei de aici am pierdut de mult sentimentul a ceea ce este demn sau nedemn, iar mie mi se pare că într-adevăr nu există această deosebire, deşi Seneca, Musonius şi Thraseas se prefac că ar desluşi-o. Mie mi-e perfect egal! Pe Hercule, spun ce gândesc! Mi-am păstrat însă capacitatea să deosebesc ce e diform de ceea ce e frumos şi asta, de exemplu, nu înţelege poetul, conducătorul de care, cântăreţul, dansatorul şi actorul nostru cu barbă arămie.

 Totuşi îmi pare rău de Fabricius! Era un amic bun.

 L-a pierdut amorul propriu. Toţi îl bănuiau, nimeni nu ştia nimic precis, el însă nu se putea abţine şi şuşotea în dreapta şi în stânga. Ai auzit de povestea cu Rufinus?

 Nu.

 Să trecem în frigidarium12 să ne răcorim şi ţi-o povestesc acolo.

 Trecură în frigidarium în mijlocul căruia, dintr-o fântână arteziană ţâşnea apă colorată în roz, răspândind parfum de viorele. Tolănindu-se pe nişte aşternuturi din mătase, se lăsară cuprinşi de răcoarea încăperii. Un timp, domni tăcerea. Vinicius se uită îngândurat la faunul care îmbrăţişa o nimfă cu capul dat pe spate, căutându-i lacom buzele. După aceea, spuse:

 El are dreptate! Iată lucrul cel mai bun în viaţă.

 Mai mult sau mai puţin. Ţie însă, în afară de asta, îţi place şi războiul, care mie nu-mi place, pentru că în corturi unghiile crapă şi îşi pierd culoarea roză. De altfel, fiecare îşi are pasiunile lui. Lui Barbă-Arămie13 îi place cântecul, mai ales al lui propriu, iar bătrânului Scaurus vaza de Corint pe care o ţine noaptea lângă patul lui şi pe care o sărută, când nu-i vine somnul. De-atâta sărutat, i s-au tocit marginile. Spune-mi tu, nu scrii versuri?

 Nu. N-am compus niciodată un hexametru întreg.

 Poate cânţi din lăută, sau din gură…

 Nu.

 Nu conduci care la întreceri?

 Am concurat cândva în Antiohia, dar fără succes.

 În cazul acesta sunt liniştit. Cu cine ţii la hipodrom?

 Cu partida Verzilor.

 Atunci, sunt pe deplin liniştit. Ce-i drept, deşi ai o avere mare, nu eşti atât de bogat ca Pallas sau ca Seneca. Căci, vezi, acum la noi e bine să scrii versuri, să cânţi la lăută, să declami şi să concurezi în arenă, dar e şi mai bine şi mult mai sigur să nu scrii versuri, să nu cânţi la lăută sau din gură şi să nu iei parte la întreceri. Şi mai bine decât toate e să ştii admira ceea ce face Barbă-Arămie. Eşti un băiat minunat, aşa că te poate paşte primejdia să se îndrăgostească Poppea de tine, deşi e mult prea înţeleaptă în treburi de-acestea. A avut de ajuns parte de dragoste de la primii ei doi soţi. Ajunsă la al treilea, caută altceva. Ştii oare că prostul acela de Otho continuă s-o iubească la nebunie până şi acum?… Rătăceşte printre stâncile Spaniei şi oftează. Şi-a pierdut într-atât vechile deprinderi şi atât de mult a încetat să se îngrijească de persoana lui, încât îi ajung pentru aranjarea părului trei ore pe zi. Cine s-ar fi aşteptat la una ca asta, mai ales din partea lui Otho?!

 Îl înţeleg, răspunse Vinicius. În locul lui însă eu aş fi făcut altceva.

 Ce anume?

 Mi-aş fi format nişte legiuni credincioase din muntenii de acolo. Viteji soldaţi, iberii aceia!

 Vinicius! Vinicius! Aproape că-mi vine să spun că n-ai fi în stare de aşa ceva. Şi ştii de ce? Pentru că asemenea lucruri se fac, dar nu se vorbeşte despre ele nici măcar la condiţional. În ceea ce mă priveşte, în locul lui, aş râde de Poppea şi de Barbă-Arămie şi mi-aş face legiuni, dar nu din iberi, ci din iberiene. Cel mult aş scrie epigrame pe care, de altfel, nu le-aş citi altora, ca bietul Rufinus.

 Am să ţi-o spun în unctorium14.

 În unctorium însă atenţia lui Vinicius fu atrasă de altceva şi anume de splendidele sclave care-i aşteptau acolo. Două dintre ele, negrese, ca nişte statui minunate de abanos, începură să ungă trupurile lor cu parfumuri delicate de Arabia, altele, frigiene, pricepute la pieptănat ţineau în mâinile moi şi mlădioase ca nişte şerpi, oglinzi de oţel lustruite şi piepteni, iar două grecoaice din Cos, adevărate zeiţe, aşteptau ca vestiplicae15, să vină momentul aşezării statuare a cutelor la togile stăpânilor.

 Pe Zeus adunătorul de nori! zise Marcus Vinicius. Ce colecţie ai tu aici!

 Prefer numărului calitatea, răspunse Petronius. Toată „familia”16 mea din Roma nu trece de patru sute de capete şi cred că pentru serviciul lor personal numai parveniţii au nevoie de un număr mai mare de oameni.

 Trupuri mai minunate nici Barbă-Arămie nu are, spuse Vinicius cu nările fremătânde.

 La care Petronius răspunse cu prietenească nepăsare:

 Tu mi-eşti rudă, iar eu nu sunt nici atât de neserviabil ca Bassus, nici atât de pedant ca Aulus Plautius.

 Vinicius, auzind acest ultim nume, uită pentru o clipă fetele din Cos şi, ridicând repede capul, întrebă:

 Cum de ţi-a venit în minte Aulus Plautius? Ştiai oare că după ce mi-am frânt mâna la marginea oraşului am stat vreo două săptămâni în casa lui? Plautius trecea întâmplător pe acolo tocmai în momentul accidentului şi, văzând cât sufăr, m-a luat la el. Acolo, un sclav de-al lui, medicul Merion, m-a vindecat. Tocmai despre asta voiam să vorbesc cu tine.

 De ce? Nu cumva te-ai îndrăgostit de Pomponia? În cazul ăsta mi-e milă de tine: bătrână şi virtuoasă! Nu-mi pot închipui o combinaţie mai proastă ca asta. Brr!

 Nu de Pomponia – ah! spuse Vinicius.

 Atunci de cine?