Alain Vanatorul - Alexandre Dumas

Ne aflam trei în jurul unei mese; Cherville, Noël Parfait şi eu. Pe masă era întinsă o hartă a Franţei. În ajun fuseserăm patru la aceeaşi masă. Cel care lipsea acum era Victor Hugo. Îl însoţiserăm de dimineaţă la Anvers; la ora unu l-am îmbrăţişat, iar el s-a urcat pe un pachebot care pleca spre Anglia; după un sfert de ceas dispăruse după o cotitură a fluviului Escaut.

Citiţi în Les contemplations minunatele versuri pe care mi le-a scris în amintirea clipei când am încetat să ne mai vedem…

Ne-am întors la Bruxelles, copleşiţi de tristeţe.

Necunoscut e drumul exilului. Îndată ce proscrisul dispare după deal, la cotitura drumului sau la întorsura fluviului, nimeni nu poate şti unde se duce sau dacă o să se mai întoarcă vreodată.

Aşadar, în jurul mesei la care fuseserăm în ajun patru, acum nu mai eram decât trei şi, aplecaţi deasupra hărţii întinse, căutam insula Jersey.

Într-acolo se îndrepta prietenul nostru.

Am rămas vreme îndelungată cu degetul apăsat pe unul din cele trei puncte care alcătuiau triunghiul insulelor britanice; degetul îmi alunecă apoi peste departamentul Mânecii şi se opri pe linia care-l desparte de departamentul Calvados.

Atunci mi se redeşteptă dintr-o data una dintre amintirile despre care am vorbit şi mă purtă cu zece ani în urmă.

— De-ar avea parte dragul nostru Victor de vreme mai bună pe drumul de la Londra la Jersey, decât am avut eu când am călătorit de la insulele Saint-Marcouf la Grand-Camp.

— De la Saint-Marcouf la Grand-Camp? Repetă Cherville. Ai făcut drumul de la insulele Saint-Marcouf la Grand-Camp?

— Da.

— Şi când asta?

— Stai să mă gândesc… Cred că era prin 1842.

— Şi ce naiba ai căutat acolo?

— Mi-ar fi tare greu să-ţi spun… O călătorie fără un scop anume, cum fac eu uneori când mă simt trist şi obosit. Numai că aceea era cât pe-aci să fie ultima.

— Te-a prins vijelia?

— Exact. Între bancul Vays şi gurile Virei.

— Nu-i un loc prea plăcut; trece un curent păcătos pe-acolo…

— Îl ştii?

— Îl pot socoti propriul meu duşman; l-am străbătut înot de vreo zece ori.

— Ei bine, ne-a târât într-una spre coastă, dar până la urmă tot ne-a azvârlit; şi, pe cinstea mea, de n-am fi întâlnit un om de treabă care să ne adăpostească în coliba lui, aş fi petrecut noaptea sub cerul liber. Eram atât de ostenit, că nu m-aş fi încumentat să pornesc nici spre Maisy, nici spre Geffósse, nici spre Cardonville.

— În căzul ăsta, ştiu unde aţi dormit; aţi dormit la Gabion.

— Întocmai!… Ai stat cumva prin partea locului, de-i cunoşti fiecare piatră?

— Tatăl meu îşi avea proprietatea la o depărtare de câteva leghe, între Trévieres şi Balleroy. Bărbatul despre care vorbeşti trebuie să fi avut cu el, pe vremea aceea, un băiat cam de zece-doisprezece ani.

— Ai dreptate, mi-aduc aminte; o biată fiinţă plăpândă şi palidă, ce părea prea slabă pentru mediul aspru în care trăia.

— Aşa-i, îl chema Jean-Marie… Dar nu la fel arăta şi gazda noastră; ce mai flăcău voinic era vânătorul acela de păsări de apă!

— Într-adevăr, când l-am întrebat cu ce se îndeletniceşte, dat fiind că nu ne-am putut face o părere după diferitele obiecte din casa lui, ne-a răspuns că este vânător de păsări de apă. De teamă să nu-i par chiar un ageamiu, fiind eu însumi vânător, n-am îndrăznit să-i cer lămuriri amănunţite asupra acestui fel de vânătoare. De altfel, omul ne-a oferit cu dragă inimă ospitalitatea, atât cât îngăduia sărmana lui colibă. Mi-a propus chiar să dorm în patul lui sau, dacă vreau, în hamacul ucenicului său; n-am vrut să primesc şi m-am culcat pe o grămadă de fân proaspăt. Acesta a fost patul în care am dormit cel mai dulce somn din viaţa mea, deşi l-am împărţit cu un dulău care, socotindu-mă probabil prieten, s-a întins nepoftit lângă mine.

— Da, am cunoscut dulăul, ca şi pe stăpânul lui! Era un câine frumos pe care-l chema Pavilion.

— Dar pe stăpânul lui cum îl chema?

— Prin partea locului nu i se spunea altfel decât vânătorul de păsări; dar numele lui adevărat era Alain Montplet. Povestea acestui bărbat e un adevărat roman.

— Am bănuit. Era în el ceva sălbatic şi blând în acelaşi timp, care vădea o fire neobişnuită, dar n-am îndrăznit să-i cer să-mi spună povestea lui.

— Pe vremea când l-ai cunoscut nu era decât pe jumătate împlinită, astfel că nu ţi-ar fi trezit decât interesul trunchiat al unei cărţi fără deznodământ. Abia după aceea s-au precipitat întâmplările şi a luat sfârşit romanul lui Alain Montplet.

— Deci foloseşti din nou cuvântul roman!

— Oh, dragă prietene, dacă prin roman înţelegi ceva asemănător urzelii de aventuri din Regina Margot, Contele de Monte Cristo sau Cei trei muşchetari, eşti departe de adevăr. Dar dacă te gândeşti la romane ca Pauline, Pastorul din Ashbourn, atunci mai vii de-acasă.

— Dragul meu, în privinţa asta, gândim la fel. După mine, se poate vorbi de roman oriunde există o ciocnire între un om şi alt om, între o pasiune şi altă pasiune. Am scris romane într-un volum, în cincizeci de pagini sau chiar într-un capitol, şi poate că nu acestea sunt cele mai proaste dintre romanele mele.

— De m-aş pricepe la scris, mi-ar plăcea să-ţi trimit într-o bună zi povestea lui Alain Montplet de la A la Z, de la cap la coadă, şi ai vedea că nu te-am minţit.

— Ar fi bine s-o faci.

— Se prea poate.

— Şi când voi primi manuscrisul?