Arma Nevazuta - Paul Feval

 Capitolul 1 – Diamantele domnişoarei Bernetti.

 Pe la sfârşitul lui septembrie 1838, într-o vineri seară, băiatul de prăvălie al negustorului de mâna a doua stabilit la colţul străzilor Dupuis şi Vendome tocmai se pregătea să închidă magazinul când un elegant cupeu fee opri în faţa porţii. Deseori unele dughene din cartierul Temple primesc vizite la fel de importante precum magazinele cu renume; cei din cartierele Saint-Germain şi Antin au învăţat de mult drumul spre acest târg unde vin pe ascuns, fie pentru a cumpăra, fie pentru a vinde.

 Băiatul ridică din nou storurile pe care le coborâse pe jumătate şi aşteptă, gândindu-se că va ieşi cineva din cupeu.

 Din cupeu nu coborî însă nimeni, iar perdeluţa roşie care apăra interiorul de privirile indiscrete ale trecătorilor rămase nemişcată. Vizitiul, băiat frumos cu faţa rumenă, îşi aşeză cravaşa în lăcaşul ei ca şi cum ar fi ajuns la sfârşitul călătoriei, iar din buzunar îşi scoase o pipă pe care o umplu liniştit cu tutun.

 Deşi era la origine din Alsacia, băiatul de prăvălie cunoştea destul de bine Parisul, căci se întrebă:

 — Oare în cupeu este un domn care aşteaptă o doamnă, sau o doamnă care speră să apară un domn?

 Curios să afle sexul persoanei întârziate, băiatul dădu colţul străzii Vendome; dar se pomeni faţă în faţă cu un domn gras, cu aspect de tătic, care mergea cu mâinile în buzunare şi care-l salută cu un zâmbet prietenos.

 — Ia te uită! Ia te uită! spuse băiatul. Domnul Tulonez care vine să-i facă o vizită patronului! N-aveţi noroc, papa Koenig a plecat împreună cu doamna la unica lor grădină de la Saint-Mande, ce vreţi, doar sunt proprietari! Nu se simt bine decât la ei, la ţară; un petic de iarbă mare cât o batistă şi trei frunze bolnave… Vreţi să-i transmit ceva patronului din partea-i dumneavoastră?

 Tulonezul îl înghionti cu cotul şi-şi continuă drumul, după ce-i făcu un semn prietenos cu capul. După ochii vii şi veseli ai fi zis că este un bărbat încă tânăr, dar Tulonezul avea o barbă căruntă, prost întreţinută care-i trăda cei cincizeci de ani. Sub faldurile unei pelerine uzate şi foarte ample se puteau ghici umerii laţi şi puternici. Mergea fără zgomot într-o pereche de cizme îmblănite pe care călătorii le purtau pe deasupra pantofilor pe vremea când existau diligente.

 Trecând prin faţa vizitiului mult mai bine îmbrăcat decât el, dădu uşor din cap, după care pătrunse în magazin.

 — Când eu vă spun că patronul este plecat… bombănea în spatele lui băiatul alsacian.

 Tulonezul, ţinându-şi, în continuare mâinile în buzunare, traversă magazinul plin de lucruri mizerabile dar printre care puteai descoperi şi unele mobile valoroase şi stofe scumpe. Ajuns la uşa din spate, el o deschise în linişte şi-şi continuă drumul.

 — Staţi! Opriţi-vă! strigă alsacianul, sunteţi surd? Când eu vă spun…

 Nu apucă să-şi termine propoziţia. Tulonezul se opri în sfârşit, îşi aşeză mâna pe umărul băiatului, îl privi drept în faţă şi spuse în şoaptă trei cuvinte:

 — Se face ziuă.

 Alsacianul se dădu câţiva paşi înapoi, iar figura lui naivă exprimă uimirea cea mai profundă.

 — Ce ghinion au! mormăi el, trecându-şi degetele prin păr: mi s-a dat şi mie odată de băut şi uite în ce încurcătură am intrat! La Paris, înainte de a sta cu cineva de vorba, trebuie mai întâi să-i ceri actele.

 Tulonezul dădu din cap aprobator şi se aşeză comod într-un fotoliu vechi.

 — Meyer, prietene, vorbeşti ca din cărţi, spuse bărbatul pe un ton blând şi jovial. Ai la tine, cheile pivniţei?

 Meyer dădu din umeri, iar Tulonezul continuă:

 — Nu? papa Koenig este un om prudent… Atunci du-te la bar şi cumpără-mi o sticlă de vin roşu de Mâcon sigilată în douăzeci şi cinci.

 Alsacianul se îndrepta spre ieşire când dl. Amitie îl opri.

 — Aşteaptă, continuă el, am să-ţi dau acum toate instrucţiunile. Ai avut ocazia să constaţi singur slăbiciunea patronului tău pentru frumuseţile naturii; în consecinţă, nu ne putem teme că vom fi deranjaţi. Până la proba contrarie, mă consider aici ca la mine acasă…

 — Cum ca la dumneavoastră acasă? îl întrerupse Meyer.

 — Taci din gură. Va veni un tânăr în jur de treizeci de ani, care şchiopătează puţin şi care merge cu ajutorul unui baston cu măciulie din fildeş; el te va întreba dacă domnul Koenig este acasă, iar tu îi vei răspunde că da.

 Alsacianul protestă cu gesturi energice, dar sub privirea Tulonezului se potoli.

 — Apoi, tu mi te vei adresa, spunându-mi: „Patroane, cineva vrea să-ţi vorbească.” Eu voi fi de acord să-l primesc pe vizitator şi, fiindcă vine din partea unui prieten, îl voi servi cu un pahar de vin. Tu vei fi cel care ne vei aduce sticla de vin roşu sigilată în douăzeci şi cinci, ca şi cum ar proveni direct din pivniţa magazinului. Ai înţeles?

 — Şi de ce toate aceste lucruri? întrebă Meyer.

 — Ai înţeles? repetă întrebarea Tulonezul. Alsacianul lăsă să-i scape un gest de furie neputincioasă.

 — Şi după aceea? întrebă el.

 — După aceea, vei închide prăvălia şi vei merge la plimbare.

 — Şi dumneavoastră?

 — Nu-ţi face griji în privinţa mea, răspunse Tulonezul.

 — Veţi dormi aici?

 — Băiete, mai este şi ieşirea din spate.

 — Pe acolo este închis.

 — Iată cheia.

 Meyer rămase cu gura căscată când văzut lacătul ruginit în mâna interlocutorului său.

 — Papa Koenig a muşcat şi el? se bâlbâi băiatul.

 — Poate, răspunse Tulonezul legănându-şi mâinile în buzunar.

 Meyer era roşu ca rocul.

 — Fiţi atent, strigă el, nu-mi miroase a bine şi sunteţi capabil de cine ştie ce lovitură. Eu sunt un om cinstit, aşa că vă rog să părăsiţi imediat magazinul sau dacă nu, chem poliţia!

 Tulonezul, picior peste picior, se aşeză cât se poate de comod în fotoliu.

 — A fost odată, spuse el fără să ridice glasul, un tânăr care se prefăcea că doarme pe o masă în cabaretul „Ponime de Pin”, în timp ce un lucrător de la bancă era omorât în camera vecină…

 — Dormeam! spuse Meyer înspăimântat. Jur în faţa lui Dumnezeu că dormeam! Pentru prima dată în viaţa mea eram beat

 — Acest tânăr este căutat, continuă Tulonezul… Ai văzut vreodată o hârtie ca aceasta, băiete?

 Mâna sa alunecă sub reverele pelerinei de unde scoase o hârtie ştampilată care căzu la picioarele lui Meyer.

 Sărmanul băiat se aplecă pentru a vedea mai bine, dar genunchii i se înmuiară, ca şi când ar fi primit o lovitură în cap.

 — Un mandat de arestare! spuse el cu o voce gâtuită; da, am mai văzut aşa ceva; am fost slugă la grefierul din Colmar… şi numele meu! Este scris numele meu!… Cine sunteţi dumneavoastră?

 — Poate că sunt un inspector în exerciţiul funcţiunii, răspunse Tulonezul al cărui zâmbet deveni ameninţător. Să vorbim deschis: astăzi sunt pe cale să prind un vânat mai important decât tine. Dacă-mi dai concursul, am să închid ochii în aşa fel încât să ai timp să o ştergi de aici. Iată banii pentru vin, iar restul îl păstrezi pentru călătoria ta. Dacă mă asculţi, în noaptea asta poţi să fi în drum spre Germania.

 Meyer ieşi, clătinându-se; părul său cârlionţat îi flutura pe cap. După un sfert de oră, tot în spatele magazinului lui papa Koenig, vânzător de vechituri şi mare amator de natură. Tulonezul stătea în faţa unei sticle începute, a două pahare pline şi a unei lumânări de seu.

 De partea cealaltă a mesei se afla un vizitator misterios ale cărui semnalmente le primise Meyer.

 Meyer dispăruse.

 — Sunt fericit, spunea Tulonezul, care vorbea acum cu un uşor accent german, să fac cunoştinţă cu un compatriot şi un om de aceeaşi religie cu mine. Ce mai fac prietenii noştri din Karlsruhe, dragă domnule Hans?

 — Unii fac bine, alţii mai rău, răspunse vizitatorul, a cărei figură avea trăsăturile specifice tipologiei israelite.

 Tulonezul îşi lovi palmele una de cealaltă.

 — Un răspuns aşa cum îmi place mie! strigă el. Daca treci podul Kehl nu întâlneşti decât nebuni care-ţi vorbesc numai despre drept!

 Hans răspunse cu o mişcare aprobatoare a capului: Era un tânăr cu trăsături ascuţite şi un aer bolnăvicios. Fizionomia sa neliniştită exprima duritate şi neîncredere.

 — Să ciocnim, continuă Tulonezul, care afişa un aer sănătos: în sănătatea lui Moise, Jacob, Issachar, Jeroboan, Nathan şi Solomon.

 Paharele se ciocniră şi Tulonezul adăugă:

 — Aşadar, frate dragă, vrei să-mi vinzi o serie de vechituri. Sper să nu fie piese de mobilier, căci transportul aici ar fi prea scump! Nu sunt cumva stofe? Ah! Zâmbiţi, confrate! Fac pariu că este vorba despre diverse dantele! în fiecare an, la Bade, se aduce dantelă de milioane, care apoi o poţi admira pe diverşi umeri frumoşi. Dar dumneavoastră sunteţi, un om înţelept, Hans Spiegel, dumneavoastră, nu vă ocupaţi de umeri frumoşi, ci numai de dantele.

 Hans Spiegel zâmbea probabil în sinea lui, dar figura lui rămânea în continuare posacă şi tristă.

 — Mi s-a spus, vorbi el încet după ce-şi înmuie buzele în paharul cu vin, că sunteţi un om cu care se poate negocia o afacere de o anumită importanţă, cu bani peşin.

 — Cu bani peşin, repetă Tulonezul în loc de răspuns, cu bani peşin, depinde. Banilor le este frică: se ascund. Dragă Hans, ce înţelegeţi printr-o afacere importantă?

 Spiegel se înroşi imperceptibil şi răspunse cu o voce şi mai înceată:

 — O afacere de o sută… două sute… poate chiar trei sute de mii de franci.

 — Dumnezeule! strigă Tulonezul, deci frumoşii umeri erau serios încărcaţi.

 Spiegel tuşi nemulţumit.

 — De obicei, spuse el cu răceală, cei din ţara şi religia noastră, nu glumesc când este vorba despre afaceri.

 Tulonezul răspunse privirii severe a acestuia printr-o căutătură smerită dar şireată.

 — Bun, bun! spuse el, nu vă plac glumele? Fiecare cu felul lui de-a fi. Eu nu sunt niciodată melancolic când este vorba să câştig în mod cinstit nişte bani… Deci să vorbim serios şi arătaţi-mi, vă rog, pietricelele. Hans Spiegel se foi pe scaun şi privi spre uşă.

 — Dragă confrate, reluă Tulonezul, vă voi servi aşa cum doriţi dumneavoastră. Acum să vorbesc deschis şi serios. Doriţi să dăm cărţile pe faţă? Fie! Draga Hans, nu veniţi de la Karlsruhe. Dacă eraţi din cealaltă parte a Rinului aţi fi rămas acolo şi aţi fi dat jumătate din valoarea diamantelor domnişoarei Bernetti celui care v-ar fi trecut frontiera.

 Hans Spiegel din roşu, se făcu livid şi şopti:

 — Domnule Koenig, dar nu ştiu despre ce vorbiţi.

 — Şmecherii ăia, continuă Tulonezul fără să ţină cont de protestele lui Hans Spiegel, au făcut mult rău duceselor. Cunosc pe cineva care a avut ideea spargerii înaintea voastră. Dar, domnule Spiegel, dumneavoastră sunteţi un tânăr activ şi plin de talent; aţi fost mai rapid decât noi. Cât vreţi pe cutiile de bijuterii ale domnişoarei Bernetti? Faţa bolnăvicioasă a evreului se întunecă. Privirea sa era ca de vulpe încolţită.

 Tulonezul îl observa cu coada ochiului, îşi mai turnă un pahar cu vin.

 — Mă văd obligat să beau de unul singur, spuse el, căci dumneavoastră văd că n-aveţi chef.

 În timp ce punea paharul pe care-l goli pe masă el adăugă:

 — Aveţi un baston frumos!

 Cu o mişcare instinctivă, Spiegel strânse între picioare bastonul cu măciulie de fildeş. Tulonezul era mai sprinten decât s-ar fi putut crede. Se aruncă în faţă, precum un soldat cu arma în mână, şi-şi în tinse1 braţul pe deasupra mesei, reuşind să pună mâna pe baston.

 Urmă apoi o scenă pe muteşte şi rapidă ca fulgerul. Un pistol apăru din buzunarul lui Spiegel, care-i căzu înainte să aibă timp să apese pe trăgaci.

 Tulonezul, amuzat, luă pistolul şi-l aruncă în celălalt colţ, al încăperii.

 — Nu mai am douăzeci şi cinci de ani, şopti el, dar pumnul îmi este încă tare. Ridicaţi-vă şi dacă mai aveţi o bijuterie ca asta, păstraţi-o pentru altă ocazie.

 În timp ce vorbea, deşurubă măciulia de fildeş a bastonului pe care-l deşertă deasupra mesei. Un număr destul de mare de diamante de o mărime apreciabilă se rostogoliră şi se răspândiră pe covorul zdrenţăros. Spiegel rămase nemişcat, ca o statuie.

 Tulonezul luă la întâmplare trei sau patru pietre pe care le examina cu un aer indiferent.