VOLUMUL 5 - Edgar Rice Burroughs - Tarzan Si Nestematele Din Opar

CAPITOLUL I – Belgian şi arab.

Locotenentul Albert Werper trebuia să mulţumească prestigiului numelui său, pe care-l dezonorase, faptul că scăpase atât uşor de pedeapsa de a fi dat afară din armată.

La început, chiar a fost prea mulţumit că în loc să fie dat în judecată consiliului de război, a fost trimis într-un post în Congo. Dar acum, după şase luni de monotonie, de izolare şi singurătate apăsătoare, s-a produs în el o schimbare neaşteptată.

Tânărul ofiţer se gândea necontenit la soarta lui tristă. Ziua întreagă era cuprins de o compătimire bolnăvicioasă pentru el însuşi, ce sădise cu timpul, în mintea lui slabă şi şovăitoare, o ură cumplită împotriva acelora care îl trimiseseră acolo, adică tocmai împotriva oamenilor cărora trebuia să le fie recunoscător că l-au salvat de la o degradare ruşinoasă.

Regreta viaţa veselă din Bruxelles mai mult decât regretase vreodată greşelile ce l-au smuls din cea mai frumoasă şi mai plină de distracţii dintre capitalele Europei.

Dar cu cât treceau zilele, a ajuns să-şi concentreze ura împotriva reprezentantului din Congo al autorităţilor belgiene, asupra căpitanului care era comandantul lui.

Acest ofiţer era un om rece, taciturn, inspirând prea puţină dragoste inferiorilor săi direcţi. Totuşi era respectat şi temut de soldaţii indigeni de sub comanda sa.

Werper obişnuia să stea ore întregi cu superiorul lui. Şedeau amândoi pe veranda locuinţei lor comune, fumându-şi ţigările după cină, într-o tăcere pe care niciunul nu părea că are dorinţa să o întrerupă.

Ura fără nici un rost a locotenentului se transformase, în cele din urmă, într-o adevărată obsesie. Considera firea tăcută a căpitanului drept o atitudine voită de a-l înjosi pentru greşelile din trecut.

Îşi închipuia că superiorul său îl dispreţuia, aşa că se chinuia în sine, până când într-o seară, mania lui a luat formele unei nebunii furioase.

Mângâindu-şi patul revolverului de la şold, ochii i s-au îngustat, iar sprâncenele i s-au curbat. În cele din urmă, nu a mai putut răbda şi a izbucnit.

— E ultima oară că mă mai insulţi! a strigat el, sărind în picioare. Sunt ofiţer şi nobil şi nu îţi voi mai suporta nimic fără a nu-ţi cere socoteală. Urâtule!

Căpitanul, cu o expresie de surpriză pe figura, s-a întors către inferiorul său. Mai văzuse el oameni cuprinşi deodată de nebunia codrului: nebunia singurătăţii şi a neîncetatelor frământări de gânduri şi poate chiar atinşi puţin de friguri.

S-a sculat şi a întins o mână, ca să o pună pe umărul celuilalt, având pe buze cuvinte liniştitoare, sfătuitoare, dar care nu au mai apucat să fie rostite vreodată.

Werper a considerat mişcarea superiorului său drept o încercare de a-l ataca. A ridicat revolverul la nivelul inimii căpitanului, astfel că acesta abia a făcut un pas, când Werper a apăsat pe trăgaci.

Fără să scoată măcar un geamăt, căpitanul s-a rostogolit pe pardoseala verandei; dar chiar în acea clipa a dispărut furia care a întunecat creierul lui Werper şi el a putut vedea fapta pe care o comisese în aceeaşi lumină cu care aveau să o vadă cei care urmau să fie chemaţi să-l judece.

A auzit strigăte din căsuţele unde erau soldaţii şi a văzut oameni alergând în direcţia unde se afla el. Desigur că-l vor aresta, iar dacă nu-l vor ucide pe loc îl vor duce într-o altă localitate din Congo, unde un tribunal militar compus după toate rânduielile va face cu toată siguranţa acelaşi lucru, dar în mod legal.

Werper însă nu avea chef să moară, nici o dată nu dorise mai mult să trăiască decât în acest moment când şi-a pierdut dreptul de a trăi.

Oamenii se apropiau acum de el. Ce era de făcut?

Se uită împrejur, ca şi cum ar fi căutat motivul unei scuze plauzibile pentru crima pe care o săvârşise. Dar nu a văzut decât corpul omului pe care-l împuşcase fără nici un motiv.

În disperare, s-a întors şi a fugit de soldaţii care veneau spre el. A străbătut în fugă curtea cazărmii, ţinând revolverul strâns în mână.

La poartă a fost oprit de o santinelă.

Werper nu a mai stat să discute cu acesta sau să uzeze de autoritatea gradului său, ci a ridicat revolverul fără nici o somaţie ca să îl împuşte pe negru, fără ca acesta să aibă vreo vină.

După câteva clipe, fugarul a deschis poarta şi a dispărut în întunericul codrului, având grijă înainte să-şi însuşească, de la santinela ucisă, carabina şi cartuşiera acestuia.

Toată noaptea a fugit tot mai departe, mai adânc în inima jungleI. Din când în când urletul vreunui leu îl făcea să se oprească, să asculte.

Ţinându-şi arma pregătită, cu cartuşe pe ţeava, mergea înainte, având mai multă teamă de oamenii de care era urmărit decât de carnivorele sălbatice pe care le-ar fi putut întâlni.

Într-un târziu s-a luminat de ziuă, dar el tot mai continuă să meargă. Nu simţea nici foame, nici sete, de spaima ce îi pricinuia gândul că ar putea fi prins.

Nu s-a gândit la nimic altceva decât la scăpare. Nu îndrăznea să se oprească pentru a se odihni sau să mănânce, până nu va mai fi nici o primejdie de urmărire.

A mers aşa multă vreme, până când în cele din urmă, a căzut şi nu s-a mai putut ridica.

Nu ştia cât timp a alergat, nici nu încercă să afle. Când nu mai a putut să fugă, nu a ştiut că a ajuns la limita puterilor sale.

Sfârşit de oboseală, şi-a pierdut cunoştinţa.

În starea aceasta a fost găsit de Ahmet Zec, banditul arab. Oamenii acestuia erau de părere să-l străpungă imediat cu suliţa pe acest inamic al neamului lor, însă Ahmet ţinea ca lucrurile să se petreacă într-un alt mod.