În Ţara Leului Argintiu - Volumul 2 - La Turnul Babel - Karl May

1. La Turnul Babel.

 A doua zi pornirăm călare spre turnul din Babilon, numit acum de beduinii de acolo Birs Nimrud.

 De la Bagdad până la Hilla sau Hilleh – cum i se mai zice – se socotesc trei zile de drum. Cu armăsarii noştri nu era nevoie de atât, de aceea ne gândirăm să lăsăm arşiţa să se potolească şi, după ce ne luarăm rămas-bun de la gazdă, pornirăm în susul fluviului şi trecurăm podul peste Tigru, dincolo, pe malul celălalt.

 De aici ne mai aruncarăm încă o dată o privire înapoi. Oraşul strălucea în bătaia soarelui, pe stânga se vedea grădina publică, şinele tramvaiului cu cai şi clădirea unde se făcea carantina; venea apoi Cetăţuia şi, aproape de mal, palatul guvernatorului. Pe dreapta erau mahalalele şi vechiul Mostansir. De aici se întindea apoi îngrămădirea de case dominate de minaretele şi turlele geamiilor, deasupra cărora plutea un văl de abur şi pulbere, propriu Bagdadului.

 Cotirăm spre canalul Oşah şi după ce-l depăşirăm, înaintea ochilor apăru… pustiul.

 Da, pustiul. De unde până mai adineauri nu aveam altă privelişte decât grădini în floare şi pomi încărcaţi cu fructe minunate, acum ochiul nu vedea altceva decât un pustiu care părea nemărginit şi nu se sfârşea decât la malul Eufratului.

 Prin acest pustiu ducea drumul nostru, mai întâi la hanul Assad, apoi la hanul Bir Nust, unde am ajuns cu puţin înainte de a se însera. Ca să rămânem peste noapte în han nu putea fi vorba, din cauza ploşniţelor. Ne-am oprit numai ca să adăpăm caii, apoi am mai mers o bucată de drum, am descălecat, ne-am priponit caii şi neam întins păturile ca să ne culcăm.

 Nu întâlnisem până atunci nici un pelerin şiit şi nici vreun transport de cadavre, totuşi Halef îmi zise, când ne aşezarăm jos, unul lângă altul.

 — Sidhi, nu simţi nimic? Mie îmi miroase ca atunci când zăceam în duhoarea ciumaţilor caravanei morţii.

 — Ai dreptate. Se vede însă că amintirile înrâuresc asupra nervilor noştri, i-am răspuns eu. Parcă văd şi acum caravana morţii înaintea ochilor şi impresia e atât de puternică încât îi simt şi mirosul. Era groaznic! Nu e deci de mirare că ni se pare că simţim şi acum în nări mirosul de cadavru, care ne-a urmărit multă vreme.

 Caravana morţii, Karwan el amwat, cum îi zice beduinul, ce să fie asta?

 Voi răspunde pe scurt la întrebare: Mahomedanul şiit e încredinţat că orice musulman, care face parte din această sectă religioasă şi al cărui cadavru e îngropat în Kerbela sau Nedşef, intră după moarte de-a dreptul în rai. După cum am mai spus, adepţii islamului se împart în sunniţi şi şiiţi. Cuvântul „sunna”, care înseamnă, „drum” sau „direcţie”, reprezintă, pe lângă Coran, principalul izvor de prescripţii religioase şi îndrumare în viaţă. De asemenea sunniţii se deosebesc de ceilalţi mahomedani prin credinţa pe care, o au că trei dintre califi – Abu Bekr, Omar şi Othman – sunt într-adevăr urmaşii, adică se trag de-a dreptul din Profet. Acestei secte îi aparţin aproape toţi musulmanii cere trăiesc în Africa, chiar şi în Egipt, Turcia, Siria şi Arabia.

 „Şiia” înseamnă, în limba arabă, „să iei partea”. Şiiţii neagă pe cei trei califi, amintiţi mai sus şi nu recunosc demnitatea de calif decât lui Ali şi urmaşilor săi. Sunt răspândiţi mai ales prin Persia şi India, pe când în alte ţări apar numai arareori. Numărul lor este apreciat la douăzeci de milioane, pe când sunniţii sunt peste două sute de milioane.

 Şiiţii consacră lui Ali şi descendenţilor săi, dar mai cu seamă celor doi fii, Hassan şi Hussein, o atât de mare şi exagerată adoraţie încât îi socotesc reîncarnarea lui Allah. Deşi nu vor să recunoască pe faţă, au falsificat învăţăturile de origine ale religiei lor, introducând printre ele altele mistice şi fanteziste şi susţinând că sunniţii trebuie nimiciţi şi prigoniţi mai mult încă decât creştinii şi evreii. De aici ura de veacuri între sunniţi şi şiiţi, luptele sângeroase dintre ei.

 Mult, foarte mult sânge s-a vărsat; s-au petrecut scene de o cruzime atât de cumplită, încât nu se pot descrie şi ura nu s-a stins nici până în ziua de astăzi. Mocneşte mereu şi izbucneşte la cel dintâi prilej.

 Se înţelege de la sine că aceasta se petrece mai mult acolo unde sunniţii şi şiiţii trăiesc la un loc, mai ales în provincia de graniţă Irak Arabi şi oraşele sfinte ale şiiţilor Nedşef Ali şi Kerbela, din apropierea Bagdadului.

 Cel dintâi şi-a luat numele de la lacul Nedşef şi i se mai zice Meşhed Ali, adică mormântul lui Ali, deoarece acesta a fost îngropat acolo. E aşezat la vreo cincizeci de kilometri la sud de ruinele Babilonului, unde te poţi duce trecând şi prin satul Kefil; aci se află şi mormântul profetului Ezechiel.

 Kerbela sau Meşhed Hussein, adică mormântul lui Hussein, e capitala unui sangeac, numără peste şaizeci de mii de locuitori şi pare să întreacă Bagdadul în ce priveşte bogăţia.

 E legat de malul Eufratului printr-un canal şi formează principalul loc de pelerinaj al şiiţilor, care îl socotesc şi mai sfânt decât Nedşef Ali.

 N-am intenţia să descriu primele lupte dintre şiiţi şi sunniţi, nici moartea lui Ali şi a celor doi fii ai săi, Hassan şi Hussein. E de ajuns să amintesc că, după cum vom vedea, aniversarea morţii lui Hussein se comemorează cu mare alai şi credinţa locuitorilor este că oricine dintre ei va fi îngropat într-unul din aceste două oraşe se duce de-a dreptul în rai.

 Dorinţa cea mai fierbinte a fiecărui şiit e deci să se poată odihni în acest pământ sfânt. Dar fiindcă partea cea mai mare dintre ei e răspândită în Persia şi India şi transportarea cadavrului e foarte costisitoare, numai cei foarte bogaţi pot avea parte de această favoare după moarte. Săracul trebuie însă să se transporte singur, adică îşi ia rămas-bun pentru totdeauna de la ai săi şi porneşte cerşind din loc în loc, îndurând chinuri grozave, spre ţinta îndepărtată a vieţii sale, ca să aştepte acolo moartea.

 Aceste peregrinări se fac în orice timp al anului şi pe anumite căi care par să fie cele mai scurte şi hotărâte chiar de ocârmuire.

 Drumurile acestea se aseamănă cu un sistem de ape curgătoare. Ţinutul e foarte întins. Toate aceste „trasee” duc însă la un punct central, unde caravanele cu pelerini se unesc ca să pornească mai departe ca un şuvoi.

 Şi nu sunt numai oameni vii ci şi trupurile morţilor care vor fi îngropaţi în locurile sfinte. De luni de zile pe drum, ele exală un miros puternic, răspândit de orice adiere a vântului până departe. Nu e deci de mirare că stafia ciumei urmăreşte pas cu pas aceste caravane, care transportă în acelaşi timp sumedenie de cadavre în descompunere.

 De aici şi-au luat numele de Karwan el amwat – Caravana morţii.

 Numărul pelerinilor creşte când se apropie aniversarea morţii lui Hussein. Sosesc atunci caravane de indieni, afgani, beludşeni şi persani din şesurile Iranului. Vapoare cu pelerini vii şi cadavre vin din depărtări, căci drumul din India pe apă e mai scurt decât pe uscat.

 Să încerce numai un european să se urce pe un astfel de vapor! Din pricina mirosului pe care-l răspândeşte până departe, toate vasele îl evită şi nasul unui european n-ar putea îndura putoarea aceea grozavă. Aceia care însoţesc cadavrele susţin însă că mirosul pe care îl simt e acela al raiului.

 Când un şiit a lăsat cu limbă de moarte ca trupul lui să fie îngropat în locurile sfinte, cadavrul rămâne uneori luni întregi pe loc până să-l pornească. Pe urmă, drumul prin căldurile acelea grozave, încet şi cu anevoie, face să crape coşciugele, iar păturile în care sunt înfăşurate cadavrele, putrezesc.

 Omul obişnuit, când vede de departe un astfel de alai, se abate cu spaimă din calea lui şi numai şacalii şi tâlharii beduini se furişează până la el; cei dintâi atraşi de mirosul de descompunere; ceilalţi ispitiţi de comorile pe care le duce cu sine caravana, pentru a le preda apoi, la sfârşitul călătoriei, păzitorilor mormintelor.

 Aceste comori sunt alcătuite din vase împodobite cu pietre scumpe, stofe pe care s-au cusut mărgăritare de mare preţ, unelte şi arme de aur, bulgări de aur şi argint, amulete nepreţuite; de asemenea, imitaţii din metale scumpe ale mădularelor bolnave, prin care cel ce le-a făcut căuta tămăduire.

 Toate acestea sunt duse la Kerbela şi Nedşef Ali pentru ca să fie ascunse în beciurile mormintelor.