Seria Cocoşatul – Volumul 3 – Cavalcadele Lui Lagardere - Paul Feval

Capitolul X – Mărturisire publică.

 Execuţiile nocturne ce aveau loc îndărătul zidurilor Bastiliei nu erau neapărat nişte execuţii secrete. Cel mult s-ar putea spune că nu erau publice. Cu excepţia celor pe care istoria le enumeră şi le constată a fi fost făcute fără să fi existat vreo formă de proces, ci doar ordinul regelui, toate celelalte au fost efectuate în urma unei judecăţi şi a unei proceduri mai mult sau mai puţin legale. Curtea interioară a Bastiliei era un loc de supliciu recunoscut şi legal, la fel ca şi piaţa Greve. Domnul de Paris2 era singurul care avea privilegiul de a tăia aici capetele.

 Existau multe motive ascunse de ură împotriva acestei Bastilii, multe resentimente îndreptăţite, dar plebea pariziană îi reproşa Bastiliei mai ales faptul că nu-i permitea să asiste la spectacolul dat pe eşafod. Oricine a trecut dincolo de bariera Roquette, într-o noapte în care are loc o execuţie capitală, ar putea spune dacă, în zilele noastre3, populaţia Parisului s-a vindecat de gustul său barbar pentru astfel de emoţii lugubre.

 În acea seară. Bastilia urma să ascundă din nou ceva: agonia ucigaşului lui Nevers, condamnat de înalta Curte de la Châtelet4; dar nu era încă totul pierdut: recunoaşterea faptei la mormântul victimei şi tăierea pumnului de către sabia călăului mai aveau oarecare valoare că spectacol. Şi – cel puţin atâta – se puteau vedea.

 Dangătul de moarte de la Sainte Chapelle5 pusese în mişcare toate cartierele mărginaşe ale oraşului. Ştirile nu aveau la dispoziţie canalele de difuzare existente astăzi; dar, chiar datorită acestei situaţii, lumea era cu atât mai avidă să vadă şi să afle. Cât ai bate din palme, împrejurimile fortăreţei Châtelet şi ale palatului fură năpădire de mulţime. Când cortegiul ieşi pe poarta Cossen, care dădea spre strada Saint-Denis, zece mii de curioşi se şi înşiruiseră. Nimeni, în această gloată, nu-l cunoştea pe cavalerul Henri de Lagardere. De obicei, se găsea întotdeauna în mulţime cineva care să pună un nume pe chipul condamnatului; de data aceasta, nimeni nu ştia nimic. Dar ignoranţa, în acest caz, nu împiedică să se vorbească; dimpotrivă, ea lasă câmp liber tuturor ipotezelor. În locul unui nume ce nu era cunoscut, se găsiră o sută de nume. Presupunerile se contraziceau. În câteva minute, toate crimele – politice sau de orice altă natură – fură puse în seama acelui soldat frumos care, cu mâinile legate, păşea alături de duhovnicul său dominican, între patru paznici ai fortăreţei Châtelet, ce înaintau cu săbiile scoase din teacă. Dominicanul, cu chip palid şi descărnat, cu priviri arzătoare, îi arăta cerul cu crucifixul său de bronz, ridicat deasupra capului ca un paloş. În faţa şi în urma lor călăreau arcaşii tribunalului militar. Şi în mulţime se auzea ici şi colo:

 — A sosit din Spania, unde Alberoni6 îi plătise patru mii de pistoli pentru a veni să comploteze în Franţa.

 — Oho! Pare să-l asculte destul de atent pe călugăr.

 — Ia priveşte, doamnă Dudouit, ce perucă s-ar face din frumoasele lui plete blonde.

 — Se pare – se comenta în alt grup – că doamna ducesă de Maine îl chemase la Sceaux, să fie secretarul ce-i poartă poruncile. Trebuia să-l răpească pe tânărul rege, în noaptea în care domnul regent a oferit baletul la Palais-Royal.

 — Şi ce-ar fi făcut cu tânărul rege?

 — L-ar fi dus în Bretagne, ar fi închis-o pe Alteţa Sa Regală la Bastilia, ar fi declarat drept capitală a regatului oraşul Nantes.

 Şi, ceva mai departe:

 — Îl aştepta pe domnul Law7 în Curtea Fântânilor şi intenţiona să-l înjunghie cu cuţitul, atunci când acesta ar fi urcat în trăsură.

 — Ce nenorocire, dacă ar fi reuşit! Parisul întreg ar fi murit pe loc, în cea mai neagră mizerie!

 Când cortegiul trecu de colţul străzii Ferronnerie, se auzi un ţipăt ascuţit, scos de un cor de voci femeieşti. Strada Feronnerie era situată în prelungirea străzii Saint-Honoré; doamnele Balahault, Durand, Guichard şi toate cumetrele noastre din strada Chantre nu trebuiseră decât să meargă în lungul pavajului pentru a ajunge până aici. Ele îl recunoscură, toate deodată, pe misteriosul cizelor8, stăpânul coanei Françoise şi al micului Jean-Marie-Berrichon.

 — Ei! exclamă doamna Balahault, nu vă spusesem eu că toate astea se vor sfârşi rău?

 — Am fi putut să-l denunţăm imediat, intră în vorbă cumătra Guichard, deoarece nu se putea şti ce se petrece acasă la el.

 — Sfinte Doamne, ce înfăţişare obraznică are! exclamă doamna Durand.

 Celelalte vorbiră de micul cocoşat şi de frumoasa copilă care cânta la fereastră. Şi toate, de bună credinţă, traseră concluzia:

 — Se poate spune că ăsta şi-a meritat soarta!

 Mulţimea nu putea merge cu mult înaintea cortegiului, deoarece locul destinaţiei acestuia nu era cunoscut. Arcaşii şi paznicii nu scoteau o vorbă. Din toate timpurile, plăcerea acestor funcţionari utili a fost să aducă la disperare gloata, prin importanţa pe care şi-o dau şi prin discreţia lor solemnă şi ţâfnoasă. Până în momentul în care s-au depăşit halele, cei mai isteţi au crezut că prizonierul era dus spre osuarul din cimitirul Inocenţilor, unde se afla stâlpul infamiei. Dar halele fură depăşite.

 Capul cortegiului înainta pe strada Saint-Denis şi nu coti decât la colţul străduţei Saint-Magloire. Cei din faţă văzură atunci două torţe aprinse la intrarea cimitirului, şi presupunerile o luară de la capăt. Dar ele încetară curând, ca urmare a unui incident pe care cititorii noştri îl cunosc: un ordin al regentului îl chema pe condamnat în marea sală a palatului Nevers.

 Cortegiul întreg pătrunse în curtea palatului. Mulţimea ocupă strada Saint-Magloire şi aşteptă.

 Biserica Saint-Magloire – fostă capelă a mănăstirii cu acelaşi nume, ai cărei călugări fuseseră exilaţi la Saint-Jacques-du-Haut-Pas, ajunsă apoi casă de pocăinţă – devenise, de un secol şi jumătate, parohie. Ea fusese construită în 1630 şi Monsieur, fratele regelui Louis al XIII-lea, fusese cel ce i-a pus prima piatră a de temelie. Naosul bisericii ocupa o întindere destul de mică, în mijlocul celui mai mare cimitir din Paris.

 Spitalul, situat în partea de răsărit, avea şi el o capelă publică, lucru ce făcuse că străduţa şerpuită ce ducea de la strada Saint-Magloire la strada Aux Ours9 să capete denumirea de strada Des Deux Eglises10.

 Cimitirul era împrejmuit de un zid ce avea trei intrări: cea principală, din strada Saint-Magloire; a doua, prin strada Deux Eglises, iar cea de-a treia printr-o fundătură fără nume, care se întorcea spre strada Saint-Magloire, în spatele bisericii, şi în care avea ieşire casa de distracţii „Folie11-Gonzague”. În afară de aceste intrări, exista o spărtură în zid, prin care trecea procesiunea relicvelor Sfântului Gervais.

 Biserica – sărăcăcioasă; puţin frecventată, şi care încă putea fi văzută înălţându-se la începutul secolului al XIX-lea – avea intrarea prin strada Saint-Denis, în locul în care se află astăzi casa cu numărul 166. Avea două uşi către cimitir. Deja de câţiva ani buni nu se mai făceau înmormântări în jurul bisericii. Oamenii de rând îşi îngropau morţii în afara Parisului. Doar patru sau cinci mari familii îşi păstrau locurile de înmormântare în cimitirul Saint-Magloire şi, în special, familia de Nevers, a cărei capelă funerară era proprietate exclusivă.

 Am arătat că această capelă se înălţa la o oarecare distanţă faţă de biserică. Era împrejmuită de copaci înalţi şi cel mai scurt drum pentru a ajunge la ea trecea prin strada Saint-Magloire.

 Trecuseră cam douăzeci de minute de la intrarea cortegiului în curtea palatului Gonzague. Se lăsase o noapte adâncă peste cimitir, de unde se vedeau atât ferestrele strălucind de lumină ale marii săli a palatului Nevers, cât şi ferestrele bisericii, dincolo de care se zărea o licărire slabă. Murmurele mulţimii înghesuite în stradă ajungeau până aici în valuri.

 În dreapta capelei mortuare se afla un teren viran, plantat cu chiparoşi, care crescuseră şi se îndesiseră în voie. Locul semăna cu o pădurice sau, şi mai bine, cu una din acele grădini abandonate care, cu scurgerea timpului, capătă aspect de pădure virgină. Complicii prinţului de Gonzague aşteptau acolo. De asemenea, în fundătura ce dădea spre strada Deux Eglises aşteptau cai gata pregătiţi. Navailles îşi ţinea capul în mâini; Nocé şi Choisy se sprijineau de acelaşi chiparos. Oriol, aşezat pe iarbă, scotea suspine adânci; Peyrolles, Montaubert şi Taranne vorbeau cu glas scăzut. Aceştia erau cei trei gata să facă orice ticăloşie pentru prinţul de Gonzague – nu pentru că i-ar fi fost mai devotaţi decât ceilalţi, ci fiindcă erau mai compromişi.

 Nimeni nu va fi mirat să afle că prietenii domnului de Gonzague frământaseră mult, de când se aflau acolo, problema de a şti dacă puteau sau nu să dezerteze. Toţi, de la primul până la ultimul, rupseseră din inimă lanţul ce-i lega de stăpân. Dar toţi sperau încă în sprijinul său, şi nu era niciunul care să nu se teamă de răzbunarea sa. Ştiau că Gonzague nu va avea nici o milă faţă de ei. Erau atât de deplin convinşi de creditul de neclintit de care se bucura Gonzague, încât credeau că purtarea acestuia era o comedie.

 După părerea lor, Gonzague simulase, desigur, un pericol, pentru a avea prilejul să strângă şi mai tare zăbala în gura lor. Poate chiar pentru a-i pune la încercare.

 Este sigur că, dacă l-ar fi crezut pe Gonzague pierdut, n-ar mai fi stat mult de pază. Baronul de Batz, care se strecurase de-a lungul zidurilor până în preajma palatului, raportase că alaiul se oprise şi că mulţimea umplea strada. Ce putea însemna asta? Oare acea pretinsă mărturisire publică, la mormântul lui Nevers era o invenţie a lui Gonzague? Timpul trecea; orologiul de la Saint-Magloire bătuse deja de câteva minute ora nouă fără un sfert. La ora nouă, capul lui Lagardere trebuia să cadă în curtea interioară a Bastiliei. Peyrolles, Montaubert şi Taranne nu slăbeau din ochi ferestrele sălii mari, cu deosebire una, la care strălucea o lumină izolată, alături de care se profila silueta înaltă a prinţului.

 La câţiva paşi mai departe, în spatele porţii de miazănoapte a bisericii Saint-Magloire, se afla un alt a grup. Duhovnicul doamnei prinţese de Gonzague intrase în altar. Aurore, încă îngenuncheată, părea una dintre acele blânde statui de îngeri, care se prosternează la căpătâiul mormintelor. Cocardasse şi Passepoil, nemişcaţi, stăteau în picioare, de ambele laturi ale uşii, ţinând în mână spada trasă din teacă; Chaverny şi dona Cruz vorbeau în şoaptă.

 O dată sau de două ori, Cocardasse şi Passepoil crezuseră că aud zgomote suspecte în cimitir. Aveau amândoi vederea bună şi, totuşi, ochii lor, lipiţi de ferestruica zăbrelită, nu putuseră zări nimic. Între ei şi cei care pregătiseră ambuscada se afla capela mortuară. Candela ce ardea în faţa mormântului ultimului duce de Nevers lumină interiorul cavoului şi cufunda într-o întunecime cu atât mai adâncă obiectele înconjurătoare.

 Totuşi, deodată, cei doi viteji ai noştri tresăriră; Chaverny şi dona Cruz încetară vorba.

 — Sfântă Fecioară! se înălţă limpede ruga Aurorei, ai milă de el.

 Un zgomot de natură inexplicabilă, dar foarte apropiat, ajunsese la urechile lor atente. Cauza era că, în tufişuri, toţi cei ce stăteau la pândă tocmai se mişcaseră.

 Peyrolles, cu ochii aţintiţi pe fereastra sălii mari, spusese:

 — Atenţie, domnilor!

 Şi fiecare văzuse lumina cea izolată ridicându-se de trei ori şi coborând de tot atâtea ori. Era semnalul pentru atacul uşii bisericii. Nu putea fi nici o îndoială în această privinţă şi, totuşi, printre complicii lui Gonzague ezitarea fu mare. Nu crezuseră în posibilitatea crizei al cărei simptom era acel semnal. Chiar şi după ce acesta fusese dat, nu credeau încă deloc în necesitatea lui. Gonzague se juca cu ei. Gonzague voia să fixeze şi mai bine lanţul ce le atârna de gât. Această convingere, care-l înălţa în ochii lor pe Gonzague, chiar în clipa căderii sale mărturisite, fu cauza care-i decise să-i dea ascultare. Într-adevăr, să lupţi împotriva lui – deoarece, în mod necesar, ar fi urmat o luptă – n-ar fi oare mai periculos decât să lupţi pentru el?

 — La urma urmei, spuse Navailles, decizându-se, nu este vorba decât de o răpire.

 — Şi caii noştri se află la doi paşi, adăugă Nocé.

 — Pentru o încăierare, reluă Choisy, nu-ţi pierzi rangul.

 — Pentru manefra, îşi dădu cu părerea baronul de Batz, sa algaduim ţele toua gruburi!