Taina Calugarului Negru - Edgar Wallace

LA FOSSAWAY BÂNTUIE O FANTOMĂ

 — THOMAS!

 — Mylord!

 Lacheul, a cărui faţă comună, puţin atrăgătoare, trăda acum un interes sporit, aştepta, în vreme ce bărbatul cel palid din spatele biroului cel mare sorta pe mărimi un teanc mic de bancnote.

 Caseta uzată de metal din care fuseseră extrase, era plină la refuz de un talmeş-balmeş de bilete de bancă şi scrisori de rentă.

 — Thomas! Se auzi iar vocea cu un ton care mărturisea că, de fapt, vorbitorul este preocupat de altceva.

 — Mylord!

 — Vâră banii ăştia în plicul de colo… Nu acela, prostănacule! Cel cenuşiu. Are pe el adresa.

 — Desigur, Mylord. D-lui Lubitz, Leipzig, Frankfurter Strasse 35.

 — Lipeşte-l şi expediază-l recomandat. Unde se află d-l Richard? În camera sa de lucru?

 — Nu, Mylord. A plecat acum un ceas.

 Harry Alford, cel de-al optsprezecelea conte de Chelford, suspină. Trecuse de treizeci de ani, şi avea chipul plăpând şi spălăcit al truditorului intelectual şi părul negru ca pana corbului, care sublinia şi mai mult această paloare. Biblioteca în care lucra era o încăpere neobişnuit de înaltă, înconjurată din trei părţi de o galerie, la care aveai acces cu ajutorul unei scări spiralate de fier, ce se afla într-un colţ. De la plafon şi până la podea, fiecare centimetru al pereţilor era acoperit cu rafturile ticsite de cărţi, exceptând locul de deasupra uriaşului şemineu deschis, unde atârna portretul în mărime naturală al unei femei splendide. Şi nimeni, care-l vedea pe lord, nu putea tăgădui măcar o clipă că frumuseţea asta cu ochi pasionaţi era maică-sa. Aceleaşi trăsături fine ale chipului, acelaşi păr negru corb şi aceiaşi ochi întunecaţi şi foarte adânci. Cum lady Chelford îşi făcuse o intrare absolut remarcabilă în societate – fusese din acest punct de vedere un fel de „premiantă” a generaţiei sale – sfârşitul ei tragic constitui una din marele senzaţii ale anilor nouăzeci. În rest, nici un alt portret nu împodobea biblioteca.

 Privirile lui Harry Alford se opriră asupra imaginii divine. I se păru deodată că bătrânul conac de la Fossaway, în ciuda tuturor frumuseţilor sale şi a întregului său farmec, e doar un cadru sărăcăcios pentru o astfel de bijuterie!

 În sobra sa livrea neagră şi cu părul pudrat, lacheul întârzie o clipă lângă uşă.

 — Altceva nimic, Mylord?

 — Atâta tot, răspunse Luminăţia Sa, dar când omul dădu să plece fără zgomot, se auzi iar:

 — Thomas!

 — Mylord?

 — Am auzit întâmplător câteva cuvinte din ceea ce discutai cu rândaşul de la cai, când treceaţi azi dimineaţă pe sub geamul meu. Hm…

 — Filling îmi povestea despre Stareţul Negru.

 Pe chipul cel palid un muşchi zvâcni de câteva ori spasmodic. Chiar şi acum, în nămiaza mare, când razele soarelui se revărsau prin vitralii, desenând pe parchet arabescuri roşii, albastre şi de culoarea ametistului, simpla rostire a acestui nume făcea ca inima lui Harry Alford să bată mai repede.

 — Fiecare persoană care va vorbi despre Stareţul Negru, va fi imediat concediată. Te rog să comunici asta întregului personal de serviciu, Thomas. O fantomă? Pentru numele lui Dumnezeu, aţi înnebunit cu toţii?

 Faţa lui se înroşise acum, arterele temporale se congestionaseră, şi sub imperiul supărării se părea că ochii cei negri se retrag în fundul capului.

 — Nici o vorbă despre asta de acum încolo, ai înţeles? E o minciună, o minciună sfruntată să susţii că la Fossaway bântuie fantomele! Vreun dobitoc şi-a îngăduit o glumă proastă!

 Îi făcu semn servitorului să se îndepărteze, şi se consacră iar studiului vechiului tom, care sosise de dimineaţă din Germania.

 Dincolo de uşa bibliotecii, faţa netedă a lacheului se schimonosi într-un rânjet răutăcios. În caseta aceea trebuie că se găseau mai bine de o mie de lire sterline, şi pentru o zecime din suma asta Thomas ispăşise cândva o pedeapsă de trei ani. Lucru despre care n-avea habar nici d-l Richard Alford, care de obicei era bine informat.

 Servitorul urma să întocmească o scrisoare, fiindcă întreţinea o corespondenţă profitabilă cu o persoană care avea un interes special pentru tot ce însemna Fossaway; mai înainte însă, nu rezistă să nu-i comunice d-lui Glover, majordomul, cele tocmai întâmplate.

 — Nu-mi pasă de ce zice Înălţimea Sa… Arătarea există, şi tot felul de oameni au văzut-o!

 Venerabilul bătrân îşi clătină capul încărunţit.

 — Nici pentru cincizeci de milioane n-aş trece noaptea singur prin aleea de ulmi. Şi să ştii că şi Luminăţia Sa, în taină, crede că arătarea există… Tare-aş vrea ca stăpânul nostru să se însoare… Atunci sigur că ar deveni mai înţelegător în legăturile sale cu oamenii.

 — Şi atunci am scăpa şi de afurisitul ăsta de domn Alford, nu, d-le Glover?

 Majordomul trase zgomotos aer pe nas.

 — Unii ţin la el, alţii nu, sună răspunsul său ambiguu. Mie nu mi-a adresat încă nici o vorbă mai răstită. Thomas, vezi că sună!