Seria B39 - Volumul 3 - Anotimpurile mortii - Haralamb Zincă

PARTEA ÎNTÂI.

 I. Sentinţa unui tribunal ad-hoc.

 Doamna de Beaumont: Domnule Cara, nu credeţi că ocupându-vă de complicata existenţă a lui „B-39” v-aţi asumat o foarte grea răspundere?

 Corneliu Cara: Sunt convins. Dumneavoastră însă m-aţi deturnat de la itinerarul primului volum… Sunt totuşi mândru că v-am cunoscut…

 Doamna de Beaumont: Şi că v-am deturnat?

 Corneliu Cara: Doamnă, sunteţi o femeie… Vă rog să mă scuzaţi, dar n-aş dori să rostesc…

 Doamna de Beaumont: Domnule Cara, observ că aţi început să-mi faceţi curte!

 Corneliu Cara: Nu râdeţi, doamnă! Documentându-mă, retrăiesc, într-un fel aparte, viaţa lui Radu Doinaş.

 Doamna de Beaumont: Doriţi chiar să reconstituiţi, cronologic, existenţa lui?

 Corneliu Cara: Desigur, mai ales cu sprijinul dumneavoastră.

 Doamna de Beaumont: Nu vă este teamă că aş putea să vă induc în eroare?

 Corneliu Cara: Ce motiv aţi avea?

 Doamna de Beaumont: Şi fostele spioane au câte ceva de ascuns când se pomenesc faţă-n faţă cu Istoria. Sunteţi un naiv, domnule Cara…

 Corneliu Cara: Pe care dumneavoastră aţi avut amabilitatea să vi-l faceţi oaspete. Vă plac chiar atât de mult naivii?

 Doamna de Beaumont: Da! Vă surprinde sinceritatea? Oricum, o conversaţie cu un naiv este mai reconfortantă decât cu un raţional copleşit de dramele Europei. Ţin să vă avertizez că vom intra cu convorbirile noastre într-o perioadă delicată, încâlcită şi dubioasă din multe puncte de vedere. Acolo unde nu voi fi sigură că faptele s-au petrecut aidoma, aşa cum mi-au fost ele povestite de Radu, am să vă atrag atenţia.

 Corneliu Cara: Vă mulţumesc, doamnă!

 Începea un spectacol trist, dezolant al cărui protagonist, din nefericire, eram chiar eu. A refuza rolul, a-l respinge pe „regizor”, a ieşi, în fine, din scenă, însemna, de fapt, a încheia socotelile cu viaţa, ceea ce nu ar fi fost deloc dificil. O puteam face chiar cu propria-mi mână. Ar fi făcut-o şi Schellenberg, nu fără plăcere. Desigur, nu direct, ci prin mijlocirea oamenilor săi, aşi în lichidarea oricui. Totuşi, ori de câte ori, în frământările mele, ajungeam la concluzia că nu merita să mai trăiesc, descopeream cu oarecare mirare că nu toată fiinţa mea adera la ideea „ieşirii din scenă” cu picioarele înainte. Am tot scormonit înlăuntrul meu zi şi noapte, cu răbdare, ca să descopăr ce sălăşluia acolo, în străfunduri: laşitate? curaj?

 Brigadenfuhrerul SS Walther Schellenberg se pregătea să facă din mine nu un spion, ci un colaborator; şi nu unul al SD-ului, ci al său personal. Acesta era un rang, dacă nu chiar un privilegiu, iar eu, după părerea şefului SD-ului, se cuvenea să fiu mândru. Iar mie numai mândrie nu-mi trezea „fişa” de colaborator personal prezentă printre alte fişe ale lui.

 Există în viaţa unui om date calendaristice de care nu va izbuti să scape oricât de mult ar dori. De pildă, iată pentru mine una din ele: 29 ianuarie 1941. Ţin minte că mai bine de o săptămână am zăcut în apartamentul meu de pe Alexanderplatz, pradă unei cumplite crize depresive. SD-ul îmi dictase „domiciliu forţat” şi-mi adusese oficial la cunoştinţă că sunt supravegheat. În ziua aceea telefonul, pus şi el sub supraveghere, a sunat foarte de dimineaţă. În afară de stăpânul cu care destinul mă procopsise, nimeni altcineva nu mă mai suna. Primul care m-a uitat brusc a fost „bunul meu prieten” de la direcţia presei Reichului, dr. Otto Dietrich. Să-i fi dat chiar el lui Schellenberg o mână de ajutor în realizarea iscusitei sale capcane? Nu mai avea nici un rost să-mi bat capul cu o asemenea întrebare. SD-ul mă înhăţase, iar până una-alta eram bine înhăţat.

 O vreme am lăsat telefonul să sune. Din plăcere, dintr-una rea şi duşmănoasă. În fine, am ridicat receptorul. Locul lui Dietrich la telefon îl luase acum Schellenberg.

 — Guten Morgen, mein Freund! îmi ură cu o bună dispoziţie nefabricată.

 Ziua bună?! Prietene?! i-am răspuns. Intrasem de-acum în scenă, jucam, răspundeam, şi cu voie bună chiar.

 — Eşti pregătit?

 Întrebarea Brigadenfuhrerului SS era inutilă, ştia că eram pregătit; textul scrisorii adresată generalului Ion Antonescu i-l citisem mai zilele trecute în biroul lui, până şi plicul cu care urma să expediez scrisoarea îl lipisem tot acolo, sub ochii lui. M-am şi întrebat atunci de ce nu s-a oferit să-l păstreze într-unul din vestitele sale seifuri şi să mi-l dea la „ora H”, când bătăile de gong vor fi ridicat cortina? La urma urmei, dacă mi-ar fi trecut prin minte ideea năstruşnică de a modifica conţinutul scrisorii, la ce naiba mi-ar mai fi folosit? Schellenberg, prin agenţii lui, tot m-ar fi dibuit şi mi-aş fi complicat fără nici un rost situaţia care, şi aşa, era ticăloasă.

 — Eşti pregătit? repetă el întrebarea. Ce-i cu tine, de-mi răspunzi atât de greu?

 — Ce să fie? Că om sunt, şi nu-mi vine chiar atât de uşor.

 Nu-l minţeam, iar el, fin psiholog, ştia să discearnă stările interlocutorului şi să le aprecieze în consecinţă. În cazul răspunsului meu îmi apreciase – nu mă înşela – tonul sincer.

 — Te înţeleg… Aş vrea ca astăzi să predai legaţiei scrisoarea… şi tot astăzi s-o porneşti la drum.

 — Bine… Numai să fiu primit! mi-am exprimat eu scepticismul.

 — O să fii… Te asigur. Colonelul e singur, legionarii s-au retras din legaţie. Victoria de la Bucureşti a generalului a făcut din colonel un om fericit. E într-o nesfârşită euforie… Telefonează-mi să-mi spui ce ai făcut! La revedere!

 M-a lăsat cu gândurile în debandadă. În fond, de ce mă frământam atât, nu-mi era tot una ce se va întâmpla cu mine de-acum înainte? Al meu nu mai eram, iar Schellenberg, întocmai ca un iscusit specialist în diamante, mă ţinea în palmă, mă tot cântărea şi studia, încercând să-mi determine caratele, modul cum ar putea să mă şlefuiască, pentru ca apoi să mă valorifice din plin la „bursa spionajului”.

 M-am uitat pe fereastră: Berlinul se acoperise peste noapte cu un strat imaculat de zăpadă; puţin mai târziu ştiam că va ninge din nou, dar cu funingine. În dreapta clădirii, am văzut maşina supraveghetorului meu oficial: bineînţeles, cei neoficiali nu se zăreau, prezenţa lor însă o bănuiam. N-au decât să mă supravegheze cât pofteau; mi-era silă de toţi şi de toate…

 Am început să mă îmbrac fără grabă, cu migală chiar, de parcă m-aş fi pregătit pentru nu ştiu ce recepţie sau întâlnire oficială.

 Înainte de a părăsi apartamentul, am zăbovit câteva momente în faţa telefonului, întrebându-mă dacă trebuie sau nu să chem legaţia ca să-mi anunţ sosirea. N-am mai ridicat receptorul. Am renunţat. De ce mi-aş anunţa vizita? Mi se părea mai tentant să-l iau pe colonel prin surprindere. Telefonându-i, omul s-ar fi pregătit să mă întâmpine, şi-ar fi compus, eram sigur, până şi expresia, nemaivorbind de ţinută. Aş fi pierdut, astfel, din apropiata întâlnire cu el – cu siguranţă că şi ultima – partea cea mai savuroasă – surpriza cu multiplele sale efecte. Am coborât.

 Ninsese frumos şi peste „Fiat”-ul meu. M-a încercat un fior de bucurie infantilă când, cu mâna neînmănuşată, am curăţat omătul pufos de pe parbriz. În timpul ăsta l-am zărit, fără să vreau, pe şoferul maşinii SD-ului înviorându-se. Zăcuse mult în inactivitate şi părea fericit să-şi dezmorţească oasele.

 Am pornit-o; străzile Berlinului mi se păreau mai sumbre ca niciodată. Desigur, din pricina stării mele. Din gândurile în debandadă, unul făcea efortul de a se detaşa şi de a se limpezi. De ce m-aş fi apucat acum să-mi bat capul cu evenimentele din ţară, cu evoluţia politicii lui Antonescu? Cine eram eu ca să-mi pot permite luxul de a aprecia ce se petrece în ţară? Cândva fusesem Radu Doinaş, ziarist, apoi „B-39”, ofiţer de informaţii. Acum, cine dracu mai eram? Dar, mai ales, cine aveam să fiu de acum încolo? Unde şi când îmi pierdusem adevărata identitate?

 Am văzut de departe clădirea legaţiei: era pustie, cineva avusese grijă să închidă obloanele de la ferestre. Grecianu, „diplomatul verde”, după ce va trăi o vreme ascuns în România, se va întoarce în Germania, la bază… la baza de lansare a lui Himmler. Ce ciudat! Acum ne aştepta acelaşi rastel pe amândoi.

 Am intrat în aripa clădirii unde se aflau amplasate birourile ataşaţilor militari. Chiar la intrare m-am lovit de ataşatul aero, un bărbat înalt, trecut de patruzeci de ani, frumos, atrăgător, spilcuit în uniforma sa de aviaţie.

 — A, domnul Doinaş! a exclamat aviatorul, ducând automat mâna la cozorocul chipiului. Nu v-am mai văzut de mult pe la noi!

 N-am ştiut cum să-i interpretez exclamaţia, cred că din pricina deprimării mele.

 — Toată lumea, pe aici, se interesa de dumneavoastră, m-a informat.

 N-am apucat să-i pun vreo întrebare; m-a salutat din nou şi a ieşit în grabă. Am priceput totuşi că ataşatul militar principal, colonelul Ilie Gheorghiu, se găsea la post, căci aviatorul ieşise de la superiorul său.

 Am ciocănit la uşă, am auzit invitaţia lui de a intra, dar, dintr-o afurisenie care se răsucise năvalnic în mine, am mai ciocănit o dată. Glasul ataşatului militar a răsunat atunci mai puternic şi, fireşte, mai autoritar. Se desluşea în strigătul său şi o undă de mirare.

 Am intrat şi m-am oprit lângă uşă: zău, dintr-o dată, starea aceea morbidă îmi dispăruse ca prin minune. Cred că asta li se întâmplă actorilor în mod curent; până în clipa intrării în scenă, îşi trăiesc viaţa lor cotidiană hărăzită de Dumnezeu şi înscrisă într-un Buletin de populaţie. Nu m-am mişcat de lângă uşă, încremenisem locului cu capul în piept, spăşit. Colonelul, uluit nu atât de apariţia mea, cât de suferinţa provocată de „adâncile mele remuşcări”, s-a ridicat patern din fotoliu, gata să mă întâmpine ca pe un fiu rătăcitor. Purta uniforma de campanie, de alarmare, cu centura şi diagonala care-i conturau pieptul mare, marcat cu peste zece barete.

 — Domnul Doinaş! Ehei, ştiam… eram sigur… Dragul meu, nu există un bun român care, întotdeauna… A făcut o pauză, căutând cuvintele ca să-şi încheie fraza. Nu ştiu dacă le-a găsit, dar l-am auzit rostind înduioşat: Un bun român, oriunde şi în orice situaţie rămâne un bun român.

 A venit spre mine radios, mi-a întins mâna: „hai să facem pace!” Apoi, apucându-mă de cot, ca pe un suferind, m-a condus către un fotoliu din dreptul biroului, unde m-a aşezat. Mutra mea exprima jenă, ruşine, înfricoşare. Când ieşiseră din mine aceste minciuni actoriceşti şi mi se instalau, rând pe rând pe chip, nu ştiu…

 — Da, domnule, pot spune că te aşteptam! S-a aşezat la locul său, şi-a pus mâinile pe birou şi, după, ce m-a privit ca pe un ştrengar, a început să mă îmbărbăteze. Hai, gata, bărbaţi suntem, ce naiba! Eşti la curent cu evenimentele? Generalul n-a ezitat. Asta-l caracterizează! A scos armata în stradă, a dat legionarilor avertismente peste avertismente… Derbedeii n-au vrut să-i dea ascultare… Rebeliune au vrut, rebeliune au căpătat!

 Eu încă nu-mi ridicasem privirile; iar colonelul o fi înţeles probabil din „chinurile mele lăuntrice” că trebuie să-şi continue logosul, să găsească ceva profund, care să fie la nivelul intelectualului Radu Doinaş.

 — Epoca tradiţionalilor oameni politici în Europa s-a încheiat, o nouă epocă a început, a generalilor. Iar Conducătorul nostru este un general pe care Dumnezeu ni l-a dăruit la vreme, exact când noi, românii, aveam nevoie mai mult ca oricând de un asemenea Conducător.

 Ca să-i dovedesc că-i împărtăşeam vederile, am scos din portofelul de la căptuşeala hainei scrisoarea şi i-am întins-o. Ochii mei au îndrăznit să-l privească doar câteva clipe.

 — Ce-i asta? Vocea îi coborâse brusc.

 — Scrisoarea mea de căinţă adresată generalului, i-am explicat cu un glas muiat de o falsă emoţie.

 — Aha! mă aprobă el.

 A citit cu evlavie numele, rangul generalului scris pe plic cu acurateţea unui grămătic. A schiţat gestul de a mi-l înapoia, eu însă mi-am îndreptat ochii spre el – erau rugători, ştiam.

 — Domnule colonel…

 — Ce-i cu dumneata, Doinaş? Abia acum văd cât eşti de schimbat.

 Am dat din cap ca un om hăituit de propria-mi vinovăţie, decis de a o lua pe calea cea bună.

 — Mi-am făcut un chinuitor şi dureros proces de conştiinţă…

 — Eei, mă întrerupse el, aşa era şi normal…

 Se înţelege că l-am aprobat, lamentându-mă că nu pot să-mi explic cum am putut să fiu atât de orb.

 — Domnule colonel, am exclamat eu dramatic. Dumnezeu v-a scos în calea mea! Fără îndemnul şi prezenţa dumneavoastră la Berlin, nu ştiu ce m-aş fi făcut. Ajutaţi-mă în continuare, domnule colonel, ajutaţi-mă! Nu mă lăsaţi lup singuratic!

 Nu-mi calculam dinainte vorbele, expresia feţei, ele se iscau de la sine, fără nici un efort special din parte-mi. Am tăcut pe neaşteptate, lăsând să se aştearnă între noi un covor de tăcere. Ochii i s-au făcut mici: efortul de a pricepe ce se petrecea cu mine era evident.

 — Domnule Doinaş, da' eşti pe drumul cel bun!

 — Vreau să vă rog respectuos şi din inimă să expediaţi dumneavoastră, prin curier special, scrisoarea de căinţă adresată domnului general Ion Antonescu.

 Am vorbit precipitat, năucit parcă de ideea ce-mi trecuse prin cap.

 — Mda… mormăi îngândurat colonelul. Ţinea acum plicul cu ambele mâini, ca pe o carte. Mda… După o vreme să mă întrebă: Dar de ce, domnule Doinaş?

 — Eu… mâine… vreau s-o pornesc cu maşina spre ca… pornesc la un drum lung şi anevoios. Aş ţine ca domnul general Antonescu să ia act de căinţa şi regretele mele încă înainte ca eu să ajung la Bucureşti.

 Mi-a înţeles strategia şi s-a arătat încântat că mă poate ajuta să înaintez pe calea arătată de Dumnezeu.

 — Din păcate, circulaţia aeriană este întreruptă… astfel chiar astăzi ţi-aş expedia plicul.

 Mi-a dat, aşadar, de înţeles că mă ajută necondiţionat. I-am mulţumit, făgăduindu-i că-i voi telefona de la Praga, apoi de la Bratislava sau de la Budapesta. Mă „regăsisem”, îmi trecuse „starea” de stinghereală… Am şi zâmbit, drept care, ataşatul militar a devenit ceva mai volubil.

 — Domnule Doinaş, trăim vremuri mari… Noi, românii, trebuie să privim în jur şi să învăţăm de la italieni. Au un rege pe care-l respectă, aşa cum cere tradiţia şi bunul simţ, dar au şi un conducător, în persoana lui Mussolini, pe care Italia îl urmează din izbândă în izbândă… În epoca dictaturilor, numai dictatorii mai pot să facă faţă Istoriei. Trebuie să-l urmăm cu încredere pe general. El ne va reda România Mare.

 Dacă n-ar fi sunat telefonul, dacă la celălalt capăt al firului n-ar fi fost OKW-ul, logosul său ar fi curs fără contenire, încurajat, fără doar şi poate, de „atenţia” cu care ascultam şi „băgam la cap”. Colonelul vorbea o germană corectă. Am înţeles că interlocutorul său, generalul Keitel, îl invita urgent la o întrevedere. Fără voia mea, trăgeam cu urechea şi am fost surprins de ţinuta firească a celui care ţinea locul ministrului plenipotenţiar, de tonul său demn şi impunător.

 Când a pus receptorul în furcă, s-a ridicat din fotoliu, dându-mi de înţeles că nu avea încotro şi trebuia să se despartă de mine.

 — Sunt chemat la OKW. Domnul feldmareşal Keitel, în persoană, doreşte să mă vadă.