Regele Rodrigo - Alexandre Dumas

Peste o jumătate sau trei sferturi de oră am urmat un debarcader îngust ca o panglică, cu marea la dreapta noastră şi salinele la stânga. După această potecă îngustă, a urmat o curbă iar Europa s-a terminat, urma golful Cadiz pe care naviga una din acele nave cu vele mici albe ce semăna cu acelea pe care copii o trag cu o sârmă în bazinul de la Tuileries. La aproape o jumătate de milă de oraş, o redută tăia digul. În curând, am părăsit coasta mării, i-am întors spatele, şi ne-am trezit în faţa Insulei Léon. Aveam Trocadéro la stânga noastră, ţi marile câmpii udate de Guadalčte la dreapta.

Aici, în această câmpie, pe malurile acestui râu cu nume dulce a luptat regele Rodrigo în acea bătălie care a durat opt zile. Ştii elegia poetică, nu-i aşa, doamnă? Spania a fost învinsă ca Troia, a pierdut precum Italia, pentru dragostea unei femei. Numai tu ştii că Homer, este tatăl Iliadei, cunoscut doar de Titus Livius, naratorul sau poate chiar inventatorul tradiţiei romane, în timp ce noi nu-l cunoaştem pe autorul acestor romanţe fermecătoare care au popularizat chiar şi în Franţa numele lui Rodrigo, Don Julian şi Cava. Şi totuşi, toate aceste nenorociri care l-au urmărit pe regele nefericit au fost prezise chiar în ziua când a deschis turnul lui Hercule. Da, doamnă, acest turn a lui Hercule, căruia i-am văzut ruinele în Toledo, a fost deschis de regele Rodrigo, acum o mie o sută treizeci şi şapte ani, el a crezut de a găsit comori dumnezeieşti, el nu a dat atenţie acelor teribile cuvinte scrise pe perete: „Rege, nefericirea se va abate asupra ta dacă vei deschide acest turn; pedeapsa pentru regele ce va deschide turnul este aceea că Spania va fi trecută prin foc.”

Dar aceste cuvinte au fost citite cu neglijenţă, pe un pilonul greu care închidea poarta de fier. Rodrigo a spart uşa. În această cavitate sub o masă era o ladă metalică. Rodrigo a deschis lada. Dar, în loc de aur, el a găsit statuete vechi reprezentând figuri de oameni călare îmbrăcaţi în ţinută de gală. Aceşti oameni erau arabi. Ei aveau săbii agăţate de gâtul lor şi toţi erau înarmaţi cu arbalete. Don Rodrigo, speriat, a părăsit turnul. Dar un vultur a coborât în spatele lui, se părea că vine din cer. El avea o făclie între ghiarele sale, un fulger s-a produs şi turnul a luat foc. Don Rodrigo a interpretat greşit semnele, el a crezut că Dumnezeu i-a ordonat să lupte cu maurii din Africa. El a ridicat douăzeci şi cinci de mii de cavaleri, i-a pus sub comanda Contelui Julian, şi i-a trimis să cucerească Africa.

Dar expediţia a fost un eşec; Contele Julian a pierdut două sute de vase, sute de galere cu vâsle, şi toţi oamenii lui, cu excepţia a patru mii. Contele Julian a avut o fiică. Numele ei era Dona Florinda. Dona Florinda era cea mai frumoasă din regat. Contele Julian a ţinut-o ca pe o comoară. Ea nu ieşit niciodată în lume, niciodată un bărbat, altul decât tatăl ei nu i-a văzut faţa. Totuşi tatăl său i-a permis să se plimbe peste tot într-o grădină umbrită de copaci înalţi, ale căror frunze, când erau nemişcate, interceptau vederea ca o perdea.

Deci, în timp ce uraganul împrăştia flota tatălui său, Dona Florinda, care a crezut că el este învingătorul, Dona Florinda a coborât cu tovarăşele ei în grădină, şi s-au aşezat pe iarbă. Tovarăşele ei s-au culcat în jurul ei. Nebunaticele fete credeau că sunt departe de ochii tuturor. Atunci, Dona Florinda le-a propus să-şi măsoare picioarele cu o panglică de mătase galbenă. Tovarăşele ei au început, apoi, după ce fiecare şi-a luat măsura la picior cu banda, Dona Florinda a luat banda şi la rândul ei şi l-a măsurat pe al ei. Şi s-a întâmplat ca Dona Florinda să aibă un picior foarte fin şi cel mai elegant. Toate au convenit aceasta.

Dar soarta a vrut ca o fereastră a palatului regal, în stil gotic, să aibă vedere în grădina contelui, şi atunci a fost o pală de vânt. Aşa că vântul a despărţit ramurile copacilor, şi privirea arzătoare a regelui Roderigo a trecut prin frunziş. Regele nu mai văzuse niciodată o faţa atât de drăguţă şi aşa un picior. Abia a văzut aceasta şi a simţit un foc mare, care i-a ars inima. A fost un foc mistuitor, cum nu s-a mai aflat în Spania. În aceeaşi zi, el a trimis după fiica contelui. Rodrigo era rege, şi când el dispune, toţi trebuie să i se supună.

Dona Florinda a ascultat, şi a mers la rege. „Trebuie să ştii, draga mea Florinda, a spus el, că de când te-am văzut, eu sunt pe moarte: dacă vrei să-mi redai viaţa, atunci sceptrul şi coroana mea sunt ale tale.” Se spune că la început Florinda nu a spus nimic, şi chiar a pretins a fi supărata. Dar la sfârşitul întrevederii, regele nu i-a cerut acordul, şi toată Spania a fost pierdută, din capriciul lui Rodrigo şi slăbiciunea Florindei. Şi dacă vă întrebaţi cine a fost de vină, bărbaţii vor spune că este Cava şi femeile vor spune că Rodrigo. Dar nu trebuie să credem că Dona Florinda s-a pocăit, deoarece ea i-a scris tatălui ei să-i spună că nu-i vina ei, căci ea l-a respins, desigur, pe regele Rodrigo.

Atunci când bătrânul a citit, de ruşine el s-a apucat cu ambele mâini de păr, şi-a smuls firele din cap, şi le-a aruncat în vânt, s-a întâmplat ca nişte fire argintii să cadă pe icoana Fecioarei.

„Oh, strigă el, oh! Rege, care te-ai comportat ca un ticălos! Un nobil care au comis o faptă care a distrus nobleţea mea, sunt surprins, mofturile absurde şi lipsa de educaţie a făcut posibil ce s-a întâmplat, pentru că un rege care trădează pe vasalul său este un trădător. Ah, Dumnezeule! Aceasta va ruina toată Spania, această laşitate a regele care a atentat la sângele meu: nevinovatul va plăti pentru vinovat, supusul pentru stăpân. Dacă aş fi fost în puterea mea un alt mod de răzbunare mai puţin teribil, pe acela l-aş fi ales, dar nu am altul. Vai de voi, Don Rodrigo, al Spaniei, vai! Deci, să între africanii aici în Tarifa, care este a mea. Demisionez, jefuiţi şi ucideţi aici pe domeniul meu, şi ţara mea. Nu voi spune că eu sunt mai lovit decât alţii. Fatalitate, fie ce soarta va hotărî, zarurile au fost aruncate, şi nimeni nu mă va opri. Ah, Dumnezeule! Rege infam, indiferent ce vei face, vei pierde totul, jur, sceptrul, onoarea şi viaţa, şi dacă cerul este drept, vei fi dispreţuit în vecii vecilor.”