Tarzan Din Neamul Maimutelor - Volumul 1 - Edgar Rice Burroughs

1. ÎN LARGUL MĂRII.

Povestea ce urmează mi-a fost istorisită de o persoană care nu avea vreun motiv anume să mi-o spună mie sau oricui altcuiva. Faptul că a pornit s-o depene, poate fi pus pe seama influenţei pline de ispite pe care a avut-o asupra povestitorului un cules de vii, ca din bătrâni, iar continuarea până la capăt a acestei ciudate poveşti se datoreşte scepticei incredulităţi cu care am întâmpinat-o eu în zilele ce-au urmat.

Când vorbăreţul meu oaspete şi-a dat seama cât de mult înaintase în miezul povestirii şi că eu înclinam să nu-l cred, s-a lăsat aţâţat de o nesocotită trufie, care a dus mai departe la îndeplinire ceea ce culesul de vii stârnise doar, aşa încât s-a apucat să dezgroape mărturii scrise, sub forma unor hârţoage mucegăite sau a unor documente îngălbenite de vreme ale Biroului Colonial Britanic, menite să confirme unele dintre episoadele mai izbitoare ale povestirii sale atât de ieşite din obişnuit.

Eu, unul, nu susţin că povestea este adevărată, întrucât nu am fost martor al întâmplărilor pe care le descrie, dar faptul că asumându-mi misiunea de a o repovesti în faţa dumneavoastră, am folosit nume fictive pentru personajele principale, constituie o suficientă dovada a sincerităţii convingerii mele că s-ar putea să fie adevărată.

Filele veştede, mucegăite ale jurnalului unui om… de mult dus dintre cei vii şi documentele Biroului colonial se potrivesc la perfecţie cu cele istorisite de oaspetele meu vorbăreţ, încât sunt în măsură să vă redau povestea aşa cum am închegat-o cu mult sârg din aceste mai multe şi felurite izvoare. Dacă o veţi socoti neverosimilă. Veţi fi cel puţin de acord cu mine că e o poveste unică, deosebită şi interesantă.

Din documentele Biroului Colonial şi din jurnalul răposatului aflăm că un oarecare tânăr nobil englez, pe care îl vom numi John Clayton, Lord Greystoke a primit însărcinarea de a întreprinde o foarte delicată cercetare într-una din coloniile britanice de pe coasta de vest a Africii: se aflase că o anumită putere europeană recruta din rândurile populaţiei băştinaşe, primitive, a acestei colonii, ostaşi pentru propriile-i trupe de băştinaşi, pe care le folosea la colectarea forţată a cauciucului şi a fildeşului de de la triburile sălbatice de pe malurile fluviului Congo şi Aruwimi.

Băştinaşii din colonia britanică se plângeau că mulţi dintre feciorii lor erau ademeniţi, prin făgăduieli trandafirii şi strălucitoare, să plece, dar că puţini dintre ei se mai reîntorceau vreodată la familiile lor.

Englezii din Africa mergeau chiar şi mai departe, afirmând că acei sărmani negri erau ţinuţi într-o stare de adevărată sclavie, căci, după ce le expira stagiul de înrolare, ofiţerii albi profitau de ignoranţa lor, spunându-le că mai au de îndeplinit câţiva ani de serviciu militar.

Prin urmare, Biroul Colonial l-a numit pe John Clayton într-o funcţie în Africa de Vest Britanică, dându-i instrucţiuni confidenţiale cu privire la o temeinică investigaţie a felului nedrept în care erau trataţi supuşii britanici de către o putere europeană prietenă. De ce anume a fost trimis el, este lipsit de importanţă pentru povestirea noastră, deoarece oricum, nu şi-a întreprins investigarea, întrucât nu a ajuns niciodată la destinaţie.

Clayton era tipul de englez pe care te-ai fi simţit tentat să-l asociezi cu monumentele nobile ce comemorează istorica împlinire a o mie de bătălii victorioase – un bărbat viril, puternic, din punct de vedere spiritual, moral şi fizic. Ca statură, depăşea înălţimea obişnuită; ochii îi erau cenuşii, trăsăturile regulate şi precise; avea acea ţinută pe care ţi-o dă o sănătate desăvârşită, robustă, influenţată de anii de instrucţie militară.

Ambiţiile politice îl îndemnaseră să ceară transferul din armată la Biroul Colonial, ceea ce ne face să-l aflăm, deşi încă foarte tânăr, însărcinat cu o importantă misiune în serviciul reginei.

Când primi numirea menţionată, John Clayton fu entuziasmat şi îngrozit în acelaşi timp. Avansarea îi apărea drept o binemeritată răsplată pentru un serviciu sârguincios şi destoinic şi ca o trambulină spre alte funcţii de mai mare importanţă şi responsabilitate; dar, pe de altă parte, numai cu trei luni în urmă luase în căsătorie pe onorabila Alice Rutherford, iar gândul de a transplanta această tânără şi frumoasă fată în primejdiile şi singurătatea Africii tropicale îl îngrozea.

De dragul ei, Clayton era gata să refuze numirea, însă Alice nici nu voia să audă de aşa ceva. Dimpotrivă, stărui s-o accepte şi s-o ia cu el în călătorie.

De bună seamă, au existat şi mame, fraţi şi surori şi mătuşi şi verişoare care şi-au exprimat felurite păreri asupra problemei în cauză, dar ce sfat anume a dat fiecare în parte, istoria nu pomeneşte.

Ştim numai că într-o dimineaţă senină din luna mai a anului 1888, John Clayton, Lord Greystoke şi Lady Alice s-au îmbarcat la Dover, pentru Africa.

O lună mai târziu, sosiră la Freetown, unde închiriară un mic vas, Fuwalda, care urma să-i transporte la destinaţie. Şi de pe acest vas, John Clayton-Lord Greystoke şi Lady Alice, soţia sa, s-au făcut nevăzuţi şi neauziţi pentru ochii şi urechile oamenilor. Două luni după ce vaporul ridicase ancora şi ieşise din rada portului Freetown, o jumătate duzină de nave de război britanice străbăteau Atlanticul de sud căutând urmele pasagerilor sau ale micului vas şi numai după ce epava fu descoperită pe ţărmul insulei Sfânta Elena, lumea s-a convins, în sfârşit, că Fuwalda s-a scufundat cu toţi cei de pe bord, drept care, cercetările abia începute fură oprite; totuşi speranţa pâlpâi încă multă vreme în inimile sângerate de dor.

Fuwalda, o ambarcaţiune de vreo sută de tone, era un vas de tipul celor ades întâlnite în comerţul de coastă din Atlanticul de sud, vase al căror echipaj este alcătuit din drojdia mărilor: criminali scăpaţi de sub ştreang şi cuţitari de toate rasele şi naţionalităţile.

Fuwalda nu făcea excepţie de la regulă. Ofiţerii săi, nişte brute cu feţe tuciurii, urau şi erau urâţi de întregul echipaj. Căpitanul, deşi marinar încercat, îşi trata oamenii cu cruzime. În relaţiile sale cu echipajul nu cunoştea s-au cel puţin, nu se slujea decât de două argumente: un par ascuţit şi un pistol – ceea ce nu înseamnă că adunătura pestriţă peste care stăpânea ar fi înţeles şi de altele.

Aşa se face că în a doua zi de la ieşirea din Freetown, John Clayton şi tânăra sa soţie fură martorii unor scene, pe puntea navei Fuwalda, despre care nu şi-ar fi închipuit că se pot petrece şi altfel decât în povestirile marinăreşti.