Misterul Casei Singuratice - Edgar Wallace

Nu-mi fac nici un merit din ceea ce ziarele au numit misterul casei singuratice. Sunt poliţist de prea mult timp ca să nu ştiu că tipul care îşi face singur reclamă n-o nimereşte bine. Deci, dacă vă spune cineva că superintendentul Minter de la Scotland Yard încearcă să-şi facă faimă, aruncaţi-le o privire urâtă din partea mea.

 „Superintendent” îţi umple gura şi oricum nu este familiar. Nu că eu i-aş încuraja pe tinerii poliţişti să-mi spună „Sooper” în faţă. Nu zic asta niciodată. Doresc să mi se adreseze cu „sir”, dar îmi place să-i aud vorbind despre bătrânul Sooper, cu condiţia să nu folosească un anume adjectiv.

 Domnul John C. Field mi-a spus Superintendent. Până când n-a pronunţat cuvântul n-am ştiut că are atâtea silabe.

 Nimănui nu-i place să recunoască când a greşit, dar trebuie să spun că mi-am încălcat toate regulile când l-am plăcut la prima vedere. Este foarte bine să-ţi pierzi minţile după o fată când o vezi prima dată, dar nu e bine să categoriseşti un bărbat după prima impresie. Pentru că un bărbat care te impresionează de prima oară când îl întâlneşti se va da peste cap să te facă să ai o părere bună despre el. Şi bărbaţii normali nu fac asta. O fac voiajorii comerciali şi actorii, dar ei nu sunt normali.

 John C. Field era un tip pe care oricine îl putea admira. Era înalt, cu umeri laţi şi arăta bine în ciuda celor cincizeci şi ceva de ani şi a părului grizonat. Se comporta ca un gentleman, ştia să povestească frumos şi era o gazdă perfectă. Întotdeauna te servea cu ţigări de foi.

 L-am întâlnit într-un mod ciudat. Locuia într-o casă mititică pe malurile râului Linder. Cred că nu cunoaşteţi râul Linder – este un pârâu cu pretenţii de râu până când se varsă în Tamisa între Reading şi Henley, unde este pus la locul care i se cuvine şi se numeşte „Bourne”. Pe malul celălalt al pârâului este o casă, al cărei proprietar era un domn Max Voss. El a construit-o şi i-a tras electricitate de la Reading. Eu m-am dus să fac nişte investigaţii legate de această linie electrică. Pe atunci eram într-un departament special al Scotland Yard-ului şi făceam o muncă despre care poliţia ţinutului nu ştia nimic. Nu este o ilegalitate să foloseşti energia electrică, dar cam pe atunci fraţii Flack şi Johnny McGharth şi încă vreo doi, trei din marile bande de falsificatori se ocupau intens cu tiparniţe personale, deci când am auzit despre o locuinţă care folosea multă electricitate am intrat la bănuieli.

 Aşa că m-am dus la Hainthorpe şi m-am întâlnit cu dl. Voss. Era un bărbat zdravăn, roşcovan la faţă, cu o mustăcioară albă, care-şi pierduse picioarele datorită degerăturilor în Rusia. De aceea casa lui era plină de aparatură electrică. Avea scaune electrice care-l duceau dintr-o cameră în alta, ascensoare electrice şi chiar şi în baie un soi de macara electrică care-l putea ridica din scaun în baie şi invers.

 — Şi acum, a zis cu o sclipire în ochi, poate veţi dori să vedeţi tiparniţa cu care fac bani falşi!

 A chicotit de râs când şi-a dat seama că a pus punctul pe i.

 M-am dus acolo pentru o oră şi am stat trei zile.

 — Rămâneţi peste noapte, oricum, a zis. Valetul meu, Veddle, vă va da orice doriţi pentru la noapte.

 Voss era un om interesant care fusese inginer în Rusia. Nu era total neajutorat, pentru că putea să şchiopăteze cumva sprijinit în cârje, dar nu era o privelişte plăcută la vedere.

 Era destul de târziu când am sosit aşa că n-a fost nevoie să mă convingă să rămân la cină, mai ales când am auzit că urma să vină şi tânărul Garry Thurston. Îl cunoşteam pe Garry Thurston – îl întâlnisem de vreo şase ori pe Marlborough Street şi Bow Street şi la alte tribunale de poliţie. Avea mai multe sancţionări pe carnetul său de conducere decât orice tânăr bogat pe care-l cunosc. Pasiunile lui erau să conducă prin barajele de poliţie şi să parcheze în locurile interzise. Un tânăr strălucit – un nou tip de infractor creat de regulile de circulaţie.

 Avea o casă mare în vecinătate şi se împrietenise cu dl. Voss. Poate că n-am dreptate, dar mie îmi plac aceşti tineri aiuriţi pe care şcolile publice şi universităţile îi produc cu miile.

 S-a oprit ca trăsnit văzându-mă în fumoar.

 — Dumnezeule! zise el. Ce-am făcut?

 Când i-am spus că sunt doar pe urmele unor falsificatori a părut foarte dezamăgit.

 Era un băiat simpatic; dacă vreodată aş avea nenorocul să fiu însurat şi să am un băiat, el ar fi tipul care mi-ar face cele mai puţine probleme. Nu ştiu ce vor să spună romancierii când scriu „oameni curăţei”, dacă nu cumva se referă la cei care fac baie în mod regulat, dar am vaga idee că el era genul de bărbat pe care-l au în minte.

 Eram cam pe la jumătatea cinei când am auzit pentru prima dată numele domnului Field. S-a ivit în legătură cu o problemă de braconaj. Voss a spus că ar dori ca poliţiştii lui Field să stea pe malul lor; a fost prima dată când am aflat că Field era sub protecţia poliţiei şi am întrebat de ce. Atunci a intervenit tânărul Thurston.

 — O să aibă nevoie de un regiment de soldaţi să-l păzească dacă se întâmplă ceva din ceea ce cred eu că se întâmplă, a zis; avea în voce ceva care m-a făcut să mă uit la el. Dacă am văzut vreodată ură în ochii unui om, acela era Garry Thurston.

 Am observat că dl. Voss a schimbat subiectul şi, după ce tânărul a plecat acasă, mi-a spus de ce.

 — Thurston are ceva cu omul acesta, Field, a spus el, şi nu mai este nevoie să-ţi spun că este vorba despre o fată – secretara lui Field. Este o fată încântătoare şi după câte ştiu Field o tratează cu tot respectul pasibil. Dar Garry şi-a băgat în cap faptul că la Lone House se întâmplă ceva sinistru. Cred că este rezultatul psihologic al faptului că bietul Field locuieşte într-o casă numită Lone House.

 Aşa mi-am explicat o mulţime de lucruri. Tinerii îndrăgostiţi sunt aproape firesc ca nişte tinere animale ucigaşe. Dacă este normal sau nu să vrei să-l ucizi pe cel care-o strânge de mână pe fata care-ţi place, n-aş putea să spun. Bănuiesc că este normal. Personal vorbind, eu nu mi-am pierdut minţile decât din cauze naturale.