Vicontele de Bragelonne - Volumul 2 - Alexandre Dumas

vol.2

I

O PROCESIUNE LA VANNES

Trecerea mării de la Belle-Isle la Sarzeau se făcu destul de repede, graţie uneia din acele mici corăbii înarmate despre care i se vorbise lui d'Artagnan în timpul venirii lui aici şi care, întocmite pentru curse mai lungi şi destinate vânătorilor marine, se adăposteau deocamdată în raza portului Locmaria, de unde una dintre ele, cu un sfert din echipajul obişnuit, făcea legătura între Belle-Isle şi continent.

D'Artagnan avu prilejul să se încredinţeze şi de astă dată că Porthos, deşi inginer şi topograf, nu era prea mult introdus în secretele de stat. Deplina lui nepricepere în această materie ar fi putut să fie luată, nu-i vorbă, de oricare altul, drept cea mai dibace prefăcătorie. D'Artagnan însă cunoştea prea bine toate cutele şi ascunzişurile lui Porthos al său pentru a descoperi la el vreo taină, dacă ar fi avut vreuna, aşa cum burlacii ordonaţi şi meticuloşi găsesc totdeauna, cu ochii închişi, cutare carte rânduită în rafturile bibliotecii sau cutare rulă curată aşezată într-un sertar al scrinului. Aşa încât, dacă şiretul de d'Artagnan nu descoperise nimic, întorcându-l pe Porthos şi pe o parte şi pe alta, era fiindcă într-adevăr nu avea ce să descopere. "Fie – îşi zise el – voi afla la Vannes, într-o jumătate de ceas, mai multe decât a putut să afle Porthos la Belle-Isle în două luni de zile. Numai că, pentru a putea prinde câte ceva, e nevoie ca Porthos să nu se folosească de singurul mijloc pe care i-l las la îndemână: trebuie ca el să nu-l prevină în nici un chip pe Aramis de sosirea mea pe aceste meleaguri."

Toată grija muşchetarului se marginea deci, până una alta, la a nu-l scăpa nici o clipă din ochi pe Porthos. Şi, să ne grăbim a o spune, Porthos nu merita de loc atâta prisos de neîncredere. El nu se gândea câtuşi de puţin la rău. Poate la început, când îl văzuse pentru prima dată, d'Artagnan să-i fi stârnit o oarecare bănuială; dar numaidecât muşchetarul îşi recucerise în această inimă bună şi cinstită locul pe care-l avea totdeauna acolo, astfel că nici cel mai mic nor nu mai umbrea privirea largă cu care Porthos îşi înfăşură din când în când, cu dragoste, prietenul.

De îndată ce coborâră la ţărm, Porthos se interesă dacă era aşteptat de caii săi şi, într-adevăr, îi zări curând la răscrucea drumului ce înconjoară târguşorul Sarzeau, fără a trece prin el, şi care duce de-a dreptul la Vannes. Aceşti cai erau în număr de doi; acela al domnului du Vallon şi acela al scutierului său. Căci Porthos avea un scutier de când Mousqueton nu se mai folosea decât de o roabă pentru a se mişca dintr-un loc într-altul.

D'Artagnan credea că Porthos va lua hotărârea de a-şi trimite scutierul să mai aducă un cal, pentru el, şi tocmai se pregătea să se declare împotriva acestei hotărâri. Dar lucrurile nu se petrecură aşa precum se aştepta d'Artagnan. Porthos îi porunci foarte simplu servitorului să coboare de pe calul lui şi să aştepte reîntoarcerea stăpânului la Sarzeau, în timp ce d'Artagnan va călări pe calul acestuia. Ceea ce se şi întâmplă.

— Eh, dar ştiu că eşti un om prevăzător, dragul meu Porthos – îi spuse d'Artagnan prietenului său când se văzu în şa pe calul scutierului.

— Da. Numai că totul se datoreşte bunăvoinţei lui Aramis, întrucât eu n-am nici un cal aici. Aramis mi-a pus ta îndemână grajdurile sale.

— Buni cai, la dracu, pentru un episcop ca el! zise d'Artagnan. Ceea ce dovedeşte că Aramis nu-i un episcop ca oricare altul!

— E un sfânt – răspunse Porthos pe un ton oarecum fornăit şi ridicându-şi ochii spre cer.

— Atunci înseamnă că s-a schimbat întru totul – zise d'Artagnan – căci noi l-am cunoscut ca un om ce nu prea credea în cele sfinte.

— L-a luminat graţia divină – adăugă Porthos.

— Bravo! exclamă d'Artagnan. Asta îmi sporeşte dorinţa de a-l revedea pe scumpul nostru Aramis.

Şi dădu pinteni calului, care porni cu avânt la drum.

— Drace! strigă Porthos. Dacă vom merge cu iuţeala asta, nu vom face decât un ceas, în loc de două.

— Ca să străbatem cât, Porthos?

— Patru leghe şi jumătate.

— E o bucată bună de mers.

— Aş fi putut, dragă prietene, să te duc cu barca, pe canal; dar la naiba cu vâslaşii, ca şi cu caii de poştă! Unii merg ca broaştele ţestoase, ceilalţi ca melcii; şi când poţi avea între genunchi un bidiviu ca ăsta, face mai mult decât toţi vâslaşii sau decât orice alt mijloc de călătorie.

— Ai dreptate, Porthos, mai ales tu, care eşti totdeauna măreţ când te afli pe cal.

— Dar cam greoi, prietene, m-am cântărit nu de mult.

— Şi cât atârni?

— Trei sute! răspunse Porthos cu mândrie{1}.

— Bravo ţie!

— Aşa că, înţelegi, sunt nevoit să-mi aleg cai cu spinarea puternică şi vânjoasă, altfel îi deşel în două ceasuri.

— Da, cai de uriaş, nu-i aşa, Porthos?

— Eşti prea drăguţ, prietene – răspunse inginerul cu o mare încântare de sine.

— Zău aşa, dragul meu – adăugă d'Artagnan – uite, mi se pare că a şi început să asude calul tău.

— Ce să-i faci, e tare cald. Ah, dar iată că se zăreşte Vannes-ul.

— Da, se vede chiar foarte bine. E un oraş frumos, după cât se pare.

— Minunat, cel puţin aşa spune Aramis; eu, unul, îl găsesc negru, dar se zice că negrul e frumos, mai ales pentru artişti. Din pricina asta sunt tare necăjit, zău!

— Cum aşa, Porthos?

— Fiindcă am pus să se văruiască în alb castelul meu de la Pierrefonds, care se făcuse cenuşiu de atâta vechime.

— Hm! zâmbi d'Artagnan. Orice s-ar zice, albul e mai vesel.

— Da, însă e mai puţin nobil, după câte mi-a spus Aramis. Noroc că se găsesc negustori care vând vopsea neagră; voi pune să se zugrăvească din nou, în negru, castelul de la Pierrefonds, asta-i totul. Dacă cenuşiul e frumos, înţelegi, prietene, negrul trebuie să fie încântator.

— Doamne – zise d'Artagnan – asta mi se pare logic!

— N-ai mai fost niciodată la Vannes, d'Artagnan?

— Niciodată.

— Atunci nu cunoşti oraşul.

— Nu.

— Ei bine, uită-te – îi arătă Porthos ridicându-se în scări, mişcare ce-l făcu pe bietul animal să se proptească bine pe picioarele dinainte – vezi colo, în soare, o săgeată?

— Da, fireşte, o văd.

— E catedrala.

— Cum îi spune?

— Saint-Pierre. Şi acum, uite dincolo, înspre mahalaua din stânga, vezi o altă cruce?

— Chiar foarte bine.

— E Saint-Paterne, parohia cea mai iubită a lui Aramis.

— Ah!

— Fără îndoială. Vezi tu, sfântul Paterne e socotit a fi fost cel dintâi episcop de Vannes. E adevărat, Aramis susţine că nu. E adevărat iarăşi că el e atât de învăţat, încât asta s-ar putea să fie doar un paro... doar un para...

— Doar un paradox – îl ajută d'Artagnan.

— Întocmai. Mulţumesc. Mi se încurcă limba în gură. E aşa de cald!

— Prietene – îl îndemnă d'Artagnan – urmează-ţi, te rog, interesanta demonstraţie. Ce-i cu clădirea aceea mare, albă, străpunsă de ferestre?

— A, acela e colegiul iezuiţilor. Drace, ai nimerit-o bine! Vezi, alături de colegiu, o casă înaltă, cu clopotniţe, cu turnuleţe, construită într-un frumos stil gotic, cum zice bruta aceea de domnul Gétard?

— Da, o văd. Ce-i cu ea?