Seria Oriental - Volumul 3 - De la Bagdad la Stambul - Karl May

Capitolul I – În calea tâlharilor.

 La sudul nemărginitului pustiu sirian şi mesopotamic, între Marea Roşie şi Golful Persic, se întinde Peninsula Arabia, ale cărei coaste pătrund până departe în vijelioasa mare arabo-indiană1.

 În unele locuri dinspre litoral, pământul este foarte roditor, dar cu cât pătrunzi în interior acesta devine stâncos şi sterp, înfăţişând imaginile jalnice şi groteşti, des întâlnite în Orient, ale unor dealuri contorsionate, cu drumuri anevoioase, care-şi fac loc printre numeroşi munţi golaşi, denumiţi Shammai.

 Această ţară, a cărei întindere exactă nu poate fi dată cu precizie, a fost împărţită în antichitate în Arabia petraea, Arabia deşerta şi Arabia felix, ceea ce înseamnă Arabia stâncoasă, Arabia deşertică şi Arabia fericită. Dacă şi acum se găsesc destui geografi care cred că denumirea petraea provine dintr-un cuvânt greco-latin însemnând „piatră sau stâncă” şi în consecinţă numesc „Arabia pietroasă” această parte a ţării, faptul se datorează unei concepţii greşite. Numele provine mai degrabă de la vechiul Petra2, care era oraşul principal din partea nord-vestică a peninsulei. Arabii îşi numesc patria Djesirat el Arab (Ţara insulei), pe când turcii şi persanii îi spun Arabistan. Actuala împărţire are diverse denumiri, astfel că locuitorii ei, nomazi, se pot deosebi doar după triburile din care fac parte.

 Deasupra acestei ţări se bolteşte un cer veşnic senin pe care, în plăcutele nopţi orientale, strălucesc mii de stele, iar prin văi şi prin pustiul nesfârşit, aproape neumblat, rătăceşte necontenit fiul deşertului, pe jumătate sălbatic, purtat de un cal minunat sau de o cămilă neobosită. Privirea lui este ageră şi mereu trează, pentru că este duşmănos întregii omeniri, în afară de membrii tribului său. De la un capăt la altul se simte adierea uşoară a unei poezii blânde şi senine, întreruptă uneori de tumultul altei poezii, sălbatice şi triste, care-l întovărăşeşte pe drumeţ oriunde poposeşte. Aşa se explic faptul că poeţii arabi şi chiar poetele arabe au îmbogăţit cu sute de ani în urmă literatura ţării lor, iar cântecele s-au păstrat generaţii întregi, fiind transmise din tată în fiu cu ajutorul condeiului de piatră.

 Părintele adevăraţilor arabi sau joktanizi este Joktan, fiul lui Hut, care la rândul său era urmaş, dintr-a cincea generaţie al lui Sem3. Descendenţii acestuia trăiau în Arabia fericită şi pe coasta Tehama, până în Golful Persic. Astăzi, cele mai multe triburi consideră drept o cinste deosebită faptul că se trag din Ismael, fiul lui Agar4.

 După legendă, Ismael a venit la Mecca însoţit de tatăl său, Avraam şi a înălţat acolo sfânta Kaaba. Adevărul este că sfânta Kaaba a fost întemeiată sau cel puţin clădită de koreişiţi. Printre neasemuitele ei podoabe, cele mai renumite erau Fântâna Zem-Zem şi Piatra neagră, despre care se credea că a căzut din cer.

 Aici era locul de pelerinaj al diverselor triburi arabe, care îşi aşezau corturile, cu cele necesare gospodăriei, pentru, a-şi face rugăciunile şi a aduce jertfe. Mecca avea pentru arabi aceeaşi semnificaţie ca Delphi pentru greci şi Ierusalimul pentru evrei; triburile nomade răspândite pretutindeni îl considerau punctul central, la care se gândeau neîncetat şi fără de care, desigur, ar fi pierit.

 Deoarece punctul acesta neasemuit de important se găsea în stăpânirea koreişiţilor, tribul lor era cel mai puternic şi cel mai bine văzut din toate, dar totodată şi cel mai bogat, căci pelerinii sosiţi din toate părţile nu precupeţeau să aducă daruri preţioase şi mărfuri scumpe.

 Un membru al acestui trib, numit Abd Allah (Slujitorul Domnului), a murit în anul 570 după Hristos şi câteva luni mai târziu, la 20 aprilie 571, într-o luni, văduva lui – Amina – născu un băiat, numit ulterior Mahomed (în arabă Mohammed, adică Cel lăudat). Probabil că băiatul a purtat alt nume dar a primit onorabila denumire Mahomed atunci când a devenit un bărbat de seamă şi s-a făcut cunoscut prin profeţiile sale. Cuvântul este scris sub diverse forme: Muhammed, Mohammed şi Muhammad. Dintr-o, teamă respectuoasă faţă de profet, nici un credincios nu se încumetă să-l pronunţe astfel şi de aceea numele său e schimbat adesea în Mehemmed.

 După moarte, tatăl, său i-a lăsat doar două cămile, cinci oi şi o sclavă abisiniană, astfel că băiatul se văzu nevoit să ceară ocrotirea bunicului său Abd-el-Mokalib, iar după moartea acestuia sprijinul unchilor săi, Zukeir şi Abu Taleb. Cum însă nici aceştia nu putură să-l ajute prea mult, a fost nevoit să-şi câştige singur pâinea, intrând în serviciul unora ca păstor. Mai târziu a devenit călăuză de caravane şi cărăuş de arcuri; probabil că din această perioadă i se trage firea şa războinică.

 La vârsta de 25 de ani, intră în slujba unei bogate văduve de negustor, Chadidşa, căreia îi dovedi atâta sinceritate şi sârguinţă, încât ea îl îndrăgi şi după un timp se căsători cu el. Destul de repere pierdu întreaga avere a soţiei, fiind nevoit ca până la vârsta de 40 de ani să se ocupe cu negoţul. Călătorind mult şi în diverse locuri, a avut ocazia să întâlnească evrei şi creştini, brahmani şi păgâni, străduindu-se să le înţeleagă religiile. Îmbolnăvindu-se de epilepsie, a suferit o vătămare a sistemului nervos, care l-a predispus la stări continue de halucinaţie. Meditaţiile sale religioase erau însă nepotrivite unei vindecări complete. În cele din urmă s-a retras într-o peşteră, aflată pe Muntele Hara, în apropiere de Mecca. Aici a avut primele viziuni.

 Grupul credincioşilor adunaţi în jurul său era format, la început, numai din soţia sa, Chadidşa, sclava sa, Zaid, prietenii săi din Mecca, Othman şi Abu Bakr şi tânărul său văr, Ali, care a primit mai târziu denumirea onorifică Areth-Allah (fiul lui Dumnezeu, de asemenea Assad Allah el Ahalib, adică Leul lui Dumnezeu) şi a devenit cel mai nefericit erou al islamului.

 Ali, al cărui nume înseamnă „măreţul, sublimul” s-a născut în anul 602 şi era atât de preţuit de profet, încât acesta i-a dat ca soţie pe fiica lui, Fatime. Când Mahomed rosti pentru prima dată dogmele religioase în familie şi întrebă: „Cine dintre voi vrea să fie discipolul meu?”, tăcură cu toţii. Numai tânărul Ali, influenţat de lirismul care străbătea întreaga sa învăţătură ce-i răsuna încă în urechi, strigă cu glas tare şi hotărât:

 — Eu vreau să-ţi fiu discipol şi nu te voi părăsi nicicând!

 Mahomed nu uită niciodată această mărturisire. Ali a fost un luptător viteaz şi a contribuit în mare măsură la răspândirea islamismului, desăvârşită cu, o rapiditate neobişnuită. Totuşi, după moartea lui Mahomed, care n-a luat nici o hotărâre cu privire la cel ce-i va lua locul la conducere, Ali a fost dat întării şi a fost ales calif Abu Bakr5, socrul profetului. Acestuia îi urmă în anul 634 un al doilea socru al lui Mahomed, anume Umar al Faruk, după care veni Usman ibn Affan, un ginere al profetului. În anul 656, Usman a fost înjunghiat de un fiu al lui Abu Bakr. Ali fu învinuit că a pus la cale omorul şi când partizanii săi l-au ales, cei mai mulţi dintre conducători au refuzat să-i jure credinţă. După ce a luptat patru ani pentru a cuceri califatul, a fost ucis în anul 660 de Abd ar-Rabman şi înmormântat la Kufa, unde i s-a ridicat un monument.

 Din acea perioadă datează schisma care a despărţit pe mahomedani în două tabere potrivnice: suniţii şi şiiţii. Schisma însă nu se datorează atât învăţăturilor de bază ale islamismului, cât mai ales problemei privitoare la urmaşii profetului. Adepţii tribului şiiţilor susţineau că numai Ali era îndreptăţit să fie cel dintâi înlocuitor al profetului, iar nu Abu Bakr, Umar şi Usman. Certurile izbucnite între cele două tabere cu privire la însuşirile dumnezeirii, destin şi veşnicia Coranului nu trebuie privite ca având o însemnătate prea mare.

 Ali lăsă în urmă-i doi fii: Hassan şi Hussein. Cel dintâi fu ales calif de către şiiţi, pe când suniţii aleseră ca „înlocuitor al profetului” pe Muavia I, întemeietorul dinastiei Omeiazilor. Acesta îşi stabili reşedinţa la Damasc, impuse recunoaşterea eredităţii califatului său şi-şi sili supuşii să jure credinţă fiului său, Iazid, care se dovedi mai târziu atât de sângeros, încât suniţii se gândeau cu groază la isprăvile lui. Hassan nu putu să biruie pe Muavia şi muri otrăvit, la Medina, în anul 670.

 Fratele său se împotrivi lui Iazid şi nu voi să-l recunoască. El e eroul unuia din cele mai tragice episoade ale islamismului.

 Stăpânirea lui Muavia apăsă greu asupra provinciilor şi împuterniciţii săi îl sprijiniră din răsputeri. De pildă, Zijad, conducătorul din Barra, vesti în tot ţinutul că acela care va fi găsit în afara locuinţei sale după apusul soarelui va fi pedepsit cu moartea. Chiar în seara zilei când fu dată porunca, oamenii lui Zijad găsiră (pe străzi peste două sute de inşi, pe care îi decapitară numaidecât, în seara următoare, numărul celor ce nu dăduseră ascultare poruncii fu mai mic, iar în cea de-a treia seară, străzile erau pustii. Cel mai înspăimântător dintre Omeiazi a fost Hadjadj, guvernatorul din Kufa, a cărui tiranie a costat 120 000 de victime.

 Iazid, fiul lui Muavia, a fost mai rău decât tatăl său. Pe vremea stăpânirii acestei fiare cu chip de om, Hussein se afla la Mecca. Într-o zi, îl căutară nişte soli care îl îndemnară să plece la Kufa, spre a fi ales calif. Răspunse chemării, dar astfel se osândi la moarte.

 Ajunse la Kufa însoţit doar de o sută de credincioşi, însă găsi oraşul tot sub stăpânirea vrăjmaşului său. Începură negocierile, care rămaseră însă fără urmări. În acest timp îşi termină merindele şi apa. Vitele muriră una după alta, iar ochii îndureraţi de lipsuri ai însoţitorilor săi vesteau apropierea morţii. Chemă zadarnic într-ajutor pe Allah şi pe profet, rugându-i să-i scape. Pierzania lor era „însemnată în cartea destinelor”. Obeid Allah, unul din comandanţii lui Iazid, se năpusti asupră-i la Kerbela, masacra pe toţi cei ce-l întovărăşeau şi dădu poruncă să fie omorât şi Hussein. Ostaşii îl găsiră în pragul morţii, chinuit de sete. Văzând însă că oamenii vrăjmaşului său sunt nemiloşi cu el, încercă zadarnic să se apere cu slabele puteri pe care le mai avea; în cele din urmă, i se tăie şi lui capul, care fu înfipt în vârful unei suliţi şi purtat triumfător pretutindeni.

 Grozăvia aceasta s-a întâmplat în ziua de 10 Muharrem, pe care o celebrează şi astăzi şiiţii, ca pe o zi îndurerată. În Hindustan se află o imagine înfăţişând capul lui Hussein în vârful unei suliţi, aşa cum a fost purtat după moartea sa şi o alta, reprezentând goana aprigă a urmăritorilor săi. La 10 Muharrem, răsună un strigăt de jale din Bornco şi Celebe, deasupra Indiei şi Persiei, până în cele mai îndepărtate colţuri ale Asiei, unde se găsesc încă numeroşi adepţi ai şiiţilor, iar în Kerbela se joacă în ziua aceasta o dramă, ale cărei scene tragice îşi pot găsi cu greu asemănare. Vai de suniţii sau ghiaurii care se încumetă să-i înfrunte într-o astfel de zi pe şiiţii întărâtaţi la culme! Ar fi sfâşiaţi în bucăţi…

 Introducerea aceasta istorică va ajuta la o mai bună înţelegere a celor ce vor urma.