In fata steagului - Jules Verne

 I.

 HEALTHFUL-HOUSE.

 Pe cartea de vizită pe care o primi directorul sanatoriului Healthful-House în ziua aceea, adică în 15 iunie 1890, era scris corect acest simplu nume, fără blazon şi fără coroană: CONTELE D'ARTIGAS.

 Dedesubt, în colţul cărţii de vizită, cineva adăugase cu creionul următoarea adresă: „La bordul goeletei Ebba, ancorată în New-Berne, Pamplico-Sound”. Capitala Carolinei de Nord – unul din cele patruzeci şi patru de state ale Uniunii în acea vreme – este Raleigh, oraş destul de important, situat spre interiorul provinciei, la o distanţă de vreo sută cincizeci de mile de coastă. Tocmai graţie poziţiei sale centrale a ajuns acest oraş reşedinţa provinciei; sunt alte oraşe la fel de importante, altele îl depăşesc chiar din punct de vedere industrial şi comercial, cum ar fi de pildă Wilmington, Charlotte, Fayetteville, Edenton, Washington, Salisbury, Tarboro, Halifax, New-Berne. Acesta din urmă se ridică la capătul estuarului râului Neuze, care se varsă în Pamplico-Sound – un fel de vast lac marin, ocrotit de insulele şi de insuliţele litoralului Carolinian, care alcătuiesc un dig natural.

 Directorul lui Healthful-House n-ar fi ghicit pentru nimic în lume din ce motiv primea această carte de vizită, dacă ea n-ar fi fost însoţită de un bilet în care se cerea pentru contele d'Artigas permisiunea de a vizita spitalul său. Acest personaj îşi exprima nădejdea că directorul va binevoi să-i satisfacă cererea, îngăduindu-i să se prezinte chiar în dupămasa aceea în tovărăşia căpitanului Spade, comandantul goeletei Ebba.

 Dorinţa unui străin de a pătrunde în interiorul lui Healthful-House, care avea pe atunci mare faimă şi era un sanatoriu foarte căutat de bolnavii bogaţi din Statele Unite, părea foarte firească. Şi alţi străini, care nu purtau un nume atât de răsunător ca al contelui d'Artigas, vizitaseră această instituţie şi nimeni nu-şi cruţase complimentele la adresa directorului. Acesta se grăbi să acorde autorizaţia cerută şi răspunse că se va considera onorat, deschizând porţile sanatoriului pentru contele d'Artigas.

 Healthful-House, care avea un personal ales şi se bucura de concursul unor medici dintre cei mai renumiţi, era o instituţie particulară. Nu ţinea de administraţia spitalelor şi ospiciilor, totuşi era controlată de stat şi oferea toate condiţiile de confort şi de igienă, necesare instituţiilor de acest fel, destinate să primească o clientelă bogată.

 Cu greu s-ar fi putut găsi o poziţie mai fericită pentru un spital decât cea de care se bucura Healthful-House. Pe coasta unei coline se întindea un parc de 200 de acri, în care creşteau esenţele minunate ce se găsesc din belşug în America septentrională1, la o latitudine egală cu cea a insulelor Canare şi a Maderei. La poalele parcului se deschidea estuarul larg al râului Neuze, răcorit neîncetat de brizele lui Pamplico-Sound şi de vânturile venite din largul mării, de deasupra barajului îngust al litoralului.

 La Healthful-House, unde bolnavii bogaţi erau îngrijiţi în condiţii igienice fără cusur, erau tratate în general bolile cronice; totuşi, administraţia nu-i refuza pe cei care sufereau de tulburări intelectuale, când aceste afecţiuni nu păreau a fi incurabile.

 De optsprezece luni, un personaj foarte cunoscut se afla internat aici sub o observaţie cu totul specială, împrejurare care era menită să atragă atenţia asupra sanatoriului Healthful-House şi motiva, poate, vizita contelui d'Artigas.

 Personajul pomenit era un francez, Thomas Roch, în vârstă de patruzeci şi cinci de ani. Nu încăpea nici o îndoială că omul acesta suferea de o boală mintală. Totuşi, până atunci specialiştii în boli nervoase nu putuseră constata la el pierderea definitivă a facultăţilor intelectuale. Era foarte evident că, în ce priveşte actele cele mai simple ale vieţii de toate zilele, era lipsit de o justă noţiune a lucrurilor. Totuşi raţiunea sa rămânea întreagă, puternică, invulnerabilă, când se făcea apel la geniul său – şi toată lumea ştie că geniul şi nebunia sunt prea adesea învecinate. E adevărat că facultăţile sale afective şi senzoriale fuseseră serios zdruncinate. Ori de câte ori ar fi trebuit să intre în funcţiune, nu se manifestau decât prin delir şi incoherenţă. Memoria îl trăda atenţia, nu se mai putea concentra, conştiinţa şi judecata dispăreau. În aceste momente Thomas Roch nu mai era decât o fiinţă fără judecată, neajutorată, lipsită de acel instinct natural al conservării pe care-l găsim până şi la animale, astfel încât era nevoie să-i porţi de grijă ca unui copil pe care nu-l poţi pierde din. Ochi. Iată de ce, în pavilionul nr. 17, pe care-l ocupa în partea de jos a parcului lui Healthful-House, paznicul său era obligat să-l supravegheze zi şi noapte.

 Când nu este incurabilă, nebunia obişnuită nu poate fi vindecată decât prin mijloace morale, căci medicina şi terapeutica sunt neputincioase împotriva ei şi specialiştii le-au recunoscut de mult ineficacitatea. Dar oare aceste mijloace morale puteau fi aplicate în cazul lui Thomas Roch? Lucru îndoielnic, chiar în mediul liniştit şi sănătos de la Healthful-House. Într-adevăr, neliniştea, schimbările de dispoziţie, iritabilitatea, ciudăţeniile de caracter, tristeţea, apatia, refuzul de a se îndeletnici cu ocupaţii serioase sau de a se distra, toate aceste diverse simptome erau foarte evidente la pacientul nostru. Ele n-ar fi putut înşela nici un medic şi nici un tratament nu părea în stare să le vindece sau să le diminueze intensitatea.

 S-a spus pe drept cuvânt că nebunia înseamnă subiectivitate excesivă, adică o stare în care spiritul e preocupat prea mult de îndeletnicirile sale interioare şi insuficient de impresiile venite din exterior. La Thomas Roch, indiferenţa aceasta era aproape absolută. Nu trăia decât în interiorul propriei sale persoane, pradă unei idei fixe, a cărei obsesie îl adusese în starea în care se afla. Era puţin probabil, dar nu imposibil ca o anumită împrejurare sau un şoc să-l proiecteze în exterior, să-l „exteriorizeze”, ca să folosim un cuvânt destul de exact.

 Se cuvine să povestim acum în ce împrejurări îşi părăsise ţara acest francez, ce interese îl atrăseseră în Statele-Unite şi de ce considerase guvernul federal prudentă şi necesară internarea lui în această casă de sănătate, unde tot ce avea să-i scape în mod inconştient în cursul crizelor bolii trebuia să fie notat cu o deosebită grijă.

 Cu un an şi jumătate în urmă, ministrul Marinei de la Washington primise o cerere de audienţă în legătură cu o comunicare pe care voia să i-o facă numitul Thomas Roch.

 Acest nume era de-ajuns pentru ca ministrul să înţeleagă. Deşi ştia despre ce fel de comunicare era vorba şi ce pretenţii o vor însoţi, el nu şovăi o clipă să acorde numaidecât audienţa.

 Într-adevăr, renumele de care se bucura Thomas Roch era atât de mare, încât, plin de grijă faţă de interesele a căror reprezentare îi fusese încredinţată, ministrul nu putea să nu primească un astfel de solicitator şi să ia cunoştinţă de propunerile pe care voia să i le înainteze personal.

 Thomas Roch era un inventator, un inventator genial. Câteva descoperiri însemnate puseseră până acum în lumină personalitatea sa, în jurul căreia se făcea destulă vâlvă. Graţie lui, anumite probleme, de pură teorie până atunci, căpătaseră o aplicaţie practică. Numele său era cunoscut în lumea ştiinţei. Thomas Roch ocupa un loc de prim rang printre savanţi. Vom urmări treptat necazurile, supărările, decepţiile, chiar insultele cu care fusese împroşcat de diferiţi ziarişti glumeţi şi care îl făcuseră să ajungă la faza de nebunie care provocase internarea la Healthful-House.

 Ultima lui invenţie în domeniul armamentului purta numele de Fulguratorul Roch. Dacă ar fi fost să i se dea crezare, acest aparat avea o superioritate atât de mare asupra oricăror alte arme, încât statul care l-ar fi dobândit ar fi devenit stăpân absolut pe uscat şi pe mare.

 Sunt binecunoscute greutăţile de care se lovesc inventatorii când e vorba de invenţiile lor, mai ales când încearcă, să obţină adoptarea lor de către comisiile ministeriale. Un mare număr de exemple – şi încă dintre cele mai vestite – sunt şi azi prezente în minţile tuturor. E inutil să stăruim asupra acestui punct, căci întâmplările de genul acesta au uneori dedesubturi greu de limpezit.

 Totuşi, în ce-l priveşte pe Thomas Roch, trebuie să recunoaştem că, asemeni celor mai mulţi dintre predecesorii săi, pretenţiile îi erau atât de exagerate, valoarea la care-şi preţuia noua armă atingea sume atât de colosale, încât era aproape cu neputinţă să tratezi cu el.

 Trebuie să mai subliniem că faptul acesta avea o explicaţie: cu ocazia unor invenţii precedente, a căror aplicare dăduse roade bogate, fusese exploatat cu o îndrăzneală neobişnuită. Cum nu putuse să obţină de pe urma acelor invenţii profiturile la care era îndreptăţit, începuse să se acrească.

 Devenise neîncrezător şi nu-şi mai oferea serviciile decât ştiind la ce se poate aştepta, voia să impună condiţii aproape inacceptabile, să fie crezut pe cuvânt şi, în orice caz, cerea, chiar înainte de începerea oricărei experienţe, o sumă de bani atât de mare, încât exigenţele lui părură inadmisibile.

 Francezul acesta prezentă în primul rând Franţei Fulguratorul Roch şi expuse comisiei care avea calitatea să-i asculte comunicarea în ce consta invenţia lui. Era vorba de un fel de proiectil autopropulsat, de o fabricaţie cu totul deosebită, încărcat cu un explozibil compus din substanţe noi, care nu-şi produce efectul decât sub acţiunea unui focos, şi el nou.

 În clipa în care, indiferent de felul cum fusese expediat, acest aparat exploda, fără să atingă ţelul vizat, ci la o distanţă de câteva sute de metri, acţiunea sa asupra straturilor atmosferei era atât de puternică, încât orice obiectiv – să zicem un fort descoperit sau o navă de război – ar fi fost distrus, pe o rază de zece mii de metri pătraţi. Acesta era şi principiul obuzului pe care-l folosea tunul pneumatic Zalinski, experimentat cu puţin înainte, dar rezultatele promise de Roch aveau să fie cel puţin însutite.

 Dacă Fulguratorul ar fi avut într-adevăr o putere atât de mare, el ar fi asigurat ţării sale superioritatea ofensivă sau defensivă. Dar oare inventatorul nu exagera – deşi îşi dovedise capacitatea cu prilejul unor alte aparate al căror randament era incontestabil? Numai experienţele ar fi putut demonstra acest lucru. Dar Thomas Roch se încăpăţâna să nu consimtă la aceste experienţe decât după ce va fi obţinut milioanele pe care le cerea în schimbul Fulguratorului său.