Seria Cocoşatul – Volumul 5 – Triumful Dragostei - Paul Feval

Partea întâi – Grange-Bateliere.

 Capitolul I – Cartierul Coquenard.

 Ferma Grange2-Bateliere începuse prin a se numi Grange-Bataillere (Granchia-Baţiliaca), în amintirea – după cum ne spune călugărul Abbon3 – a terenului numit Champ-de-Mars4 care, în secolul al IX-lea, se întindea pe întregul spaţiu cuprins între Montmartre5 şi Paris.

 Către anul 1620, deoarece terenul destinat luptelor călare şi cu lancea dispăruse, denumirea de Bataillere (loc de luptă) nu-şi mai avea rostul şi, încetul cu încetul, s-a transformat în Grange-aux-Bateaux6 sau Bateliere. Motivul acestei schimbări este uşor de imaginat. Într-adevăr, ferma – situată în mijlocul unor terenuri joase şi mlăştinoase, în care se adunau toate pâraiele ce coborau de pe colina Prés-Saint-Gervais, dar aflată ea însăşi pe o mică ridicătură – era înconjurată de apă, care umplea vechile şanţuri de apărare, astfel încât părea să fie construită pe o insulă.

 Grange-Bateliere era, în vremurile acelea, locul de întâlnire al parizienilor amatori de petreceri câmpeneşti. Pentru a ajunge acolo, o strigau pe fiica fermierului – care, potrivit cronicii, era foarte frumoasă – şi aceasta venea să-i treacă apa cu o barcă vopsită în verde. La ea găseau pâine, unt, lapte, ouă, pui şi şuncă; şi, însoţind toate acestea cu veselie şi cu dragoste, petrecerile la Grange-Bateliere deveneau încântătoare.

 În secolul al XVI-lea, pe aceste domenii importante şi care constituiau proprietatea contelui Guy de Laval, se consumau mari cantităţi de produse de patiserie şi de vinuri de regiune şi, ca urmare, Grange-Bateliere a devenit Grange-au-Gastelier7.

 Sub Louis al XV-lea8, ferma îşi recăpătase numele său obişnuit, dar canalul cel mare de scurgere, ce înlocuise pârâiaşul din Montmartre, în loc să asaneze cartierul care, şi aşa, era mlăştinos, nu făcuse decât să-şi adauge emanaţiile urât mirositoare.

 Ici şi colo se adânceau gropi mari pline de apă şi noroi, cloace infecte, în jurul cărora se zbenguiau cârduri de mici cerşetori, odrasle ale calicilor şi ale lepădăturilor, ale sărăntocilor şi ale mişeilor, ale prăpădiţilor, ale milogilor-falşi schilozi, ale puşlamalelor şi ale cerşetorilor ce se pretindeau a fi vindecaţi de râie9, ale celor ce storceau milă prefăcându-se a fi epileptici, ale mojicilor şi ale sărmanilor care abia-şi duceau zilele – toată acea seric de zdrenţăroşi care, cândva, se încercase în zadar să fie adăpostiţi la spitalul orăşenesc şi care, în locul unui pat de azil, preferau libertatea în noroi.

 Nu era zi de la Dumnezeu, în care să nu se culeagă din canal câţiva beţivi ce căzuseră în el coborând dinspre Les Porcherons10 sau ieşind din cârciumile din cartierul Coquenard11. Cei care nu se înecaseră cu totul îşi petrecuseră, cel puţin, întreaga noapte în gunoi şi mizerii.

 Acestea – pe lângă multe altele – erau motivele care explicau lipsa de interes pentru noi construcţii în acest cartier noroios, care nu oferea nici salubritate, nici siguranţă, şi care slujea drept depozit de deşeuri atât menajere, cât şi omeneşti.

 Era, deci, deosebit de periculos să întârzii pe acolo, mai ales în apropiere de Croix-Cadet sau de şoseaua Sainte-Anne, ba chiar şi de zona denumită Nouvelle-France, care astăzi constituie cartierul Poissonniere – unul dintre cartierele pariziene cele mai populate şi mai pline de viaţă. Cel mai mic risc pe care-l aveai era de a fi jefuit, uneori chiar foarte politicos.

 După Frondă, domnul de Turenne12 trăise această experienţă şi, deoarece punga pe care o purta nu era destul de plină, mai ales ţinând seama de rangul personajului, trebuise să-şi dea cuvântul că va da o sumă corespunzătoare celui care se va prezenta a doua zi la dânsul, pentru a o primi. Fusese deci lăsat să plece fără a fi brutalizat, iar în ziua următoare l-a primit pe delegatul domnilor bandiţi, venit să-i reamintească promisiunea şi care a plecat cu suma convenită.

 Asemenea tradiţii nu se puteau pierde şi, în epoca la care se referă povestirea noastră, nu se schimbase nimic, decât că borfaşii erau mai puţin curtenitori când îi prădau pe parizieni şi că aceştia aveau mai multe de pătimit, atunci când cutezau să protesteze.

 Aşadar, cavalerii pegrei stăteau toată ziua ascunşi în cartierele din Montmartre sau în cârciumi, în timp ce nevestele şi copii lor cerşeau sau se bălăceau în preajma canalului. Dar de cum se înnopta, coborau şi ei către Grange-Bateliere, şl orice trăsură ce trecea pe acolo găsea o bandă de răufăcători care-i bară calea, cu spada sau cu pumnalul în mână.

 Dacă era vorba despre o trăsură de mare senior, – ceea ce se întâmpla foarte rar căci, după apusul soarelui, nobilimea nu se aventura deloc pe acele meleaguri – prada era cu atât mai bună, şi era o plăcere să vezi cu ce dezinvoltură era prădat un duce sau un pair13.

 Câţiva ani mai târziu, toată această pleavă avea să fie gonită de către o altă categorie de hoţi, şi mai periculoşi pentru pungi – dacă este posibil – căci aceasta, protejată şi puternică, avea să fie înarmată pentru a jefui la scară mare, şi nu numai persoanele particulare, ci chiar regatul.

 Într-adevăr, domeniul spadasinilor de categorie inferioară, al milogilor-falşi schilozi şi al zdrenţăroşilor era destinat să devină cel al fermierilor, care între timp îşi construiseră acolo case de ţară.

 Pentru moment, în jurul cartierului Coquenard se înălţau o mulţime de hanuri, care-şi aveau fiecare clientela sa proprie şi unde, totuşi, cu foarte mare greutate ai fi putut găsi un om cinstit.

 Nu trebuie să mai spunem că rivalităţile de meserie şi de corporaţie constituiau o permanentă cauză de bătăi care, deseori, se încheiau prin moarte de om. Dar asta nu constituia nici o problemă, căci canalul era acolo, pentru a face să dispară cadavrele.

 Dintre toate aceste hanuri, mai ales două se bucurau de o reputaţie deosebită. Fiindcă erau situate aproape faţă-n faţă, rivalitatea dintre ele era cu atât mai mare. Unul se numea Cârciuma Crăpelniţa14, iar firma celuilalt era La Vizuina Puturoasă15.

 Spelunca Crăpelniţa era locul de întâlnire predilect al mânuitorilor de spadă şi al asasinilor plătiţi. Deasupra uşii de intrare atârna, scârţâind, o spadă veche şi ruginită, şi nimeni n-avea dreptul să treacă pragul dacă nu purta la şold o spadă gata pentru orice treabă.

 Acolo era sediul unui soi de francmasonerie, de societate secretă a spadei. Pentru a fi admis, trebuia să aduci dovada a cel puţin trei asasinate, fără a mai socoti furturi, răpiri şi tot ce decurge din acestea.

 Şeful acestei asociaţii de temut era ales pe viaţă. Ceea ce, totuşi, nu însemna că îşi putea deţine multă vreme puterea; afacerile în care trebuia să intervină cu propria-i persoană erau destul de numeroase şi îndeajuns de primejdioase.

 Marele maestru din vremea aceea era un oarecare Blancrochet, unul dintre cei mai cumpliţi spadasini ai epocii şi care, avându-l ca locţiitor pe micul Daubri, se grozăvea c-ar conduce o înaltă şcoală de figuri de scrimă secrete şi de lovituri neprevăzute şi decisive.

 Hangiul era el însuşi un fost spadasin schilodit, care-şi pierduse mâna dreaptă într-o încăierare. Acest fapt nu-l împiedica cu nimic, de altfel, să bea şi, cu atât mai puţin, să înfigă cu stingă un pumnal între omoplaţii celor pe care era însărcinat să-i trimită pe lumea cealaltă.

 Doi sau trei servitori, mai mult sau mai puţin betegi, completau personalul, căci nici o femeie nu era admisă în acel bârlog în care se puneau mereu la cale cele mai îndrăzneţe atentate.

 Pentru a nu fi nevoit să taie limba vreunei vorbăreţe, hangiul socotise că era mai simplu să se lipsească cu totul de sexul pentru care discreţia nu a fost niciodată un apanaj, ba încă, de multe ori împingea precauţia până la a angaja ca servitori nişte muţi.

 Aşa încât, din punct de vedere al celor ce se petreceau acolo, era o casă foarte bine gospodărită, şi rareori trecea o săptămână fără ca – pentru a se justifica firma – să nu se spintece acolo vreun burdihan.

 Vizuina Puturoasă îşi datora numele unei băltoace murdare care-i scălda unul din ziduri şi din care, vara, se degaja un miros pătrunzător de putreziciune. Când, mai târziu, a fost asanată, s-au găsit acolo oseminte care, foarte probabil, aparţinuseră unor creştini, dar învinuiţi că le-ar fi pus acolo au fost clienţii cârciumii Crăpelniţa. Era oare adevărat? Era fals? N-are importanţă! O veche zicală franceză spune că „o reputaţie bună valorează cât o avere”16; dar obişnuiţii speluncii puteau lua asupră-le această acuzaţie, fără ca reputaţia lor să mai aibă ceva de pierdut.

 Spre deosebire de rivala sa, Vizuina Puturoasă nu era gospodărită decât de femei, ceea ce nu însemna că ar fi avut a se teme de ceva din partea vecinilor din faţă. În casă se aflau întotdeauna pistoale pline de gloanţe, iar în corsaje existau pumnale pe care, la nevoie, se pricepeau să le folosească.

 Patroana era o femeie planturoasă originară din Picardia17, cu o statură uriaşă. Cele mai mici defecte ale doamnei erau acelea că se uita groaznic de cruciş şi că şchiopăta într-un mod tot atât de dizgraţios. Această ultimă însuşire o căpătase pentru că, într-o noapte, fusese azvârlită în josul unei scări de către un admirator care nu era blând la beţie.

 Dacă n-ar fi fost obrazul ei înroşit de prea multe beţii, ar fi putut să treacă totuşi drept o femeie foarte drăguţă, în ciuda celor patruzeci de ani bătuţi pe muchie şi a exceselor de tandreţe cărora li se dedase şi li se deda încă. Era înaltă şi bine făcută; văzută din profil, putea face poftă şi altora decât unor spintecători de pungi. Faptul că în acel frumos corp de femeie îşi putuseră găsi locul nişte pasiuni care-o făcuseră să-şi merite porecla de Desfrânata18 era o insultă adusă naturii.

 O jumătate de duzină de fete, croite după acelaşi model şi posedând aceleaşi virtuţi, se învârteau în jurul meselor, îşi încurcau fustele în tecile săbiilor şi-şi agăţau papucii în pinteni.

 Rostul lor acolo era de a ajuta la golirea totală a buzunarelor celor pe care nu-i mai dorea patroana, sau chiar a celor pe care nu-i mai voia fiindcă profitul ar fi fost prea mic sau fiindcă era mai mare daraua decât ocaua.

 În afara faptului că pentru a avea acces în cârciumă din faţă trebuia să aduci dovezi şi să posezi acte de nobleţe criminală, clientela celor două locuri rău famate era cam aceeaşi. De o parte profesioniştii, maeştrii în asasinate, de cealaltă, plevuşca, începătorii care, ca să spunem aşa, nu erau decât la un stadiu mai jos într-ale viciului şi care, peste câţiva ani şi după câteva lovituri norocoase, vor fi demni să treacă pe sub spada ruginită.

 Poliţia nu călcase niciodată prin acele două spelunci. Pe vremea domnului d'Argenson avusese destule de făcut în interiorul oraşului, pentru a nu se mai amesteca şi în ce se întâmpla în afară; cât despre locotenentul general al poliţiei, acesta era mult prea preocupat de maică superioară şi de călugăriţele de la mănăstirea Madeleine de Traânel, pentru a se mai ocupă şi de cele de la Vizuina Puturoasă, deşi în ambele locuri ocupaţiile erau aproximativ aceleaşi.

 Locotenentul de poliţie Machault, care i-a urmat, avea destulă treabă cu închiderea tripourilor ţinute de domnul de Tresmes şi de prinţesa de Carignan, aşa că nu mai ajungea să vadă şi ce se petrecea în cartierul Coquenard.

 Gauthier Gendry şi Balena făceau parte din onorabila francmasonerie de la Crăpelniţa. Amândoi fuseseră primiţi cu braţele deschise de Blancrochet, care îi cunoştea de vreme îndelungată. De altminteri, aveau destule ticăloşii pe conştiinţă pentru a nu li se refuza admiterea într-o societate atât de aleasă.

 Totuşi, Gendry îşi făcuse un scrupul din a nu-i prezenta pe tinerii săi acoliţi, care nu-şi câştigaseră încă primele distincţii în materie de crimă şi care n-ar fi putut decât să invoce meritele taţilor lor. Dar nu era de ajuns să fii feciorul lui taică-tău pentru a avea intrare liberă la Crăpelniţa.

 Este posibil ca Gendry să fi avut şi alte motive pentru a nu vorbi despre ei. Nu-i plăcea să-şi povestească trebuşoarele celor pe care ele nu-i priveau şi-şi promitea cu străşnicie să nu spună nimănui în contul cui acţiona. Ar fi găsit prea multe spade inactive, gata să se pună în slujba lui, pentru ca apoi să pretindă partea lor din recompensă.

 Dimpotrivă, el se plângea de restriştea vremurilor, când chilipirurile erau tot mai rare; şi, sub pretextul de a descoperi măcar unul, Balena şi Gauthier lipseau deseori pentru a da raite prin oraş.