Dicționar Filosofic -Voltaire
On Sale
$2.00
$2.00
Cuvântul traducătorului
Voltaire, un samurai à la française
Cine a văzut o luptă între samurai o să înțeleagă imediat de ce am intitulat astfel prefața la Dicționarul filosofic al lui Voltaire (Fançois-Marie Arouet, 1694-1778). Samuraii se așază față în față, se cercetează preț de câteva clipe, se salută cu adânc respect și, în secunda următoare, mai-nainte ca învinsul să realizeze ce s-a întâmplat, sabia adversarului l-a lăsat fără suflare.
Cum la fel procedează și Voltaire cu subiectele de care se ocupă în acest fals dicționar: le ia și le așază pe un mic piedestal. Le dă ocol cu oarece respect, apoi, cu o mișcare rapidă, pe unele le face praf, iar pe altele le prezintă într-o lumină cu totul surprinzătoare. Rezultă că toate ideile vehiculate până atunci au fost doar prostii pe care unii s-au ostenit să le noteze, iar alții, tocmai din pricina asta, le-au acordat o atenție, în fapt, nemeritată.
Gestul lui nu este însă unul calm, dictat de nevoia de a reinstitui ordinea, ci unul de nervozitate, de spargere a monotoniei, de pulverizare a ordinii existente. Voltaire pur și simplu vrea să vadă lucrurile din alt unghi. S-a plictisit să audă aceleași litanii cu iz istoric sau filosofic.
Apărut în anul 1764 la Londra și la Geneva, Dicționarul filosofic (intitulat inițial Dictionnaire philosophique ou la Raison par alphabet, apoi, în ediția a doua adăugită, Dictionnaire philosophique portatif) este mai degrabă o culegere de eseuri, de meditații asupra unor subiecte din sfera moralei, a teologiei, a legislației și mai puțin un dicționar propriu-zis. Precizia informațiilor științifice este adesea ignorată și de multe ori datele notate de Voltaire sunt inexacte. Rigoarea documentării atente îi pare inutilă. Ce importanță are dacă o bulă papală a fost emisă la 1252 sau o sută de ani mai târziu, ce contează cine a stabilit cu adevărat ierarhi îngerilor, dacă a fost papa Grigore al II-lea, sau Dionisie Areopagitul, sau oricine altcineva: efectul, la data la care e scris Dicționarul, rămâne același. Mai presus de toate, ceea ce este important este să gândești, iar nu să știi. Pentru că gândirea este un proces viu, în timp ce acumularea de date searbădă, fără orizont și fără viziune ucide spontaneitatea și bucuria. Meticulozitatea savantă și găunoasă e străină de spiritul textului și mai ales străină de spiritul autorului. Avem aici un Voltaire bătrân, chinuit de mici puseuri libidinale, pe care nu se ferește să le exhibe pentru că sunt normale și la o vârstă înaintată, chinuit de boli din cele mai neplăcute, care se plânge fără să cârtească (vezi articolul despre IOV), supărat de-a binelea pe neputința oamenilor de a se elibera de diversele forme de tiranie - tiranii spiritului sunt aceia care au provocat o parte din nefericirile lumii -, neresemnat în fața răutății și a prostiei; pe scurt: un Voltaire lapidar, nonconformist până în cea mai măruntă dintre afirmațiile sale. Un Voltaire care nu se mai teme nici de sine (a trăit suficient de mult ca să învețe cum să se poarte cu propria lui ființă) și nici pentru sine. Un Voltaire care se pune chezaș pentru Adevărul celor scrise. În fine, un Voltaire care a reușit neobișnuita performanță de a-și iubi aproapele.
Nu chiar ca pe sine însuși, dar, în fine, îl iubește.
Înțelept, mai degrabă decât doct și plicticos.
Aceia dintre contemporanii lui care l-au cunoscut admiteau cu toții că era imposibil să nu ții la el, în ciuda caracterului său. Punea atâta căldură în relațiile cu cei apropiați, încât sfârșea prin a-i cuceri.
Viața lui personală pare să fie dusă împotriva rațiunii și uneori chiar împotriva moralei. Și totuși, Dicționarul filosofic, această operă târzie ce-i sintetizează gândirea, e dominat de un raționalism constrângător și face în permanență apel la morală ca unică măsură a faptelor omului.
E o atitudine generală care definește spiritul francez și astăzi. O caracteristică ce-i dă unicitate. Să fi fost acest raționalism generat nu doar de caracteristici psihologice ale națiunii francezi ci și de delirul permanent înclinat spre crimă al Bisericii Catolice? Să ne amintim aici că Voltaire suferea fizic, se îmbolnăvea rău în fiecare an la aniversarea crimelor săvârșite de Biserica Catolică de ziua Sfântului Bartolomeu!
Aproape la fiecare literă a alfabetului Voltaire demonstrează cum ar putea individul să se descurce în situații incerte. O soluție pentru astfel de momente o reprezintă reconsiderarea rațiunii și a moralei în raporturile pe care fiecare și le stabilește cu Ființa Supremă. În afara acestor două componente, religiozitatea se golește de sens și-l lasă pe individ la cheremul escrocilor, al demenților și al propriei fantezii dezlănțuite. Textele acestui pseudo-dicționar recomandă ca unică rețetă de viață posibilă, în interiorul căreia fiecare este liber să-și aleagă destinul, cultivarea spiritualității pe trei coordonate fundamentale: credință (argumentul lui Vanini rămâne valabil - e suficient să privești un pai ca să-ți dai seama că Dumnezeu există), morală și rațiune.
„Este rușinos să-ți pui sufletul în mâinile celor cărora nu le-ai încredința nici banii tăi“, notează el în LIBERTATEA DE A GÂNDI.
Mai mult, Voltaire face în CATEHISMUL CHINEZESC (e doar un exemplu ales la întâmplare) o afirmație neobișnuită: între glasul rațiunii și cel al lui Dumnezeu există identitate. Iată ce spune unul dintre interlocutorii din acest dialog filosofic, în partea a treia.
„Cu-Su: Dumnezeu ți-a dat rațiunea, ea îți spune că sufletul trebuie să fie nemuritor; Dumnezeu însuși este deci cel care îți spune lucrul acesta”. Putem dar să tragem concluzia că Voltaire punea semnul egalității între rațiune și Dumnezeu.
Există autori care cred că Voltaire este principalul vinovat de fervoarea anticlericală a secolelor ce i-au urmat (Paul Hazard, Gândirea europeană a secolului al XVIII-lea, Editura Univers, 1981, p. 150). Nu țin neapărat să-l apăr, dar poate că am fi mai aproape de intențiile lui Voltaire și mai onești (pentru că fiecare e răspunzător de atitudinea sa pro sau anticlericală) dacă am considera că a vrut doar să pledeze pentru acordarea unui grad suplimentar de libertate individului, în așa fel încât celui ce nu reușește să fie suficient de smerit pentru a lăsa pe altul în locul lui să-i medieze relația cu Dumnezeu, să-i fie recunoscut totuși dreptul și responsabilitatea de a-și asuma un raport direct cu Divinitatea.
Individul nu e obligat să accepte o crimă doar pentru că a fost gândită la Vatican și pusă în aplicare de preoți smintiți.
Poate că această atitudine hiperrațională are ca motivație frica de o emotivitate care nu de puține ori îl aducea în pragul catalepsiei. Unii biografi cred că sănătatea lui fragilă era cauza acestor convulsii, leșinuri și accese de febră, dar simplul fapt că făcea aproape în fiecare o an asemenea crize în preajma Nopții Sfântului Bartolomeu poate fi o dovadă că lucrurile stau exact pe dos. Se știe că fratele lui Voltaire avea convulsii și extaze mistice și nimeni nu poate garanta că Voltaire, în timpul lungilor exerciții spirituale la care era supus ca orice copil ce urma o școală religioasă, nu a trăit și el asemenea violente stări de extaz. Altminteri n-ar fi avut cum să constate că: „în timpul meditațiilor, sufletul devine atroce și implacabil".
Se temea oare Voltaire de sufletul său, mult prea greu de controlat, și simțea nevoia să-i pună hamul rațiunii?
Ce separă deci rațiunea omenească de Dumnezeu? Voința Individuală, cea care dă libertate și creează responsabilitate. Este Voința Divină să avem libertate și să fim responsabili. Restul este superstiție. Restul sunt idei primite de-a gata, furnizate uneori de ființe iresponsabile.
Voltaire refuză forma de manifestare miraculoasă a Divinității, pentru că, spune el, e destul de mare miracolul că existăm.
În această ordine de idei, e analizat Vechiul Testament, care nu este socotit a fi nici mai mult, nici mai puțin decât o culegere de basme pe care evreii le-au împrumutat de la vecinii lor. Punând sub somnul întrebării autenticitatea istoriei cuprinse în aceste texte, el pune sub semnul întrebării sacralitatea textului și, în consecință, noțiunea de popor ales. Și totuși, Voltaire nu e antisemit!
Nu se poate, susține autorul Dicționarului, ca Dumnezeu să aibă o grijă specială față de creștini sau de evrei și să ignore complet alte milioane de oameni. Ar fi împotriva naturii Lui.
Nici Martirologul creștin nu se bucură de un tratament mai bun.
Ceea ce este scris în cărțile sfinte, oricât de sfinte ar fi considerate de mai-marii Bisericii, este tratat drept superstiție și abuz. Dumnezeu este în morală. Iar morala este aceeași pretutindeni, cine respectă morala îl respectă pe Dumnezeu. Dacă ucizi pentru a apăra nu se știe ce fantezie ieșită din mintea vreunui teolog mai mult sau mai puțin inspirat, în realitate încâlci legile divine. Nimic nu justifică brutalitatea, prigoana împotriva intelectualilor, prigoana împotriva propriilor credincioși, ca în cazul Inchiziției, sau împotriva celor de altă credință. Dacă în afara moralei totul este interpretabil, atunci înseamnă că oamenii sunt liberi să gândească ce vor cu condiția unică să respecte nu o morală formală, ci una adevărată. Să trăiască în adevăr și în virtute.
„Dumnezeu nu și-a trimis fiul ca să nu ne învețe catehismul său“, spune Voltaire, și probabil că, dacă știința va continua să progreseze, îi va da dreptate descoperind într-o zi că undeva, în ADN-ul omului, e gravată porunca divină: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți". Atunci vom avea dovada științifică a ceea ce știu doar cei ce cred cu adevărat în Ființa Supremă veșnică și infinită. (Remarcăm că Voltaire preferă să spună Ființa Supremă și nu Dumnezeu, respectând porunca de ascunsă în porunca „să nu iei în deșert numele Domnului Dumnezeului tău”. Asta înseamnă să nu Îl invoci tot timpul în acțiunile omenești și să nu-I rostești numele decât în rugăciuni.)
Până atunci trebuie să ne mulțumim cu constatarea că numai cei ce și-au slujit aproapele prin Adevăr și prin Virtute au fost cinstiți de semenii lor.
Voltaire pare să fi aplicat culturii aceeași maximă pe care câteva zeci de ani mai târziu avea s-o aplice și Napoleon Bonaparte războiului: „în război nu există reguli". La fel a procedat și Voltaire pentru că nici în cultură nu există reguli. Pentru a scăpa de neliniștea permanentă pe care o resimțea, ca și de plictis, de care se temea în mod egal, el ne scutește de atitudinea reverențioasă propagată timp de secole de turiferarii istoriei și ai culturii. Prin asta intervenția sa este salutară.
E o formă de libertate în interiorul căreia Voltaire se simțea îndreptățit să critice pe oricine și orice, să spună neadevăruri, să-și schimbe mereu atitudinea, să facă afirmații nedrepte, să contrazică pe toată lumea. Afirmă despre Sfântul Augustin că și-a petrecut viața contrazicându-se pe sine, în timp ce el însuși era un fel de giruetă, iar nu un model de consecvență. Și asta nu numai pentru că refuză orice fel de doctrină, ci pentru că este în el un soi de sete de a trăi, de a scrie și de a gândi în toate felurile posibile. Pentru asta, noțiuni cum ar fi „a avea caracter" rămân inoperante când vine vorba de Voltaire, iar diagnosticul, oricare ar fi el, poate fi imediat pus sub semnul întrebării. Orice ai spune despre personaj și orice argument ai aduce, târăște după sine un cortegiu de contraargumente. Observația lui Chateaubriand cum că uneori personajul te dezgustă este și ea într-o oarecare măsură valabilă. Voltaire-omul rămâne greu de prins în definiții exacte, dar lectura Dicționarului ne poate aduce foarte aproape de el.
Așadar, nu este vorba nici de un dicționar adevărat, nici de un tratat „greu” de filosofie. Lectura este cât se poate de agreabilă și de ușoară. Umorul, ironia, sarcasmul, raționamentul intenționat abuziv - făcut uneori în contrasens evident cu textul – refuzul autorului de a accepta chiar și cea mai neînsemnată idee fără analiză critică sunt doar câteva caracteristici ale unei scrieri ce uimește prin prospețimea sa.
Nu avem de-a face cu un individ care se războiește cu Dumnezeu. Avem în față un spirit viu, dornic să-și lumineze semenii care nu au acces la o credință desăvârșită. Nimic nu scapă însă verbului său acid, pentru că Voltaire știe că prostia, lașitatea, frica de a gândi și simți liber sunt relele care de-a lungul secolelor au adus nenorocirea asupra comunităților și asupra indivizilor.
Ai să te trezești, cititorule, certându-te cu Voltaire, contrazicând-l sau dându-i dreptate, ai să te bați cu el în argumente ca să-ți impui părerea. S-ar putea ca uneori să ai câștig de cauză. Nu te bucura prea mult, e o victorie înșelătoare. Poate că e mai bine să te lași pur și simplu cucerit, fără prea mari împotriviri...
Cei care cred că o scriere publicată în urmă cu două secole și jumătate este un text caduc se înșală : nu există aici nici un gând nici o idee care să ne fie astăzi - într-o lume atât de frământată, de schimbătoare - străine.
* * *
Ediția franceză, după care s-a făcut această traducere, este acea apărută în 1770, considerată definitivă. Au existat și ediții care cuprindeau alături de textul Dicționarului și textele din Enciclopedie ale lui Voltaire. Am considerat însă că aceste ediții nu respectă proiectul inițial al autorului. Tot în ideea de a păstra intact proiectul autorului, nu am schimbat ordinea articolelor, chiar dacă, odată cu traducerea titlului, s-a pierdut ordinea alfabetică strictă. M-am găsit în fața unei probleme insolubile, dar ordinea în care le-a pus Voltaire mi s-a părut inviolabilă. Asta ca să nu mai pun la socoteală și faptul că nu o dată apar în text referiri la articolul precedent. Pentru a-1 ajuta pe cititor în căutările fie sale, am adăugat la sfârșitul cărții un index alfabetic.
Cam atât despre dicționarul propriu-zis. Mai am însă câte ceva de adăugat despre greutățile pe care le-am întâmpinat, nu puține la număr, în traducerea propriu-zisă. Nu o dată am oscilat între dorința de a transpune textul cât mai exact și nevoia de a apela o perifrază pentru a-l face accesibil. În momentele în care eram gata-gata să mă dau bătută, când credeam că n-am să găsesc un echivalent suficient de expresiv sau pur și simplu nu reușeam mă decid intre un cuvânt prea ortodoxizant (este motivul pentru care am luat ca text-bază pentru traducerea pasajelor din Biblie nu o Biblie catolică, ci una ortodoxă - ediția din 1936 tipărită de Patriarhia Română - Institutul Biblic, cu aprobarea Patriarhului Miron Cristea) și unul venit direct pe filieră latină, care avea o aură mai catolică, mai apropiată de spiritul lui Voltaire, dar poate un pic mai depărtată de spiritul nostru, am fost salvată de Hanibal Stănciulescu. Mă folosesc de acest prilej pentru a-i mulțumi încă o dată. Fără încurajările și ajutorul lui, probabil că n-aș fi dus până la capăt o muncă atât de grea.
Anca Delia Comăneanu
Voltaire, un samurai à la française
Cine a văzut o luptă între samurai o să înțeleagă imediat de ce am intitulat astfel prefața la Dicționarul filosofic al lui Voltaire (Fançois-Marie Arouet, 1694-1778). Samuraii se așază față în față, se cercetează preț de câteva clipe, se salută cu adânc respect și, în secunda următoare, mai-nainte ca învinsul să realizeze ce s-a întâmplat, sabia adversarului l-a lăsat fără suflare.
Cum la fel procedează și Voltaire cu subiectele de care se ocupă în acest fals dicționar: le ia și le așază pe un mic piedestal. Le dă ocol cu oarece respect, apoi, cu o mișcare rapidă, pe unele le face praf, iar pe altele le prezintă într-o lumină cu totul surprinzătoare. Rezultă că toate ideile vehiculate până atunci au fost doar prostii pe care unii s-au ostenit să le noteze, iar alții, tocmai din pricina asta, le-au acordat o atenție, în fapt, nemeritată.
Gestul lui nu este însă unul calm, dictat de nevoia de a reinstitui ordinea, ci unul de nervozitate, de spargere a monotoniei, de pulverizare a ordinii existente. Voltaire pur și simplu vrea să vadă lucrurile din alt unghi. S-a plictisit să audă aceleași litanii cu iz istoric sau filosofic.
Apărut în anul 1764 la Londra și la Geneva, Dicționarul filosofic (intitulat inițial Dictionnaire philosophique ou la Raison par alphabet, apoi, în ediția a doua adăugită, Dictionnaire philosophique portatif) este mai degrabă o culegere de eseuri, de meditații asupra unor subiecte din sfera moralei, a teologiei, a legislației și mai puțin un dicționar propriu-zis. Precizia informațiilor științifice este adesea ignorată și de multe ori datele notate de Voltaire sunt inexacte. Rigoarea documentării atente îi pare inutilă. Ce importanță are dacă o bulă papală a fost emisă la 1252 sau o sută de ani mai târziu, ce contează cine a stabilit cu adevărat ierarhi îngerilor, dacă a fost papa Grigore al II-lea, sau Dionisie Areopagitul, sau oricine altcineva: efectul, la data la care e scris Dicționarul, rămâne același. Mai presus de toate, ceea ce este important este să gândești, iar nu să știi. Pentru că gândirea este un proces viu, în timp ce acumularea de date searbădă, fără orizont și fără viziune ucide spontaneitatea și bucuria. Meticulozitatea savantă și găunoasă e străină de spiritul textului și mai ales străină de spiritul autorului. Avem aici un Voltaire bătrân, chinuit de mici puseuri libidinale, pe care nu se ferește să le exhibe pentru că sunt normale și la o vârstă înaintată, chinuit de boli din cele mai neplăcute, care se plânge fără să cârtească (vezi articolul despre IOV), supărat de-a binelea pe neputința oamenilor de a se elibera de diversele forme de tiranie - tiranii spiritului sunt aceia care au provocat o parte din nefericirile lumii -, neresemnat în fața răutății și a prostiei; pe scurt: un Voltaire lapidar, nonconformist până în cea mai măruntă dintre afirmațiile sale. Un Voltaire care nu se mai teme nici de sine (a trăit suficient de mult ca să învețe cum să se poarte cu propria lui ființă) și nici pentru sine. Un Voltaire care se pune chezaș pentru Adevărul celor scrise. În fine, un Voltaire care a reușit neobișnuita performanță de a-și iubi aproapele.
Nu chiar ca pe sine însuși, dar, în fine, îl iubește.
Înțelept, mai degrabă decât doct și plicticos.
Aceia dintre contemporanii lui care l-au cunoscut admiteau cu toții că era imposibil să nu ții la el, în ciuda caracterului său. Punea atâta căldură în relațiile cu cei apropiați, încât sfârșea prin a-i cuceri.
Viața lui personală pare să fie dusă împotriva rațiunii și uneori chiar împotriva moralei. Și totuși, Dicționarul filosofic, această operă târzie ce-i sintetizează gândirea, e dominat de un raționalism constrângător și face în permanență apel la morală ca unică măsură a faptelor omului.
E o atitudine generală care definește spiritul francez și astăzi. O caracteristică ce-i dă unicitate. Să fi fost acest raționalism generat nu doar de caracteristici psihologice ale națiunii francezi ci și de delirul permanent înclinat spre crimă al Bisericii Catolice? Să ne amintim aici că Voltaire suferea fizic, se îmbolnăvea rău în fiecare an la aniversarea crimelor săvârșite de Biserica Catolică de ziua Sfântului Bartolomeu!
Aproape la fiecare literă a alfabetului Voltaire demonstrează cum ar putea individul să se descurce în situații incerte. O soluție pentru astfel de momente o reprezintă reconsiderarea rațiunii și a moralei în raporturile pe care fiecare și le stabilește cu Ființa Supremă. În afara acestor două componente, religiozitatea se golește de sens și-l lasă pe individ la cheremul escrocilor, al demenților și al propriei fantezii dezlănțuite. Textele acestui pseudo-dicționar recomandă ca unică rețetă de viață posibilă, în interiorul căreia fiecare este liber să-și aleagă destinul, cultivarea spiritualității pe trei coordonate fundamentale: credință (argumentul lui Vanini rămâne valabil - e suficient să privești un pai ca să-ți dai seama că Dumnezeu există), morală și rațiune.
„Este rușinos să-ți pui sufletul în mâinile celor cărora nu le-ai încredința nici banii tăi“, notează el în LIBERTATEA DE A GÂNDI.
Mai mult, Voltaire face în CATEHISMUL CHINEZESC (e doar un exemplu ales la întâmplare) o afirmație neobișnuită: între glasul rațiunii și cel al lui Dumnezeu există identitate. Iată ce spune unul dintre interlocutorii din acest dialog filosofic, în partea a treia.
„Cu-Su: Dumnezeu ți-a dat rațiunea, ea îți spune că sufletul trebuie să fie nemuritor; Dumnezeu însuși este deci cel care îți spune lucrul acesta”. Putem dar să tragem concluzia că Voltaire punea semnul egalității între rațiune și Dumnezeu.
Există autori care cred că Voltaire este principalul vinovat de fervoarea anticlericală a secolelor ce i-au urmat (Paul Hazard, Gândirea europeană a secolului al XVIII-lea, Editura Univers, 1981, p. 150). Nu țin neapărat să-l apăr, dar poate că am fi mai aproape de intențiile lui Voltaire și mai onești (pentru că fiecare e răspunzător de atitudinea sa pro sau anticlericală) dacă am considera că a vrut doar să pledeze pentru acordarea unui grad suplimentar de libertate individului, în așa fel încât celui ce nu reușește să fie suficient de smerit pentru a lăsa pe altul în locul lui să-i medieze relația cu Dumnezeu, să-i fie recunoscut totuși dreptul și responsabilitatea de a-și asuma un raport direct cu Divinitatea.
Individul nu e obligat să accepte o crimă doar pentru că a fost gândită la Vatican și pusă în aplicare de preoți smintiți.
Poate că această atitudine hiperrațională are ca motivație frica de o emotivitate care nu de puține ori îl aducea în pragul catalepsiei. Unii biografi cred că sănătatea lui fragilă era cauza acestor convulsii, leșinuri și accese de febră, dar simplul fapt că făcea aproape în fiecare o an asemenea crize în preajma Nopții Sfântului Bartolomeu poate fi o dovadă că lucrurile stau exact pe dos. Se știe că fratele lui Voltaire avea convulsii și extaze mistice și nimeni nu poate garanta că Voltaire, în timpul lungilor exerciții spirituale la care era supus ca orice copil ce urma o școală religioasă, nu a trăit și el asemenea violente stări de extaz. Altminteri n-ar fi avut cum să constate că: „în timpul meditațiilor, sufletul devine atroce și implacabil".
Se temea oare Voltaire de sufletul său, mult prea greu de controlat, și simțea nevoia să-i pună hamul rațiunii?
Ce separă deci rațiunea omenească de Dumnezeu? Voința Individuală, cea care dă libertate și creează responsabilitate. Este Voința Divină să avem libertate și să fim responsabili. Restul este superstiție. Restul sunt idei primite de-a gata, furnizate uneori de ființe iresponsabile.
Voltaire refuză forma de manifestare miraculoasă a Divinității, pentru că, spune el, e destul de mare miracolul că existăm.
În această ordine de idei, e analizat Vechiul Testament, care nu este socotit a fi nici mai mult, nici mai puțin decât o culegere de basme pe care evreii le-au împrumutat de la vecinii lor. Punând sub somnul întrebării autenticitatea istoriei cuprinse în aceste texte, el pune sub semnul întrebării sacralitatea textului și, în consecință, noțiunea de popor ales. Și totuși, Voltaire nu e antisemit!
Nu se poate, susține autorul Dicționarului, ca Dumnezeu să aibă o grijă specială față de creștini sau de evrei și să ignore complet alte milioane de oameni. Ar fi împotriva naturii Lui.
Nici Martirologul creștin nu se bucură de un tratament mai bun.
Ceea ce este scris în cărțile sfinte, oricât de sfinte ar fi considerate de mai-marii Bisericii, este tratat drept superstiție și abuz. Dumnezeu este în morală. Iar morala este aceeași pretutindeni, cine respectă morala îl respectă pe Dumnezeu. Dacă ucizi pentru a apăra nu se știe ce fantezie ieșită din mintea vreunui teolog mai mult sau mai puțin inspirat, în realitate încâlci legile divine. Nimic nu justifică brutalitatea, prigoana împotriva intelectualilor, prigoana împotriva propriilor credincioși, ca în cazul Inchiziției, sau împotriva celor de altă credință. Dacă în afara moralei totul este interpretabil, atunci înseamnă că oamenii sunt liberi să gândească ce vor cu condiția unică să respecte nu o morală formală, ci una adevărată. Să trăiască în adevăr și în virtute.
„Dumnezeu nu și-a trimis fiul ca să nu ne învețe catehismul său“, spune Voltaire, și probabil că, dacă știința va continua să progreseze, îi va da dreptate descoperind într-o zi că undeva, în ADN-ul omului, e gravată porunca divină: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți". Atunci vom avea dovada științifică a ceea ce știu doar cei ce cred cu adevărat în Ființa Supremă veșnică și infinită. (Remarcăm că Voltaire preferă să spună Ființa Supremă și nu Dumnezeu, respectând porunca de ascunsă în porunca „să nu iei în deșert numele Domnului Dumnezeului tău”. Asta înseamnă să nu Îl invoci tot timpul în acțiunile omenești și să nu-I rostești numele decât în rugăciuni.)
Până atunci trebuie să ne mulțumim cu constatarea că numai cei ce și-au slujit aproapele prin Adevăr și prin Virtute au fost cinstiți de semenii lor.
Voltaire pare să fi aplicat culturii aceeași maximă pe care câteva zeci de ani mai târziu avea s-o aplice și Napoleon Bonaparte războiului: „în război nu există reguli". La fel a procedat și Voltaire pentru că nici în cultură nu există reguli. Pentru a scăpa de neliniștea permanentă pe care o resimțea, ca și de plictis, de care se temea în mod egal, el ne scutește de atitudinea reverențioasă propagată timp de secole de turiferarii istoriei și ai culturii. Prin asta intervenția sa este salutară.
E o formă de libertate în interiorul căreia Voltaire se simțea îndreptățit să critice pe oricine și orice, să spună neadevăruri, să-și schimbe mereu atitudinea, să facă afirmații nedrepte, să contrazică pe toată lumea. Afirmă despre Sfântul Augustin că și-a petrecut viața contrazicându-se pe sine, în timp ce el însuși era un fel de giruetă, iar nu un model de consecvență. Și asta nu numai pentru că refuză orice fel de doctrină, ci pentru că este în el un soi de sete de a trăi, de a scrie și de a gândi în toate felurile posibile. Pentru asta, noțiuni cum ar fi „a avea caracter" rămân inoperante când vine vorba de Voltaire, iar diagnosticul, oricare ar fi el, poate fi imediat pus sub semnul întrebării. Orice ai spune despre personaj și orice argument ai aduce, târăște după sine un cortegiu de contraargumente. Observația lui Chateaubriand cum că uneori personajul te dezgustă este și ea într-o oarecare măsură valabilă. Voltaire-omul rămâne greu de prins în definiții exacte, dar lectura Dicționarului ne poate aduce foarte aproape de el.
Așadar, nu este vorba nici de un dicționar adevărat, nici de un tratat „greu” de filosofie. Lectura este cât se poate de agreabilă și de ușoară. Umorul, ironia, sarcasmul, raționamentul intenționat abuziv - făcut uneori în contrasens evident cu textul – refuzul autorului de a accepta chiar și cea mai neînsemnată idee fără analiză critică sunt doar câteva caracteristici ale unei scrieri ce uimește prin prospețimea sa.
Nu avem de-a face cu un individ care se războiește cu Dumnezeu. Avem în față un spirit viu, dornic să-și lumineze semenii care nu au acces la o credință desăvârșită. Nimic nu scapă însă verbului său acid, pentru că Voltaire știe că prostia, lașitatea, frica de a gândi și simți liber sunt relele care de-a lungul secolelor au adus nenorocirea asupra comunităților și asupra indivizilor.
Ai să te trezești, cititorule, certându-te cu Voltaire, contrazicând-l sau dându-i dreptate, ai să te bați cu el în argumente ca să-ți impui părerea. S-ar putea ca uneori să ai câștig de cauză. Nu te bucura prea mult, e o victorie înșelătoare. Poate că e mai bine să te lași pur și simplu cucerit, fără prea mari împotriviri...
Cei care cred că o scriere publicată în urmă cu două secole și jumătate este un text caduc se înșală : nu există aici nici un gând nici o idee care să ne fie astăzi - într-o lume atât de frământată, de schimbătoare - străine.
* * *
Ediția franceză, după care s-a făcut această traducere, este acea apărută în 1770, considerată definitivă. Au existat și ediții care cuprindeau alături de textul Dicționarului și textele din Enciclopedie ale lui Voltaire. Am considerat însă că aceste ediții nu respectă proiectul inițial al autorului. Tot în ideea de a păstra intact proiectul autorului, nu am schimbat ordinea articolelor, chiar dacă, odată cu traducerea titlului, s-a pierdut ordinea alfabetică strictă. M-am găsit în fața unei probleme insolubile, dar ordinea în care le-a pus Voltaire mi s-a părut inviolabilă. Asta ca să nu mai pun la socoteală și faptul că nu o dată apar în text referiri la articolul precedent. Pentru a-1 ajuta pe cititor în căutările fie sale, am adăugat la sfârșitul cărții un index alfabetic.
Cam atât despre dicționarul propriu-zis. Mai am însă câte ceva de adăugat despre greutățile pe care le-am întâmpinat, nu puține la număr, în traducerea propriu-zisă. Nu o dată am oscilat între dorința de a transpune textul cât mai exact și nevoia de a apela o perifrază pentru a-l face accesibil. În momentele în care eram gata-gata să mă dau bătută, când credeam că n-am să găsesc un echivalent suficient de expresiv sau pur și simplu nu reușeam mă decid intre un cuvânt prea ortodoxizant (este motivul pentru care am luat ca text-bază pentru traducerea pasajelor din Biblie nu o Biblie catolică, ci una ortodoxă - ediția din 1936 tipărită de Patriarhia Română - Institutul Biblic, cu aprobarea Patriarhului Miron Cristea) și unul venit direct pe filieră latină, care avea o aură mai catolică, mai apropiată de spiritul lui Voltaire, dar poate un pic mai depărtată de spiritul nostru, am fost salvată de Hanibal Stănciulescu. Mă folosesc de acest prilej pentru a-i mulțumi încă o dată. Fără încurajările și ajutorul lui, probabil că n-aș fi dus până la capăt o muncă atât de grea.
Anca Delia Comăneanu